O despărțire nu e niciodată ușoară…

Colecționara de Secrete - O despărțire nu este niciodată ușoară

Povestea noastră s-a încheiat în momentul în care el a cunoscut pe cineva, iar eu am început să devin neobișnuit de posesivă. Mă învățasem cu el și credeam că într-o zi o să fim împreună. N-a fost să fie. M-a durut o perioadă acea „despărțire”, însă am trecut peste și am păstrat în suflet acea dorință de a fi cu un bărbat care să-i semene măcar pe jumătate. O despărțire nu este niciodată ușoară, chiar dacă vorbim de o relație în adevăratul sens al cuvântului sau de o relație virtuală. În acele momente, cel părăsit simte că i se sfârșește viața și mulți dintre noi avem tendința de a ne răzbuna pentru suferința care ne-a fost pricinuită. Sunt oameni care reacționează urât când se lovesc de despărțire, care jignesc, care se răzbună, pentru ca mai apoi să-și ceară scuze. După scuze urmează rugămințile: „te vreau înapoi, am nevoie de tine, nu pot trăi fără tine, te iubesc atât de mult, te rog să ne împăcăm”. Mulți dintre noi trecem prin toate fazele posibile: nervi, supărare, frustrare, răzbunare, suferință, iertare și apoi acceptare.

Cu siguranță o despărțire nu este niciodată ușoară, însă este mai ușor dacă se produce într-o manieră decentă, care să onoreze momentele frumoase din relația deja apusă. Este cel mai mare păcat să ștergi frumusețea unei relații cu o despărțire îngrozitoare, plină de venin. Dar se întâmplă, suntem oameni, avem slăbiciuni și puțini suntem capabili să nu reacționăm urât atunci când suntem refuzați sau lăsați în urmă. Însă cu cât te manifești mai urât, cu atât vei suferi mai mult. Prelungești agonia, durerea și sentimentul acela sufocant care îți dă impresia că ai fost trădat. Nu, nu se numește trădare. Indiferent din ce cauză se sfârșește o relație, adevăratul motiv nu sunt nici infidelitățile, nici nepotrivirea de caracter, nici neînțelegerile. Adevăratul motiv este întotdeauna iubirea care uneori se epuizează. Nu întotdeauna dragostea este o resursă inepuizabilă. Uneori dragostea se termină și cum dragoste cu sila nu se poate, cel mai înțelept este să accepți despărțirea, să plângi atât cât simți nevoia și să mergi mai departe.

Omul iubit nu se întoarce la tine nici dacă te răzbuni, nici dacă-l implori. Omul iubit revine în viața ta numai dacă își dorește și dacă își dă seama că de fapt te iubește și a făcut o greșeală. Lasă-l să realizeze singur dacă te mai iubește. Dacă e să-ți fie sortit, se va întoarce. Dacă nu nu. Povestea mea cu B. cred că a fost printre puținele relații care s-au încheiat în termeni amiabili. Relația noastră era imposibil de adus în realitate, așa că cel mai bun lucru pentru noi a fost să punem punct frumosului care nu avea să se concretizeze niciodată. N-am fost eu cea puternică, ci el. Nu eu am încheiat legătura noastră, ci el. Nu cred că aș fi fost în stare să iau vreodată taurul de coarne, deși simțeam că nu îmi mai ajung mesajele și discuțiile virtuale. Îmi doream mai mult, dar nu exista nicio posibilitate să avem parte de mai mult. Nu mi-a fost ușor, însă așa a fost cel mai bine. Oamenii trebuie să-și trăiască viețile în realitate, nu în lumea virtuală. Iubirile platonice funcționează o vreme și au menirea de a schimba ceva în viața noastră, dar nu sunt un stil de viață real. Mi-a fost greu să accept, dar avea dreptate și-i mulțumesc din tot sufletul pentru tot ce-a făcut pentru mine, dar mai ales pentru faptul că datorită lui mi-am descoperit vocația.

N-am mai cunoscut pe nimeni ca el și probabil că nu voi mai cunoaște vreodată un bărbat care să iubească atât de sincer, care să fie atât de romantic și de fidel, care să comunice cu atâta ușurință, care să-și exprime sentimentele fără temeri și care să primească iubire fără să se simtă constrâns de obligații și responsabilități. Nu există niciun un bărbat care să-i semene și ferice de mine că l-am întâlnit. Dacă n-ar fi intrat în viața mea, astăzi nu aș mai fi scris și nu aș fi putut să afirm cu maximă convingere că iubirea există. Iubirea există, sufletele pereche se întâlnesc, oamenii se pot iubi și sincer, iar distanța și timpul nu sunt un impediment pentru nimeni. Important este să simți, să te lași modelat de magia iubirii care ne face pe toți mai buni și să te bucuri de acel sentiment strălucitor atât cât durează.

Iubit sau prieten? O pantă alunecoasă!

Colecționara de Secrete, capitolul - Iubit sau bun prieten...

Pentru femei s-ar putea să fie greu de crezut, însă pe lumea asta există bărbați atât de buni încât îi poți pune cu succes peste o rană. Aceștia sunt printre cei mai nefericiți și mai singuri bărbați. De ce? Pentru că deși sunt buni și sensibili, le lipsește siguranța și atitudinea. Oricât ar fi de buni, nu sunt iubiți pătimaș, femeile îi percep ca pe un balsam menit să aline sau să amorțească singurătatea. Un bărbat care consolează este trecut automat în categoria „bun prieten”. Deși în teorie toate femeile spun că își doresc bărbați buni, respectuoși, afectuoși, protectori și liniștiți, în realitate nu este așa. Femeia este de o mie de ori mai atrasă de un bărbat dominant și puternic, decât de unul „prea bun”. Femeile își doresc în special bărbați puternici, care să le stăpânească, care să le domine și care să le provoace intelectual.

Aproape de fiecare dată când o femeie interceptează în raza ei de acțiune un bărbat puternic, în mintea ei se va crea un soi de puzzel. Când spunem bărbat puternic ne gândim că acel om are o inteligență peste medie, își cunoaște foarte bine calitățile și defectele și știe să-și pună în valoare atuurile. Asociem adesea puterea cu succesul și stăpânirea de sine. Un bărbat puternic este ambțios și dornic să evolueze. Frecvent femeile sunt numite „materialiste”. Acest lucru este parțial adevărat. Da, femeile sunt atrase de bărbații de succes, care se bucură de un anumit statut profesional, social și economic. Dar nu neapărat banii atrag o femeie, ci puterea. Un bărbat puternic se înfățișează lumii sigur pe sine, este conștient de ceea ce poate și arată fără falsă modestie că este un bărbat capabil. Este perfect conștient că dacă vrea, poate, iar cuvântul imposibil nu există în vocabularul lui. Un bărbat puternic se poartă într-un mod aparte în societate, pe scurt, are atitudine. Este foarte ușor de remarcat un bărbat cu atitudine, sigur pe el, pentru că iese pur și simplu în evidență.

Spuneam că femeile asociează puterea cu stăpânirea de sine. De ce este importantă stăpânirea de sine? Pentru că femeile pun foarte mult preț pe fidelitate. Un bărbat puternic va fi capabil să cântărească plusurile și minusurile unei aventuri. Și dacă bărbatul puternic iubește, atunci realizează că cea mai proastă decizie pe care ar putea să o ia, ar fi să-și înșele iubita. Bărbatul puternic pică mai greu pradă tentațiilor și ispitelor. Este mai greu de sedus și prin urmare, nu va alerga după prima fustă scurtă care-i apare în cale. Și chiar dacă acel bărbat este mai șiret din fire și din când în când mai calcă strâmb, el separă cu succes sexul de iubire și nu va amesteca niciodată aceste două „ingrediente”. Iubita îi va fi iubită, iar plăcerea de scurtă durată va fi doar un moment de nebunie și atât.

Așadar, bărbatul puternic nu doar că știe cum să se poarte cu o femeie și nu are temeri și complexe, dar este capabil să o stăpânească, să o provoace intelectual și în același timp, ideea de putere îi oferă femeii speranța unei relații de lungă durată. Cu cât el este mai ferm în fața tentațiilor, cu atât este mai potrivit pentru o relație de lungă durată. De aceea femeile își doresc bărbați puternici, pentru că ei se pot ridica la înălțimea așteptărilor unei femei.

La polul opus se află bărbatul nu tocmai puternic, deloc conștient de valoarea lui, timid, exagerat de respectuos, care nu stârnește aproape niciodată atracție nebună în rândul femeilor. Este frumos să respecți o femeie, dar nu într-atât de mult încât să te porți cu ea de parcă ți-ar fi soră. În nesiguranța lor, bărbații prea buni se victimizează adesea. Cea mai mare greșeală a unui bărbat este să vorbească despre fostele relații sau despre fostele iubite. Victimizarea este un drum sigur care duce întotdeauna la prietenie. Dacă bărbatul se victimizează, femeia va face la fel și uite așa se naște o frumoasă prietenie între doi oameni de sex opus. Doar că bărbatul se îndrăgostește, iar femeia nu. Femeile sunt adesea încercate de compasiune și sunt ușor de sensibilizat, însă mila nu-i totuna cu pasiunea. Din compasiune nu o să se nască niciodată dragostea. Suntem sensibilizate de multe lucruri pe lumea asta, însă nu ne „mișcă” bărbații plângăcioși, părăsiți, debusolați sau cu un caracter slab.

Femeile vor bărbați mai puternici decât ele. Multe femei trec prin tot felul de suferințe, însă întotdeauna găsesc puterea de a merge mai departe. Într-un fel sau altul renasc din propria cenușă. Și dacă un bărbat are neșansa de a întâlni o femeie mai aprigă, atunci el trebuie să o domine. Odată ce femeia ajunge să vadă un bărbat ca pe un bun prieten, niciodată acesta nu va reuși să mai treacă peste acest prag, oricâte gesturi frumoase ar încerca el să facă pentru ea. Suntem atrase de bărbații cu inițiativă, care știu să facă surprize plăcute, care provoacă intelectual și care reușesc să ațâțe focul inimii prin gesturi pe care nu orice bărbat este capabil să le facă.

Deși femeile sunt înnebunite după discuții, dacă ajungi să porți conversații cu ea de parcă i-ai fi cea mai bună prietenă, atunci din start orice bărbat pierde teren. Acest gen de discuții chiar se petrec între două prietene foarte bune, nu cu un bărbat. Mulți bărbați cred că știu totul, însă o femeie îndrăgostită nu spune niciodată totul, iar dacă o face, este un semn clar că începe să te vadă ca pe un prieten și nu ca pe un potențial iubit.

Seducția este o artă. Chiar dacă întâlnești o fată fără experiență, oricât ar fi ea de novice în arta amorului, tot se așteaptă să fie sedusă și cucerită. În perioada seducției se aprinde flacăra. Și dacă arzi o etapă atât de importantă și o transformi fără să-ți dai seama într-o prietenie, atunci ioc relație pasională. Cam așa sfârșesc bărbații în categoria „buni prieteni”, stârnind compasiune, fiind nesiguri sau prea respectuoși. Și-odată ajunși pe lista „roz”, acolo rămân.

Tu cât de mult te prețuiești?!

Iată o bucățică din introducerea cărții Colecționara de Secrete – Tu cât de mult te prețuiești?!

Nu m-am lăsat niciodată în voia sorții, deși soarta a vrut să mă tragă în piept de nenumărate ori. Dacă m-aș fi lăsat în voia sorții, la șaisprezece ani ar fi trebuit să mă mărit cu un tânăr nepotrivit; la șaptesprezece ani ar fi trebuit să-mi pun capăt zilelor, pentru că viața de acasă era mai grea decât puteam duce; la optsprezece ani ar fi trebuit să-mi vând virginitatea unui arab dispus să-mi cumpere cea mai de preț virtute; la nouăsprezece ani ar fi trebuit să mă mărit din nou, cu un bărbat nepotrivit și slab; la douăzeci de ani ar fi trebuit să mă călugăresc și poate că ar fi fost mai bine, m-aș fi ferit de multe dezamăgiri și suferințe; iar la douăzeci și unu de ani, ar fi trebuit să cad pradă unui bărbat care era dispus să-mi ofere multe în schimbul cărnii mele. Dar ar fi însemnat să-mi vând sufletul și să devin un bun consumabil. Ar fi însemnat să-mi vând esența, nu doar carnea. Și-atunci, un astfel de compromis nu se face niciodată. Mai ales atunci când ții la conștiința ta și ai încredere că acolo, undeva, se află o porție de dragoste numai pentru tine.

Dragostea. Doamne, dintotdeauna am căutat iubirea necondiționată și-am rispit-o atât de mult, până n-a mai rămas nimic. Am consumat iubirea pe pâine și m-am ales cu firimiturile insuficiente. Flămândă am mai fost, flămândă am rămas. Mereu am trăit cu impresia că fiecare sac își are petecul și fiecare floarea are umbra ei. O fi adevărat? Ar trebui să fie! Altfel aș rămâne fără speranță, iar un om fără speranță este din start un om mort. M-am târât adesea prin mocirlă, căutând iubirea în așternuturi transpirate și în palme nesincere. Dar cumva am reușit mereu să ies la suprafață din noroi. Mi-am scrijelit genunchii, coatele și umerii. Mi-am întunecat cu bună știință rațiunea și mi-am însângerat inima, cea care ar trebui să mă țină în viață mulți ani de acum încolo. M-am distrus și m-am reîntrupat. N-am rămas intactă, nu sunt ca nouă, rănile fizice s-au vindecat, însă sufletul încă îmi este pătat de murdăria păcatelor de acum mult timp, iar conștiința încă mă învinovățește de câteva lucruri. Cred că este un semn de sănătate mentală faptul că încă mai am conștiință și încă mai am capacitatea de a mă ierta. Până la urmă mie mi-am făcut cel mai mult rău.

Toate relațiile potrivite și nepotrivite, toate alegerile bune sau rele, au luat forma unui tipar. Acest tipar mi-a demonstrat de fiecare dată că nu voi fi niciodată iubită și nu voi învăța niciodată să iubesc sănătos până când nu voi fi în stare să mă prețuiesc. Fiecare acțiune bună sau rea, fiecare experiență fericită sau nefericită, fiecare om întâlnit, potrivit sau nepotrivit, m-au condus către o variantă a mea mai bună. De la prețuirea de sine pleacă totul: eșecurile și succesele noastre, fericirea și nefericirea noastră. Pentru că este un lucru știut de toată lumea, dacă tu nu te respecți, nu o să te respecte nimeni. Și dacă tu nu te iubești, nu o să te iubească nimeni. Până la urmă, tu cât de mult te prețuiești?

Limita dintre corect și incorect

Fragment din cartea Colecționara de Secrete, capitolul Suflet Vândut – Limita dintre corect și incorect!

Atunci când nu ai bani, îi vrei cu orice preț. Și dacă e să îi câștigi ușor, cu atât mai mult îi vei dori. Nu credeam că voi spune vreodată asta, eu care am rezistat întotdeauna tentației banilor. Însă pentru unii, banii cântăresc mai greu decât o conștiință curată, o prietenie sau o iubire. Până și cei mai buni oameni sunt furați de mirajul banilor, chiar dacă vorbim de o sumă mică sau mare. Banii pe atât de mulți ne-au degradat banii și greșelile făcute voluntar sau involuntar, care s-au acumulat și s-au adunat ca un bulgăre de zăpadă. Uneori mi-e scârbă. Mi-e scârbă de mine, dar și de cei care m-au dezamăgit. Dar eu sunt de vină mi-am pus prea mult baza în ei. Am avut așteptări. Iar așteptările strică tot, draga mea. De la oameni nu trebuie să aștepți niciodată nimic. Mai bine am gândi pe termen scurt. Mai bine să credem că fiecare om poposește temporar în viețile noastre și fiecare relație este de scurtă durată. Și dacă e să ne înșelăm, atunci să dea Dumnezeu. Dar să n-avem așteptări mai mari decât poate celălalt să ducă. E cel mai bine așa. Altfel ne opintim din dezamăgire în dezamăgire.

Rușine. Multă rușine a îndurat Aida de-a lungul anilor. Greșelile comise și rușinea acumulată nu s-au petrecut din pricina banilor. Banii nu au contat niciodată pentru ea. Tot ce-a făcut, a făcut din dragoste, crezând că dacă închide ochii, acceptă ceea ce nu este de acceptat și se transformă într-o femeie de tipul yeswoman, va reuși să dea lovitura în iubire. Este rușinos să te lași umilit de dragul unui om. Indiferent ce motive ai avea, chiar dacă vorbim de dragoste sau despre profitul financiar, niciun om nu ar trebui să-și compromită astfel sinele.

Mulți dintre noi îndurăm mai multe decât este necesar. Acceptăm lângă noi oameni nepotriviți în speranța că aceștia ne vor iubi cândva sau vor ajunge să ne aprecieze așa cum merităm. Nimeni nu se schimbă cu adevărat, nimeni nu se schimbă fundamental, așa îi spunea G. Aidei. Evoluăm sau involuăm. Devenim mai buni sau mai răi. Dar nimeni nu devine o altă persoană, oricât de bună sau de dură i-ar fi fost viața. Degeaba sperăm la minuni, oamenii nu se schimbă.

Dragostea asta, bat-o vina! Pe mulți ne-a umplut de rușine și ne-a făcut să comitem erori după erori, greșeli voite sau neintenționate.

Alegerile noastre, care la început au părut cele mai bune, se dovedesc adesea a fi cele mai greșite. Te trezești într-un punct în care habar nu ai cine mai ești, ce este corect și ce este incorect. O întreagă dilemă existențială. Și-atunci, rătăcind în abis, în derivă mai bine zis, nici mort, nici viu, ajungi să te urăști sau să te detești. Primii pe care îi învinovățim suntem pe noi înșine. Stima de sine se reduce la zero, iar iubirea de sine se evaporă. Și oamenii încep să ne judece, ne catalogheză neștiind cine suntem de fapt, prin ce am trecut, câte am îndurat, care ne-au fost faptele, păcatele, dorințele și asprirațiile.

Să arunce prima piatră cel care n-a greșit vreodată.

Deși suntem niște păcătoși viciați, slabi în fața tentațiilor și mereu dispuși să gustăm din fructele interzise, cu toții aruncăm cu pietre în jur și ne grăbim să catalogăm oamenii de parcă i-am cunoaște îndeaproape. Ne grăbim să jignim, să catalogăm, să judecăm, să facem afirmații neverificate și astfel stricăm reputații fără să avem mustrări de conștiință. Adevărul este că greșim.

Greșim până-n măduva oaselor!

Probabil că destinul Aidei ar fi fost să ajungă o curvă plătită sau nu. Dar cine ar fi numit-o curvă? Oamenii! Dar oare i-ar fi știut ei motivele? Bineînțeles că nu! Dacă ar fi avut un motiv și mai întemeiat decât datoriile familiei, ar fi beneficiat de circumstanțe atenuante? Nu!

Viața mea este a mea. Alegerile mele n-au făcut rău nimănui, decât mie. Din acest motiv, pentru că nu îngrădesc libertatea nimănui, nu pun pe nimeni în pericol și nu fac rău nimănui, sunt liberă să fac ce vreau.

Poate că Aida nu și-a vândut trupul pentru bani, nici sufletul pentru un trai mai bun, însă și-a compromis inima de mii de ori încercând să câștige dragostea pe căi necinstite. A mințit, a înșelat, a profitat, s-a prefăcut și pentru ce?! Pentru a-și da seama că rușinea nu îi dădea voie să trăiască în pace, oricât de mulți oameni ar fi dus de nas.

Crede-mă, niciun om nu vrea să îi fie mai rușine decât îi este deja. Sunt un exemplu de „Așa NU”. La optsprezece ani eram mai lucidă decât sunt acum. Cred că atunci am luat cea mai bună decizie din viața mea. De atunci am mers din greșeală în greșeală. Abia de astăzi m-am hotărât să nu mai trăiesc în rușine, după ce m-am lăsat marcată de o iubire așa cum nu credeam vreodată că o să trăiesc. Ce bine că există el! Ce bine că l-am întâlnit! Ce bună și ce tristă lecție mi-a dat.

Cum se ajunge la infidelitate?

Fragment din cartea Colecționara de Secrete, capitolul Despre cum să iubești greșit, cum se ajunge la infidelitate?

Uneori infidelitatea se naște întâmplător, alteori tentațiile sunt de vină. Sunt cazuri în care singurătatea își bagă coada sau tristețile sunt prea mari pentru a fi duse în doi și-atunci, a treia persoană ușurează povara unei relații nesatisfăcătoare. Unii oameni ajung să fie infideli pentru că se îndrăgostesc de altcineva, alții cad pradă curiozității, iar unii se lasă împinși de la spate de răzbunare. Nimeni n-ar trebui să fie judecat, deși corect și ideal ar fi atunci când o relație nu mai funcționează, să o închei înainte să devii infidel. Însă speranța ne omoară pe toți și avem impresia că totul este o pasă, că o să treacă neplăcerile și totul o să reintre în normal. Speranța ne trage în piept. Problemele nu se rezolvă fiind infidel, ci fiind sincer și comunicând. Rare sunt cazurile când infidelitățile nu se află, mai ales când acestea se repetă și devin un stil de viață.

Când vorbim de infidelitate, întotdeauna există un miez, un motiv, o chichiță, ceva anume. Niciodată nu se ajunge la infidelitate din senin.

Infidelitatea nu ține de sexul omului, și femeile pot fi infidele în aceeași măsură ca și bărbații. Uneori năravul din fire n-are lecuire sau sunt cazuri în care nu te mai simți apreciat în relația oficială, lucrurile nu mai funcționează, pasiunea se domolește, partenerul sau partenera nu mai este la fel de implicat și-atunci, intervine rutina. Te trezești într-un punct de rătăcire în care nu-ți mai cunoști nici valoarea spirituală, dar nici pe cea sexuală. Și-ajungi să te întrebi:

  Cine sunt eu? Mai sunt atrăgător/atrăgătoare? Mai stârnesc vreun interes sexului opus? Ce se întâmplă cu mine? Mai sunt viu/vie? Am îmbătrânit, m-am ofilit sau ce mama mă-sii se întâmplă de partenerul pare să nu mă mai observe?

Și-atunci ce faci?! Începi să testezi „piața”. Încep flirturile, jocurile seducției, numai că oamenii nu se opresc întotdeauna la flirt, ci ajung mult mai departe pentru a-și testa valoarea pe „piață”. Unde se ajunge? Cel mai frecvent se ajunge într-un Infern plăcut, dar niciodată de durată.

Infidelitatea nu este un păcat pe care oamenii să-l judece după bunul plac, dar este cu siguranță o modalitate eficientă de a-ți asigura singurătatea. Infidelitatea te răsplătește cu amintiri frumoase, cu zâmbete dulci pe chip, dar îți umple conștiința de regrete. Infidelitate umple golul din sufletul unui om, dar niciodată nu suplinește dragostea adevărată. Infidelitatea oferă experiențe inedite, dar niciodată nu asigură liniștea și stabilitatea de care un om are nevoie. În nopțile reci, atunci când infidelitatea devine doar o amintire, conștiința ucide sinele omului. Mustrările minții sunt sufocante, însă au și o parte bună – cel care alege să fie infidel, devine și un filosof veritabil, autentic. Infidelul ajunge să cunoască tainele iubirii mai profund decât oricare alt om fidel. De ce? Pentru că infidelul are ocazia să vadă și partea degradantă a iubirii, nu doar fața frumoasă, idealizată de marii artiști. Și trebuie să recunoști, înțelepciunea se consolidează întotdeauna pe durere, niciodată pe fericire.

Poate că nu-ți vine să crezi, dar i-am iubit pe amândoi. I-am iubit diferit, inegal, bolnav, murdar, dar tot dragoste a fost. Și când am renunțat, am renunțat la amândoi. Aproape că am renunțat și la mine, nu doar la ei! Îmi spuse Aida.

Despre laudele și aprecierile bărbaților

Fragment din cartea Colecționara de Secrete, capitolul Perfect de Imperfectă, despre laudele și aprecierile bărbaților.

Dar spune-mi tu, de ce au nevoie femeile de laudele, confirmările și aprobările bărbaților? Se presupune că femeile s-au emancipat, nu? De ce mai avem nevoie de cuvintele frumoase ale bărbaților?

Se spune că în iubire până și cele mai puternice femei rămân fără control, scoțând la suprafață vulnerabilitatea și dorința de a fi iubite până la sacrificiu, poate. Oricât de independentă ar fi o femeie, din toate punctele de vedere – profesional, financiar, social, emoțional și intelectual – ea are nevoie de un bărbat alături. În teorie nimeni nu ar trebui să-și pună bazele în altcineva. Nu ai nevoie de un bărbat care să-ți spună că ești frumoasă, deșteaptă și minunată. Și totuși, fiecare femeie tânjește după iubire, apreciere și susținere morală. Oricât ar fi femeia de conștientă de calitățile și realizările ei, confirmarea bărbatului este importantă. Aprobarea lui este o dovadă de dragoste și încredere. Deși încrezătoare în forțele proprii, susținerea bărbatului face femeia să fie mai puternică și mai capabilă. Laudele lui îi spun indirect cât de importantă este ea pentru el.

Femeia adoră cuvintele. O femeie are nevoie să audă toate acele lucruri pe care doar un bărbat îndrăgostit este capabil să le spună. Orice femeie cunoaște faptul că bărbații se exteriorizează greu, iar dacă el ajunge să-și manifeste iubirea și verbal, nu doar fizic, este o dovadă în plus că relația aceea este pe făgașul dorit. Legătura lor se îndreaptă către o relație serioasă, de lungă durată, exact cum își doresc femeile. O femeie deșteaptă și independentă este conștientă de valoarea pe care o are, însă confirmarea bărbatului ei îi dă și mai multă încredere în ea însăși. Iar ea îl va iubi chiar mai mult și-i va întoarce laudele binemeritate. Relația lor se va consolida din ce în ce mai mult. Fac schimb de laude și demonstrații de apreciere, iar armonia va plana în aer. Cam așa funcționează iubirea în doi. Și trebuie să recunoaștem, când femeia este iubită corect, iar ea simte și cunoaște cu toată ființa dragostea bărbatului ei, se transformă într-o femeie nemaipomenit de frumoasă. Femeia fericită este cea mai frumoasă. Dar pentru ca ea să funcționeze la capacitate maximă și să emane toată acea frumusețe interioară, trebuie să aibă alături un bărbat pe măsură.

Îmi place foarte mult un citat. El spune cam așa: „Te simți un nimeni până când cineva începe să te iubească. Abia atunci te simți om”. Un nimeni mă simțeam și eu până să intre N. în viața mea. Credeam că nu am noroc în dragoste și niciun bărbat nu avea să se uite la mine. Apoi când l-am cunoscut pe el și am ajuns să fim împreună, credeam că o să mă părăsească atunci când îmi va observa defectele. Ei bine, deși nu era orb, s-a îndrăgosit de mine. Atunci am început eu să mă comport ca o femeie, ca o femeie încrezătoare, cu atitudine. Am prins încredere în mine și am început să mă iubeasc. Doar că ulterior am ajuns să-mi folosesc curajul și noua personalitate într-un mod cât se poate de greșit. Mi-am bătut joc. N-am știut să construiesc, eu am distrus.

Despre complexele femeilor…

Din cartea Colecționara de Secrete, capitolul „Perfect de Imperfectă”, despre complexele femeilor!

Toate femeile au complexe, draga mea. Doar că unele sunt destul de proaste încât să le spună și bărbaților, iar altele sunt suficient de deștepte încât să păstreze pentru ele temerile și obsesiile pe care le au.

Nu ți se pare că ești cam dură cu femeile, Aida?

Nu sunt dură. Sunt sinceră, iar eu fac parte din categoria proastelor care își scoteau în evidență imperfecțiunile în fața bărbaților. Știi, bărbați îndrăgostiți nu văd defectele femeilor lor. Ei observă formele și sunt atrași de acele detalii care îi stimulează, care le incită imaginația. Bărbații îndrăgostiți nu văd colăceii, nasul nu-știu-cum, ochii asimetrici sau mai știu eu ce hibă. Ei văd femeia și atât.

Scurt moment de tăcere

Ascultă-mă! Dacă îi vei spune bărbatului tău zi de zi că ești nașpa, atunci și el o o să te perceapă ca fiind nașpa. Pentru că tu singură îți proclami defectele și nemulțumirile. Și dacă tu nu te placi, îl vei face și pe el să nu te mai placă. La început o să te contrazică, o să-ți spună că ești frumoasă și greșești. Dar dacă îl obosești zilnic cu prostiile tale, îl vei aduce în punctul în care îți va da dreptate. Și nu vrei să-l auzi spunându-ți: „Da, poate că ar trebui să mai slăbești. Poate că ar trebui să faci un tratament pentru pielea aia zgrunțuroasă. Poate că ar trebui să mergi la sala, ți s-a lăsat fundul, iar sânii tăi nu mai sunt la fel de fermi”. Nu vrei să-ți dea dreptate în astfel de momente. Tu vrei să te contrazică. Dar va obosi să iubească o femeie nesigură, care ea însăși nu se iubește. Nu așa obții laudele dorite. Nu așa. Dacă vrei să-ți spună că ești cea mai frumoasă femeie, trebuie să i te prezinți ca atare. Pune-ți cea mai sexi rochie de seară, ia atitudinea de famme fatale și o să te copleșească cu acele complimente după care râvnești. De ce crezi că bărbații sunt atrași de femeile ușor vulgare?! Pentru că ele au învățat să-și ascundă temerile, par sigure pe ele, dau impresia că sunt senzaționale, iar ei le văd exact așa cum se prezintă.

Deci trebuie să ne ținem gurile închise.

Exact! Îmi amintesc cuvintele lui G.: „Ești grozavă când ești dezinhibată, nebunatică și spontantă, dar mă obosești cu temerile tale.” Așadar, mă plăcea când eram sigură pe mine și dezinhibată și-l oboseam când aduceam vorba de fricile și complexele mele. Legea pe care ți-am spus-o mai devreme este valabilă pentru toți bărbații – la început ne contrazic spunându-ne că suntem minunate, dar dacă o ținem una și bună cu evidențierea defectelor noastre, ajungem să-i plictisim. Îi facem să-și atingă punctul de saturație. Și nu vrem asta, nu?

Oare ce văd femeile atunci când se uită în oglindă, Aida?

Majoritatea dintre noi observăm mai întâi ceea ce ne lipsește. Complexele noastre s-au născut dintr-o lipsă de încredere în noi însene. Ne simțim inferioare altor femei și uităm că nu tuturor bărbaților le plac femeile slabe, înalte și cu sânii mari. Sunt bărbați care preferă mignonele pentru că sunt mai ușor de manipulat în pat. Alți bărbați sunt atrași de femeile voluptoase sau chiar plinuțe. Unora le plac femeile cu șoldurile generoase, alți bărbați preferă femeile cu fundul mic sau sânii mici. Unii bărbați sunt stimulați de ochii albaștrii, alți bărbați preferă femeile slăbuțe, cu glezne fine. Adevărul este că suntem unici și avem gusturi diferite. Fiecare sac își are petecul și fiecare floare are umbra ei.

Chiar dacă pe tine, ca femeie, te obsedează colăceii tăi, burtica ușor proeminentă, kilogramele în plus sau în minus, pistruii, alunițele, sânii asimetrici, picioarele puțin crăcănate sau prea apropiate, fundul nu tocmai ferm sau nasul cam prea proeminent, bărbații nu fac un capăt de țară din asta. Ba chiar sunt deranjați dacă tu te plângi tot timpul de acele defecte care îți umbresc stima de sine și atitudinea corectă. Un bărbat observă forma corpului și rontunjimile, felul cum îl stârnești și cât de mult reușești să-i inciți imaginația. Și cu cât pari mai mulțumită de tine însăți, mai stăpână pe tine și mai conștientă de atuurile tale fizice și intelectuale, cu atât va fi mai atras de tine. Nu există femei urâte, există numai femei care nu știu să-și pună în valoare atuurile și calitățile, iar atitudinea contează cel mai mult.

Pasiunea, cuțitul sinucigașilor…

Pasiunea, cuțitul sinucigașilor...

Colecționara de Secrete a suferit niște schimbări. Până acum am scris la persoana I, însă iarăși nu eram mulțumită de rezultat. Părea o înșiruire de gânduri haotice ale unui personaj schizofrenic. În ultima săptămână, printre plimbările cu prietenii, am transformat cele 100 de pagini pe care le-am scris până acum într-o poveste puțin mai diferită, care să aducă mai mult cu un adevărat roman. Am creat un personaj feminin mult mai puternic. Am creat-o pe Aida. Ea este vocea adevărului. Fără Aida aș fi riscat să cenzurez multe lucruri, însă datorită ei pot spune lucrurilor pe nume. Sper să vă placă noua formă de scriere.

Iată fragmentul din capitolul – Pasiunea, cuțitul sinucigașilor:

Aida nu era îndrăgostită de Narcis atunci când l-a ales. Nu îl iubea. Nu se gândea la viitor. Doar îl plăcea. Ceea ce a determinat-o să dea frâu liber dorinței de a scăpa de feciorie, a fost curiozitatea. Nu au avut răbdare să se cunoască cu adevărat. Nu s-au sedus unul pe celălalt, nu s-au cucerit, nu s-au străduit să construiască o relație în adevăratul sens al cuvântulului, ci s-au lăsat ghidați de pasiune și curiozitate. Ceea ce îi lega era plăcerea. Sexul îi aducea împreună, nu sentimentele. Hainele de pe ei zburau cu viteza luminii. Focul din ochii lor era mistuitor. Nu simțeau nimic altceva decât dorință. Aida adora să-i audă gemetele care prevesteau plăcerea iminentă. Narcis tremura de fiecare dată când Aida îl strângea în brațe, mușcându-i buzele și zgâriindu-i spatele. Se comportau ca două animale care se devorau până la epuizare și s-au consumat unul pe celălalt până când s-au plictisit. Plictiseala este aproape inevitabilă atunci când o relație are la bază pasiunea și nu iubirea.

Așa se întâmplă în orice relație atunci când se ard etapele importante. Trăim în secolul vitezei. Oamenii nu mai au răbdare să se cunoască cu adevărat decât după ce testează sexul și numai dacă acesta este satisfăcător. Problema este, însă, una singură. Când partenerii sunt ghidați doar de atracție sexuală, curiozitate și pasiune, lucrurile pot lăsa mult de dorit. De aceea auzim foarte des expresii ca: „n-a fost cine știe ce nu s-a ridicat la înălțime nu m-a impresionat nu prea mi-a plăcut nu cred că mă mai prinde.” Nici n-ai cum să fii impresionat. Atunci când nu există sentimente, sexul este fad, uneori chiar lipsit de plăcere. De ce ai mai investi într-o relație dacă sexul cu persoana respectivă nu îți place? Nu te vei implica. Nu o vei face pentru că nu cunoști persoana aceea. Nu i-ai descoperit sufletul. Nu știi foarte bine cum gândește. N-ai apucat să-i admiri personalitatea și nu te-ai lovit prea des caracterul acelei persoane. Nu poți investi într-o relație în care sexul lasă de dorit și nu știi mai nimic despre partenerul pe care ți l-ai ales la întâmplare. De ce ai mai avea răbdarea de a cunoaște acel om? Nu am auzit niciodată spunând pe cineva: „Am făcut sex. Nu mi-a plăcut. Nu mă mulțumește. Dar poate îmi place ca om, ia să încerc să am o relație.” Nimeni nu are o asemenea răbdare pentru că toți vrem doar acel om special, nu pe oricine.

În schimb atunci când doi oameni se iubesc și fac dragoste, experiența este absolut fantastică. În acele momente nu contează absolut nimic, nici măcar tehnica sexuală sau flexibilitatea trupurilor. Partenerii pot fi total neștiutori în arta amorului, dacă se iubesc, instinctual vor fi tandri și afectuoși. Pentru că fac ceea ce simt, nu ceea ce trebuie făcut, și fiecare gest este impresionant, memorabil, viu.

Pasiunea este o stare emoțională foarte asemănătoare cu iubirea, însă nu are nimic de-a face cu dragostea. Pasiunea este intensă, dar de scurtă durată și aduce după sine sentimentul acela sufocant de neîmplinire. Să faci o pasiune pentru cineva, înseamnă de fapt să-ți înșeli sufletul. Nu ai pe nimeni în fața ochilor în afară de el, îți neglijezi obligațiile zilnice, te macină dorul și tinzi foarte mult să dezvolți o obsesie pentru acel om. Pasiunea înseamnă neliniște, nesiguranță, gelozie, posesivitate și sex. Și când ajungi să confunzi dragostea cu pasiunea, vei reuși să strici fiecare viitoare relație cu acțiunile perfect simetrice pe care intenționat le întreprinzi, tocmai pentru a atinge acel punct de maximă intensitate, foarte asemănător cu iubirea. Dar nu e iubire, niciodată nu este dragoste, este doar pasiune. O nevoie acerbă de a umple golul cu partide de sex atât de nebunești încât îți vor arde pielea și luciditatea de a trece prin filtrul rațiunii ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Învață să ai răbdare doar așa vei cunoaște adevărata dragoste împărtășită, înălțătoare.

Aida a fost mai norocoasă. Relația lor nu a început cu dreptul, ei nu s-au potrivit încă de la bun început în intimitate și nici nu se cunoșteau prea bine, însă Narcis a vrut să fie cu ea și a dorit-o în viața lui. Dar ca orice relație care are la bază pasiunea și dorința carnală, nici a lor nu avea să reziste neînțelegerilor, certurilor și chinurilor la care s-au supus unul pe altul crezând că se iubesc.

Pasiunea este cuțitul sinucigașilor!

O inimă deschisă este periculoasă!

O inimă deschisă este periculoasă...

Din cartea mea, Colecționara de Secrete, mică parte din capitolul „Pe cord deschis”:

1 ianuarie 2015, ora 00:01. „Îmi doresc să mă îndrăgostesc. Îmi doresc din toată inima să iubesc iarăși. Mi-e dor să iubesc. Gata, anul acesta nu mă mai țin la distanță, a venit vremea să renunț la scuturile de protecție!”

Patru luni mai târziu, dorința mea se împlinise.

Mi-am deschis inima pentru el, numai că o inimă deschisă este un suflet periculos. O femeie cu inima deschisă este și mai periculoasă. Femeia hotărâtă să iubească și să fie iubită se transformă.Dragostea scoate la iveală dintr-un om cea mai bună variantă a sa, dar și cea mai urâtă și diformă variantă a sa. Robin Sharma spunea: „Atunci când soarele luminează cel mai tare, în momentul acela, umbrele noastre sunt cele mai prelungi”. Așa și este. Atunci când un om iubește, din toată dragostea de care este capabil, din nu știu ce motiv misterios, scoate la iveală și cele mai urâte părți ale sale. Ies la suprafață cele mai odioase defecte și riști să-ți sufoci partenerul, riști să-l sperii, riști să-l alungi și riști să-l faci să omoare în el orice urmă de afecțiune pentru tine. Dacă nu ești capabil să-ți domolești demonii din interior, acei diavoli care îți ucid de fiecare dată relațiile cu potențial, poți să ruinezi chiar și cea mai frumoasă poveste de iubire. Nu toți partenerii sunt capabili să tolereze geloziile, nesiguranțele, complexele, obsesiile și fricile celuilalt. El a trezit în mine cea mai bună femeie, mai altruistă, mai sinceră și mai devotată, dornică să ofere și să se implice, dar și cea mai îngrozitoare dintre toate.

O inimă deschisă, hotărâtă să dăruiască iubire aproape necondiționată, este aidoma unei plăgi deschise pentru cel care nu poate să ducă pe umeri greutatea unei iubiri prea mari. Și în loc să închizi inima, să o încui și să arunci cheia la câini, să păstrezi ceea ce a fost frumos, fără să degradezi sublimul pe care l-ai avut, așa cum ar fi fost normal, decizi să lupți în continuare pentru o himeră, sperând la un „posibil” care miroase de la distanță a „imposibil”. Dar te minți, te minți că nu e imposibil. Și în loc să spui un sănătos „GATA, nu mai pot, de ajuns”, lupți până când îți dă sângele pe nas. Lupți până când distrugi nu doar prezentul și viitorul, ci și frumusețea trecutului. Unii oameni nu știu să se oprească și-ajung să-și facă singuri operații nereușite pe cord deschis. I-aș putea numi curajoși, dar sunt doar niște nesăbuiți. Iubirea nu înseamnă doar să oferi, pentru că poți să otrăvești cu atâta afecțiune. Îți sufoci partenerul, îl obosești, îl epuizezi. Iubirea înseamnă să știi și când să te oprești pentru binele tău și al celuilalt.

Tu știi când să te oprești sau ai simțit pe pielea ta cât de periculoasă este o inimă deschisă?

Felicitări că nu ai ales bărbatul nepotrivit!

Prima victimă (ne)potrivită, din cartea Colecționara de Secrete! Felicitări că nu ai ales bărbatul nepotrivit!

Chiar dacă aveam doar șaisprezece ani și făcusem un lucru josnic, îmi bătusem joc de un om și îi disprețuisem iubirea, mi-am dat seama că disperarea se miroase de la distanță. Cu cât un om este mai disperat să fie cu cineva, cu atât șansele lui scad. Nu poți seduce pe cineva atunci când prin fiecare por îți strigi disperarea de a scapa dintr-un mediu sau de a avea pe cineva. Noi, femeile, nu vrem bărbați care să ne fie animale de companie. Nu vrem jucării de pluș alături de noi, oricât de mult ne-am dori o relație.

Și culmea, ceea ce mă frapează și mai tare, este că în astfel de cazuri, nimeni nu te felicită că ai luat decizia înțeleaptă de a nu fi cu un bărbat nepotrivit. Sunt o femeie singură și uneori am senzația că societatea privește femeia singură ca pe o paria. De ce această discrepanță între femeile măritate și cele nemăritate? O femeie necăsătorită nu este inferioară celei căsătorite. Cu toate acestea, femeile căsătorite sunt spuma societății, sunt apreciate, văzute bine și cadorisite cu fiecare ocazie specială. Meritul lor, bravo lor. Dar cum rămâne cu noi, cele necăsătorite? De ce suntem situate vrând-nevrând la polul opus? Noi, „amărâtele” necăsătorite, suntem privite cu neîncredere și de cele mai multe ori, judecate greșit. Mi-ar plăcea ca cineva să vină într-o zi la mine, să-mi strângă mâna, să-mi ofere o floare de primăvară și să-mi spună: „Felicitări, ești o femeie puternică. Ai ales să nu te căsătorești cu un bărbat nepotrivit. Ai ales singurătatea în detrimentul unei existențe mizere în doi. Ai știut că el nu este alesul și l-ai refuzat. Felicitări, ai luat decizia corectă.”

Dar nu, femeia necăsătorită, chiar dacă poate mai înțeleaptă, nu va fi niciodată celebrată sau cadorisită. Pentru că ea este percepută ca fiind o femeie ușoară, care a ales până a cules. Adică s-a plimbat din brațele unui bărbat în mâinile altuia, doar pentru a-l găsi pe cel mai bun. Dar noi nu căutăm cel mai bun bărbat, nici măcar un bărbat mai bun decât precedentul, vrem bărbatul potrivit pentru noi. Acela care să ne facă sângele să fiarbă și cu care să ne vedem până la adânci bătrâneți. Se spune că atunci când îți găsești alesul, te gândești inevitabil la bătrânețe, la cum va fi viața ta alături de el.

Marian nu era pentru mine alesul, nici măcar nu voiam să mă atingă, cu atât mai puțin să mă mărit cu el. Disperarea lui nu se potrivea cu disperarea mea. Nu exista nicio fărâmă de atracție pentru el. Dar nu m-a felicitat nimeni pentru că am întrerupt orice legătură cu el, ba din contră, prietenii m-au învinovățit că mi-am bătut joc de bietul băiat. Mi-au spus: ”Ești prea pretențioasă. În felul ăsta n-o să ai niciodată pe nimeni.” Și ce era să fac?! Să mă mulțumesc cu primul venit? Cu primul care îmi dădea atenție? Să-mi înăbuș repulsia doar pentru a avea pe cineva? Pentru a-mi umple singurătatea? Nu! Mai bine singură!