Când te joci de-a Dumnezeu, îți pierzi dumnezeirea!

– Când te joci de-a Dumnezeu, îți pierzi dumnezeirea!

– Aveți aici cheia, eu plec.

– Poftim?

– Plec, îi spun pe un ton răspicat. Camera este intactă, puteți verifica.

– Camera nu a fost achitată la rezervare.

– Nu este treaba mea. Să plătească domnul care a făcut rezervarea, îi retrageți de pe card sau o plătește el când vine… dacă vine. Eu n-o să plătesc o cameră la hotel pentru 45 de minute cât am stat aici, 45 de minute pe care, oricum, le-am petrecut afară fumând.

– În regulă, puteți pleca.

– Mulțumesc, să ai o seară frumoasă.

Bineînțeles că nici nu mi-a mai răspuns, dar nici nu mă interesa să mă port cu mânuși cu o recepționeră care părea cu capsa pusă. Poate a fost doar o victimă colaterală, însă la cât de nervoasă eram, nu-mi păsa câtuși de puțin de părerea ei.

Mă sui în mașină, îmi pun capul pe volan și aștept preț de câteva minute. Ceata de draci din interiorul meu s-a potolit, urmând o liniște și o ușurare deplină. Pentru ce mă agit?! Îmi aprind încă o țigară, fumasem o jumătate de pachet într-o oră, și îmi reamintesc faptul că ceea ce mi se întâmplă nu este nimic nou. Este un scenariu pe care îl repet pentru a doua oară. Prima dată a fost vorba de naivitate, a doua oară de prostie. A treia oară nu va mai exista. Impactul n-a fost atât de mare ca prima dată. Ce căcat?! Sunt proastă sau ce?! Mă așteptam la asta. Nu sunt ușor de doborât. De fapt, abia dacă m-am clătinat. Ce-am avut și ce-am pierdut?! Fix nimic. Peste eșec și dezamăgire trec ușor. M-am călit. Sunt artistă în a renaște din propria cenușă. Când spun că sunt puternică, nu exagerez.

– Nu poți muri de două ori de mâna aceluiași călău.

Incorigibil. Omul este incorigibil, nu se schimbă sau dacă o face, devine mai rău. Pentru a se schimba la nivel profund, omul trebuie să trăiască drame, șocuri sau tragedii. Până când nu ai parte de un eveniment marcant, ai impresia că toată lumea este a ta, că ești puternic și că ție nu ți se poate întâmpla nimic rău. Te joci de-a Dumnezeu cu sufletele oamenilor și-ajungi, într-un final, să-ți pierzi dumnezeirea, lumina, inocența, umanitatea.

O da, este atât de ușor să manipulezi și să păcălești. Este atât de simplu să fii un escroc mărunt și să-ți satisfaci poftele și capriciile pe spinarea altora. A-ți testa capacitatea și puterea în scopuri meschine nu este chiar atât de greu. Și-ți conferă o mare satisfacție, obscen de plăcută. În fond, cât de dificil poate fi să devii credibil în ochii cuiva care, oricum, te divinizează?! Dar nu asta e adevărata șmecherie. Este ușor să fii josnic și să te doară în „paișpe”. Nu e chiar atât de neplăcut să-ți murdărești mâinile, însă nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta. Karma are grijă de fiecare dintre noi. Când te joci de-a Dumnezeu, riști să dai de belea la un moment dat. Știi, roata oricât ar fi ea de pătrată, să dea naiba dacă nu se întoarce cândva. Și-atunci, că vei dori sau nu, vei răspunde în fața propriului suflet îngenuncheat de durerea pricinuită de alții.

– Răzbunarea e arma proștilor.

Știu că răzbunarea este arma proștilor, de aceea nici n-o să recurg la așa ceva. De aceea nici n-am recurs la răzbunare. Pe cine să mă răzbun?! Poate pe mine. Pentru că nu mi-am ascultat instinctul care urla la mine să stau potolită pentru că o să-mi fie violate sentimentele. Știam, dar am vrut să văd unde duce întunericul. De data asta m-a dus către un imens nimic. Exact cum scriam și în articolul trecut.

Printre draci și cele zece țigări fumate, un grup mic de străini își face apariția pe terasa hotelului. Tineri, drăguți, aranjați și zâmbitori. Vorbeau în engleză. Cum stăteam eu singură la masă, fumând ca o turbată și așteptând să-mi vină mintea la cap și să mă duc acasă, unul dintre ei, cam de vârsta mea sau cu vreo 3-5 ani mai mare, se apropie și mă întreabă ce fac și dacă mă poate ajuta cu ceva. Probabil că eram transfigurată de nervi.

În fața mea s-au întrezărit două posibilități: să rămân, să îmi cumpăr ceva tare de băut și să mă „întrețin” cu străinul sau să plec și să las totul în urmă, odată pentru totdeauna.

I-am zâmbit străinului și i-am spus:

– Sunt în regulă. Mă descurc. Fumez țigara și plec.

Cu ochii lui mari și albaștri m-a privit neîncrezător și oprindu-și, parcă, orice avalanșă de cuvinte, mi-a zâmbit și el și mi-a spus:

– La revedere, ai grijă de tine.

I-am mulțumit și l-am lăsat să se îndepărteze. Dar aș fi putut să îl opresc.

Așa e, de acum încolo trebuie să am mai multă grijă de mine, să nu mă mai încred în zei falși, să nu mai transform oamenii slabi, fără coloană vertebrală, în idoli. Cum o fi să ai conștiința unui pui de găină?!

Sharing is caring!