Când o Eva moare, o alta îi ia locul

Când o Eva moare, o alta îi ia locul...

În seara asta mi-e dor. Și mi-e atât de dor încât simt că mi se usucă venele în sânge, iar sângele mi se înfierbântă sub presiunea gândurile care clocotesc pe un foc mocnit. Aștept și tot aștept să-mi treacă efectul supradozei pe care am înghițit-o acum câteva luni și sufletul pare să mi se împotrivească. Cu fiecare zi nu e mai ușor. E mai greu, pentru că m-apasă dorul, grija, vina și gândul că tare mi-ar mai fi plăcut să dau timpul înapoi.

Aș da timpul înapoi, m-aș înarma cu toate șurubelnițele și cheile franceze din lume, și-aș repara toate cele câte le-am greșit. Oare unde mi-a fost mintea? Unde mi-a fost stăpânirea de sine? Unde dracu’ mi-a fost șiretenia-mi specifică?! Pfff, dacă vreau sunt vicleană. Dar nu știu din ce cauză sau cine-a fost de vină, dar am uitat să-mi mai manifest coasta de drac. De parcă coasta aia, aia care mă apără de toate relele, mi s-a topit pe loc și-a fost absorbită de un sistem imunitar defectuos.

Cred că Eva e de vină. Eva, cea care a mâncat din fructul interzis, cea care s-a lăsat sedusă de un șarpe, apoi s-a ales cu un Adam slab, care-a făcut ca ea. Doar că eu nu sunt o Eva și nu mă aleg nici cu cel mai amărât Adam. Eu nu aleg Adamii care iubesc, dispuși să se sacrifice pentru mine, eu îi prefer pe cei deja sacrificați pentru alte Eve. De parcă eu, ca o copie proastă a unei Eve autentice, aș avea puterea de a mai schimba ceva. N-am putere. Dar m-am mințit că am și-acum zac. Sunt bolnavă de dor, de neputință, de indignare. Pe mine însămi mă plâng. Trebuia să știu că dragostea vindecă doar dacă este dezinteresată. Dar eu n-am fost dezinteresată, am vrut și am încercat să smulg ca să am. De fapt tot ce-am făcut a fost să mă sinucid. M-am sinucis în mici fărâme, dar iarba rea nu piere și iată, n-am murit. Sunt mai vie ca niciodată. Prin mine curge ceva curge ziua de ieri pe care nu o s-o mai recuperez vreodată.

Până mai ieri până să fie el și eu să fiu slabă, eram abilă. Știu toate teoriile din lume, știu toate fețele făcutelor și nefăcutelor și totuși, am avut îndrăzneala și nesimțirea cruntă încât să mă lepăd de umbre și de perfidie. Și pentru ce?! Pentru a fi o dezlănțuită. O muiere care a dat voie obrajilor aprinși să-i încingă creierul. Și mi l-am încins până l-am aprins. Și imediat, mi-am dat foc cu totul. Am luat foc, m-am perpelit în suc propriu și nu m-a durut prea tare. Șocul era mai mare decât durerea. Abia de-acum începe să se simtă. Se simte dorul în loc să se simtă nepăsarea.

Se spune că atunci când o Eva moare, o alta îi ia locul. Oare și ea va avea aceeași soartă? Se prea poate.

Sharing is caring!