Săraca cinstită necinstită…

Săraca cinstită necinstită…

O văd… o observ și eu. Mi-a atras atenția încă de când am intrat în încăpere. Și nu pentru că era vreo frumusețe, ci pentru că avea ceva indecent în ea, ceva de care bărbații sunt atrași. În esență… o femeie ca oricare alta. Nici frumoasă, nici urâtă. Nici proastă, nici deșteaptă. Machiajul de proastă calitate și rochia galbenă, stridentă, o făceau să pară o micuță albinuță în călduri. O albinuță care-și flutura fundul aproape dezgolit de colo-colo. Măcar dacă ar fi avut un fund de invidiat… dar nu… avea un cur banal, dar de pe urma căruia trăise multe povești.

– De unde ai apărut, maică?! Mă gândeam eu… ai venit să-mi ridici sângele la cap.

Îi arunca ocheade. Îl privea cu interes de sub sprâncenele arcuite. Nu-l scăpa din ochii ei de vulpiță. Părul roșcat, răvășit, o făceau să pară și mai ieftină decât era deja. Avea nevoie de sex. Mustea de dorință și pasiune. Ducea lipsă de sex de calitate, nebunie și adrenalină. Prinsă într-o verighetă de un bărbat plictisitor, se putea juca cu altcineva doar din priviri. Și adevărul este că își găsise și cu cine… „candidatul” ales de ea reprezenta tot ce ar fi avut nevoie.

Îmi venea să-i spun:

– Hey, mai ușor cu zâmbetele, ia un șervețel și șterge-ți saliva de la gură.

Se potrivea perfect într-un scenariu simplu: cu rochia ridicată, cu sânii pe afară din decolteul generos, gâfâind într-o toaletă, arcuindu-și spatele, dansându-și frenetic fundul în penisul lui tare. Și-ar fi posedat-o cu putere, sălbatic, fără pic de reținere. Ar fi săturat-o așa cum nu o mai săturase nimeni vreodată. Și-ar fi încolăcit mâna în părul ei și ar fi tras-o cu putere în el, iar ea l-ar fi primit mai mult decât bucuroasă. Grimasele de pe fața ei ar fi trădat durerea și plăcerea, în egală măsură. Însă el n-ar fi slăbit-o din strânsoarea lui. L-ar fi determinat să o aibă cu și mai multă hotărâre. Strigăte înăbușite, respirații greu de controlat, loviturile pelvisului lui de fesele ei desfăcute ar fi răsunat cu putere în toaleta goală…

M-am trezit din reverie și-am realizat că îi lipsește curajul. Avea să rămână doar cu privitul. Saliva la el, dar nu îl putea avea. Zâmbeam în sinea mea. Eram satisfăcută.

– Uită-te, dar n-o să-l poți atinge. Nu o să-i poți afla secretele. Nu o să te poți bucura de bărbăția lui. Îmi spuneam eu.

În alte condiții, dacă aș fi fost „o prietenă bună”, i-aș fi lăsat subtil cheia camerei mele de la hotel și le-aș fi dat voie să-și trăiască nebunia în patul meu. Mintea mea deschisă ar fi fost capabilă de așa ceva, chiar dacă mi s-ar fi strâns sufletul. În fond, nici eu nu sunt cea mai sănătoasă femeie. Mintea-mi bolnavă ar fi recurs la acest artificiu pentru a afla granițele situației în care mă aflu. Mi-aș fi călcat limitele în picioare?! Categoric DA! Aș fi făcut-o. Eram capabilă.

I-aș fi putut reține la recepție colegul de verighetă, la un pahar cu vin și o discuție de vreo 30 de minute despre lumea afacerilor. 30 de minute le-aș fi dat. De afurisită! Nimeni nu primește mai mult decât vreau eu să ofer. 30 de minute ar fi fost de ajuns. Ce preludiu?! Sex și atât!

Imediat i-aș fi putut capta atenția colegului ei de casă. În fond, o femeie deșteaptă nu trece neobservată și nici nu poate fi ignorată. Punctele lui slabe erau prea evidente: nesigur ca bărbat, plictisitor, complexat din punct de vedere profesional și financiar, inteligență medie, mitoman, naiv… o pradă ușoară pentru o minte ageră ca a mea. I-aș fi stârnit interesul în câteva clipe și-aș fi fost capabilă să îi mențin atenția vie ore bune. Însă n-am vrut. De ce să-i satisfac ei poftele?! Cine era ea să-mi fie milă de coapsele ei dornice?! O nimeni. O nimeni pentru mine.

Așa că a rămas nesatisfăcută… doar cu dorința și amintirea unui bărbat pe care l-a plăcut cu fiecare celulă a trupului ei și pe care nu l-a putut avea…

Săraca cinstită necinstită…

Tu te mai culci și cu alte femei?!

– Tu te mai culci și cu alte femei?

– De ce mă întrebi asta?

– Nu-mi răspunde cu o întrebare! Simt că mai există și alte femei în viața ta. Nu știu dacă mai ai vreo relație în paralel, însă simt că nu sunt singura care îți trece prin pat. Nu-i nevoie să-ți controlez „fizicul” sau telefonul ca să aflu. Eu știu pentru că simt.

– Când plec din oraș, da, se mai întâmplă să mă culc și cu alte femei.

– Ce-ți lipsește?

– Nimic!

– Atunci de ce o faci?

– Din curiozitate, pentru că sunt atras de vreo altă femeie, pentru că pot, pentru că îmi place. De ce să te mint dacă oricum știi?! Nu are legătură cu tine. Stă în natura firii mele… așa sunt eu. Și cred că nu ar trebui să te afecteze. Știai cine sunt de când am ieșit prima dată.

– Nu, nu știam. Sau cel puțin nu am crezut că ești chiar așa…

– Eu ți-am spus, însă probabil tu nu m-ai crezut. Am convenit că vom avea o relație deschisă și frumoasă, nu? De ce să schimbăm ce avem dacă ne e bine așa?!

– Nu-ți reproșez și, clar, nu mă afectează. Vreau doar să știu. Vreau să cred în instinctele mele în continuare. Deși, ca să fiu sinceră, când intră o altă femeie în peisaj, eu obșinuiesc să dispar.

– Nu e cazul să o faci și acum. Nu a intrat nimeni în peisaj, iar eu nu am de gând să plec nicăieri. Mergem înainte ca și până acum…

– Arată-mi ultima cucerire.

– De ce vrei să o vezi?

– Pentru că sunt curioasă.

– Nu ți-o arat. Nu are sens.

– Te rog.

– Ești masochistă?

– Nu, iubitule, nu îți acorda atât de multă importanță. Nu sufăr. Să spunem că sunt curioasă să văd ce fel de femei îți plac atunci când eu nu sunt cu ochii pe tine.

– Uite-o… îmi spune el întinzându-mi telefonul.

– Serios?! Asta e?

– Da, de ce?

– Este mult mai mare decât tine.

– Nici nu m-a interesat câți ani are…

– Se vede…!!! Să știi că dacă era mai frumoasă o acceptam în patul nostru… în fond, sexul cu o femeie s-ar putea să îmi placă și mie!

– Poftim?

– Se pare că nu sunt masochistă, ci doar pofticioasă. Însă ea nu îmi place!

Acum câțiva ani aș fi făcut un scandal monstru, acum, însă, aproape că nu mi-a păsat. M-a dezgustat și întâmplarea asta a pus capac acestei „relații”.

Din nou îmi amintesc de Dragoș, cel pe care l-am prins în fapt cu o femeie foarte apropiată de mine. Întâmplarea asta m-a marcat pe viață. A fost momentul în care am realizat că sunt bolnavă de gelozie și trebuie să fac ceva pentru a mă schimba.

”Frumosul meu” era efectiv în ea când eu am intrat pe ușă și, într-un acces de furie, am luat o foarfecă pe care am găsit-o la întâmplare și m-am repezit spre el, jurându-i că am să-l omor pentru treaba asta.

Și iarăși spun că singura crimă de care aș fi capabilă este cea comisă din gelozie.

Mulțumită momentului de luciditate, nu l-am rănit fizic, însă am urlat, reproșat și înjurat mai ceva ca o mahalagioaică. N-am putut să vărs nicio măcar o lacrimă, însă fierbeam de furie, eram turbată. I-aș fi luat beregata. Dragoș, la fel de curvar ca majoritatea celor pe care i-am ales de-a lungul vieții mele de femeie „matură”, tipul de care eram cât de cât îndrăgostită, mă înșelase cu o femeie foarte dragă mie.

Povestea cu el s-a încheiat în acea seară, însă mai dăm ochii abolut întâmplător. Nu ne mai cunoaștem, nu ne salutăm, dar el îmi zâmbește de fiecare dată. Adevărul este că la acea vreme îi oferisem cel mai tare sex oral de care avusese parte. Damn! Eu și gura mea spurcată.

Dar să revenim la zânul din zilele noastre. Am ajuns la concluzia că scenele de gelozie nu își au rostul. Bărbații nu pot fi ținuți în lanț. Bărbații nu sunt fideli nici dacă le oferi „cel mai de calitate” sex. Bărbații nu pot să și-o țină în pantaloni nici dacă iubesc o anumită femeie. Dacă stă în natura firii lor să fie infideli, vor fute alte femei fără nicio remușcare.

„Prietenaș”, n-am o problemă cu infidelitatea. Fute-te dacă așa simți. Regulează ca un câine toate cățelele care îți ies în cale. Fute-te până ți s-o apleca. Să-ți dea sângele pe nas de la atâta sex, însă fă-o cu unele care să-mi fie cel puțin egale. Nu cu toate ofilitele. Nu cu toate proastele. Nu cu acelea care își pun poalele în cap imediat ce le zâmbești, le arați mașina și le vorbești puțin despre funcția ta.

Și da, sunt rea. Și culmea este că ultimele mele „legături” au fost cu bărbați mai tineri decât mine. Toți mai tineri decât mine. Însă, frățică, nu cu 10-15-20 de ani, ci doar cu maximum 5 ani amărâți.

Pe bune, ce văd bărbații la femeile mult mai în vârstă decât ei? Ce își imaginează că fac sau au ele? Cumva se transformă în inorogi pufoși în pat? O sug cu două guri? Dau mai mult din fund? Sunt mai pasionale? Pică mai repede la așternut? Sunt mai „speșăl”? Pe bune, ce au în plus față de noi, astea mai tinere?

Nu am nimic cu femeile +45, însă nu-mi place de nicio culoare când o femeie +45 și-o trage cu unul care n-a împlinit nici 30 de ani. Și nu, nu sunt o frustrată căreia i-a furat „șunca din fasole” una mai în vârstă. Nu mi s-a furat nimic, pentru că nu am deținut nimic. Și în plus, „victimele” habar n-au cu cine au de-a face. Se bucură și ele de un tinerel pofticios.

Trecutul meu are mai multe părți bune, cea mai bună parte este că iubirea nu-mi mai este „luată” cu atâta ușurință. Nu te iubesc, nu am așteptări de la tine. Să-ți iasă pe nas sexul cu altele! Dacă vreau, devii vibratorul meu, un bărbat cu sânge-n trotinetă de care mă bucur din când în când și atât!

Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători!

Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători!

– Pe cine ai iubit înaintea mea?

– Încep să-ți îngrădesc libertatea, așa-i?! Însă ești atât de neimplicat încât nici nu te cerți cu mine. Știi, certurile au ceva erotic în ele. După o ceartă bună și împăcarea este pe măsură. Dar noi nu ne certăm, impunem doar scurte momente de liniște. Eu pentru a mă calma, tu pentru a-mi trece mie orice urmă de nervi. Ne facem că nu vedem și trecem peste fără să rezolvăm „conflictele”. Am strâns atât de multe frustrări în mine încât nici nu mai are sens să ți le numesc. Acum, după atâta timp, am senzația că toate nemulțumirile mele nu mai înseamnă nimic. Nepăsarea ta mă dezarmează! Ce să îți reproșez?! Că nu mă iubești așa cum mi-ar plăcea?!

– Îmi pasă, dar…

(Nu îl las să își termine vorba.)

– Dar ce? Nu vreau să aud scuze! Ele nu înseamnă nimic și nu schimbă nimic. Ceea ce simt este mai mult decât clar. Nu mă iubești și nici nu o să mă iubești vreodată.

– Îmi ești dragă!

– Știu, dar nu este de ajuns. Dacă ți-aș spune pe cine am iubit înaintea ta, ți-ai da seama că nu ai nici măcar o minimă șansă de a deveni dragostea vieții mele. Ți-ai da seama că tot ceea ce ți-am oferit ție este infim comparativ cu ceea ce pot oferi de fapt. Nu ne putem conecta la un nivel superior. Uită-te la mine. Ce vezi?

– Pe tine. Așa cum ești: puternică, pasională, loială, implicată…

– Ba nu! Ceea ce vezi tu, este doar o carcasă. Nu mă cunoști. Nu sunt puternică, însă pot iubi cu o pasiune și o forță pe care tu nici măcar nu ți le imaginezi. Nu am orgoliu, nu sunt loială decât inimii mele, implicarea mea se află la granița cu obsesia. Sunt plină de slăbiciuni, vicii și obsesii. Am o groază de frici, iar tu nu reușești să mi le spulberi. Amândoi am impus o barieră în relația noastră. Eu nu reușesc să trec de a ta pentru că nu îmi dai voie, tu nu reușești să treci de a mea pentru că nici măcar nu încerci să pășești dincolo de ea. Nu ești liniștea mea, dar nici focul din sufletul meu. Ești mulțumit cu atât, nu?

– Mie îmi place ce avem.

– Mie nu. Nu mai pot cu futaiurile săptămânale, bilunare sau trimestriale. Nu te mai pot aștepta să mă vrei cu totul, să-ți fie dor de mine și să mă ai. Nu mă mai pot mulțumi cu mai puțin decât merit. Asta nu e spontaneitate, se cheamă dezinteres.

– Greșești!

– Probabil! Acum ceva timp am primit un sfat: să fiu egoistă. Adică să aleg un bărbat care să mă placă cu adevărat, care să mă poată iubi pe termen lung și să mă las iubită de un astfel de om. Să nu mai aleg bărbați inaccesibili sau indisponibili, să nu mai gândesc atât de mult lucrurile, să nu mai jinduiesc după ce îmi lipsește, să nu mai compar, să nu-mi mai fie dor de ceea ce nu pot avea, să nu mai trăiesc în trecut. Am crezut că tu ești acel bărbat potrivit, diferit de ceea ce alegeam eu în mod normal. Dar nu ești. Ești parte din același tipar.

– Și adică gata?

– Nu! Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători. Mai mult de atât nu îți mai pot oferi. Nu mă pot complace într-o relație în care mă simt singură. Decât să fiu singură la brațul tău, prefer să fiu singură în patul meu.

Bărbații buni merită sex oral! Muuult sex oral de calitate!

Bărbații buni merită sex oral! Muuult sex oral de calitate!

Pe jumate dezbrăcată, aproape în miezul acțiunii, el îmi spune:

– Ești sigură că vrei să facem asta?

Îmi ridic privirea spre el, se străduiește să-și mențină o expresie serioasă pe chip, așa că îi răspund:

– Pentru mine nu este prima dată, dar dacă pentru tine e, atunci putem să o luăm mai ușor, îi zic eu adoptând mina de fată inocentă.

Râzând, îmi șoptește să „merg înainte”. Parcă mă încearcă un regret – nici ăsta nu e virgin, ar fi fost interesant să fie virgin. Dar n-am eu șanse să dau de unul „neînceput” și neîntinat de vreo femeie.

Apăs butonul pasiunii, îmi trezesc instinctele și-mi croiesc „drum”, cu o măiestrie parcă ieșită din comun, spre falusul lui impresionant. Buzele mele, limba și atingerile îl trezesc serios la viață. La asta sunt pricepută și parcă mi-e și mai drag să o fac cu un bărbat pe care îl consider bun. Par grozav de flămândă, iar el este în extaz. Habar n-am ce fel femei a avut el, nici nu mă interesează, însă îmi dau silința să-i dau peste cap toate credințele. Cărui bărbat nu-i place sexul oral?! Încă nu l-am întâlnit pe ăla căruia să nu-i placă.

Buzele mele îl cuprind cu poftă, mă joc, îl amăgesc cu limba, îl curentez, ușor, cu dinții, gem și-mi place să-l aud cum încearcă să-și controleze respirația. Înghit în sec. Am de gând să-i satisfac cele mai arzătoare dorințe din ultimele săptămâni. Am fost destul cuminte, acum e vremea să fiu obraznică. Oare știe să mă pedepsească?! Sunt în stare să cer pedepse cu lumânarea. Habar n-are el că are în pat o micuță masochistă.

Ne consumăm momentul în feluri inimaginabile și realizez, la final, că am de-a face cu un bărbat extrem de tandru. Se pare că m-am lăsat și eu dusă de val, chiar dacă la început am dat startul unui scenariu bine pus la punct.

Mă cuibăresc la pieptul lui și oftez. În brațele lui mă simt bine, sunt în siguranță și e atât de multă liniște. Este un echilibru pe care nu l-am trăit niciodată.

– De ce oftezi, la cine sau la ce te gândești?!

Acel „cine” îmi trezește un nume în minte. Se aprinde ca un beculeț în cea mai infinită beznă. Proastă întrebare, iubitul meu naiv. Prost moment ți-ai ales ca să mă întrebi cine aleargă prin mintea mea. Habar n-ai tu, dragule, cât rău ai făcut acestei clipe cu indiscreția ta. O curiozitate firească, ce-i drept. Dar atât de nepotrivită.

Luată prin surprindere, pentru a nu fi nevoită să-i dau prea multe explicații despre mine, despre trecutul meu, despre nebunia din creierul meu și despre mania mea de a transforma relațiile în adevărate drame numai bune de scris despre ele, îi spun:

– Cred că încep să mă îndrăgostesc de tine.

Bineînțeles, femeia „jucăușă” din mine îl testează. Bărbații fug de angajamente. O femeie îndrăgostită reprezintă un „angajament”, dacă nu chiar un stres.

– Te îndrăgostești? mă întrebă el.

– Cred.

Fără alte cuvinte de prisos, mă sărută cu tandrețe și mă strânge în brațe.

– Ce-i cu tot calmul ăsta?! Îmi spun în gând. Pe buneee??? Așa liniștit este în privința mea?!

Din experiență știu că oamenii buni nu primesc ceea ce merită, ci ceea ce știu să obțină sau să fure. Cine are capacitatea de a remarca și de a se îndrăgosti de un om cu adevărat bun?! Cine este fericit într-o relație cu un om bun și echilibrat? Cine se simte împlinit într-o relație cuminte și sănătoasă? Aceia care se străduiesc să se mulțumească cu ceea ce au. Aceia pentru care liniștea și siguranța contează mai mult decât focul și pasiunea unei relații vii.

Fie că ne place sau nu să recunoaștem, suntem atrași de oamenii care ne provoacă și ne stârnesc. Pe aceia i-am devora. Îi vrem cu ardoare pe cei care stârnesc în noi cele mai demente și mai intense trăiri, senzații și sentimente. Suntem atrași de cei care ne consumă, dar cei care știu să ne seducă și ne vâneze.

Ce-i drept, binele este insipid, pe când răul este strălucitor. Nu trebuie să fii o ființă religioasă ca să îți dai seama că Diavolul este seducător. Cele mai interesante și mai marcante povești de dragoste sunt fix acelea care se termină ca dracu’ și te lasă cu un gust din ăla super amar. Ei bine, cam așa cred mulți că e dragostea. Au impresia că fără durere, fără luptă și fără război, aceea nu este iubire.

Dar ce-ar fi dacă am schimba tiparul și-am învăța să fim fericiți cu oamenii care chiar ne vor și-și doresc să ne iubească?! Ei bine, eu sunt chiar hotărâtă să-l „răsplătesc” pe „îndrăznețul” care are capacitatea de a vedea în mine ceea ce alții au refuzat să observe.

Dincolo de tot chinul pe care îl inițiem pentru a merita iubirea, căci despre asta este vorba – despre efortul și minunea de a câștiga dragostea pe care ne-o dorim noi – se află un om dispus să ne iubească fără să ne dăm viața pentru el. Poate că acolo ar trebui să ne cuibărim și noi – lângă oamenii care chiar ne vor fix așa cum suntem.

DamaFărăSecrete.ro – povestea merge mai departe!

DamaFărăSecrete.ro – povestea merge mai departe!

Mi-am umplut inima până la refuz… cu dragote, fericire, apoi îndoieli, frici, răni și umbre. Nu mai mi-e frică, însă adevărul este că temerile și durerile vin în valuri. Vin și trec. Atunci când am impresia că am ajuns la mal, intervine un factor declanșator care scoate la suprafață toată mizeria din interior. Și-atunci cad iarăși într-un soi de descoperire de sine. Mă detașez de tot ceea ce cred sau nu cred despre mine, mă cercetez și învăț să mă iert, să fiu îngăuitoare cu mine și tolerantă pentru a-mi vindeca eul vătămat. Rănile se vindecă, dar rămân cicatricile. Nu dor, dar sunt perfect conștientă de ele și datorită lor încerc să sparg acel tipar repetitiv care mă transformă într-o femeie cu prea multe defecte, vicii și obsesii.

Mi-am pierdut inocența, din păcate, dar m-am descoperit a fi o femeie a naibii de puternică. Ceea ce nu mă omoară, mă face de neînvins.

Ce-i drept, uneori am senzația că sunt strivită sub greutatea sufletului, însă chiar și atunci când simt că nu mai pot, tot mai pot puțin. Nu sufăr. Mi-e dor. Mă lupt cu un gol interior. Pe dinăuntru sunt complet dezbrăcată. Și parcă mă aflu în mijlocul unei intersecții și oamenii se uită la mine, se miră, mă arată cu degetul, râd sau mă compătimesc, iar eu mă rușinez. Nu știu de ce mai îmi este rușine. Rușinea este unul din cele mai nocive sentimente cu care un om se confruntă. Rușinea macină stima de sine. Nu-mi place să fiu vulnerabilă.

La începutul lunii martie mi-am pierdut blogul DamaFărăSecrete.eu. Firma de hosting la care îl aveam găzduit a fost atacată de cineva din interior. Acel cineva a distrus serverul de backup și așa am rămas cu un blog complet gol, fără trecut, fără viitor și fără toate acele articole care îmi trezeau sentimente puternice. M-am simțit de parcă cineva dăduse foc amintirilor mele. În primele zile am fost bolnavă de nervi. Îmi pierdusem nu doar amintirile și miile de ore de scris, toate stările și momentele pe care le-am iubit sau din cauza cărora am suferit, am pierdut și singurul și unicul mijloc de contact și de legătură cu… muza. Era clar un semn prin care mi se confirma încă o dată faptul că trebuie să merg mai deaparte fără să mă mai uit în urmă.

După câteva zile de la incident, când am aflat că nu mai pot recupera nimic și că nimic nu mai poate fi făcut pentru a salva vechiul blog, am acceptat pierdera și mi-am spus: gata, de azi înainte Dama s-a dus, n-o să mai scriu. Pentru că în aceeași perioadă am primit o ofertă de job pe care am și acceptat-o și care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu scrisul, eram hotărâtă ferm să mă las de scris definitiv și irevocabil. Zis și făcut… pe jumătate.

Am stat fără să blog și fără să scriu două luni și jumătate, timp în care am realizat că mă sufoc. Eram incompletă. Chiar dacă lucrez zi de zi cu cifrele și statisticile, nopțile mi le petrec cu literele. Încă mă iubesc cu proza chiar dacă scriu rar și-a început să-mi înghețe cerneala în stiloul Poenari pe care nu îl folosesc.

Așa a luat naștere DamaFărăSecrete.ro! Povestea merge mai departe! Acum sunt fericită, privilegiată, puternică, împlinită. Mi-am regăsit pulsul și suflul!

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

00:14. Aseară. „Pune și tu o poză cu tine la profil. The end nu te reprezintă!”

Uitasem cu desăvârșire că pe whatsapp îmi pusesem poza „the end” și statusul mezzodisponibilă de nu știu câte luni. The end a luat naștere, așa, ca o răzvrătire. În mintea mea poza semnifica sfârșitul unei etape. Când am pus fotografia eram hotărâtă să termin cu Dama cea optimistă, iubitoare, credulă, veselă, nebună, impulsivă, curajoasă, declarativă, darnică, etc.. Voiam să învăț să acționez contrar inimii mele. De fiecare dată am făcut ce-am simțit și mereu am avut de pierdut.

Așa ce mă săturasem de mine slabă, proastă și declarativă încât mi-am dorit cu tot dinadinsul să mă schimb radical. Să ajung la o versiune a mea mai sănătoasă din punct de vedere emoțional. Să fiu mai a dracului, mai fermă, mai miserupistă, mai ancorată în realitate. Pe principiul: „dă-te-n mă-ta de scârbă, s-a terminat”, voiam să mă eliberez de mine însămi! Dar nu prea știu să fiu rea și e clar că nu vreau, nu pot și nici nu știu să trăiesc în întuneric, tocmai de aceea the end nu mă reprezintă.

Și uite așa, aseară, am ajuns să îmi pun, pentru prima dată de când utilizez whatsapp-ul, o fotografie cu mine. Cu toate acestea, sunt „mezzodisponibilă” de când mă știu și am senzația că devin din ce în ce mai indisponibilă. Nu mai pot cu dragostea asta. Când aud că X e fericită cu Y pentru că o iubește, o respectă, nu o minte și nici nu o înșală, se strâduiește, iar relația lor este perfectă, mi se zbârlește părul în cap. Pe bune?! De când cu zânismele astea, am ajuns să cred că-s mai defectă decât aveam impresia.

Adevărul este că oamenilor le plac iluziile. Și își trăiesc iluziile până când lumea perfectă face poc, iar oamenii se trezesc dintr-o dată în mijlocul unei realități crunte. Naiba să-i pieptene pe intrușii care strică relațiile fără cusur. Bineînțeles că sunt ironică. Nu cred în perfecțiune. Nu cred că există relație perfectă și mai cred că orice legătură are câte o chichiță, câte o fisură. În orice relație există secrete, mici sau mari. Un sâmbure de mizerie se ascunde în orice legătură. Și nu cred aceste lucruri pentru că obișnuiesc eu să mint, să înșel sau să mă dăruiesc pe jumătate, ci pentru că suntem oameni, iar noi, oamenii, suntem plămădiți din bine și rău, din lumină și întuneric, din calități și defecte.

Ultimele 2 săptămâni mi le-am petrecut în cenzură. Am fost martora unei relații „perfecte” și iarăși am ajuns la concluzia că eu nu sunt făcută pentru măritiș. Nu știu să tac, nu pot să închid ochii, nu vreau să mă abțin și nu pot sub nicio formă să accept niște compromisuri doar pentru că mi-e frică de singurătate sau pentru că X mă fute bine și nu mă îndur de el.

Ce mă fac cu mine? Sau cum ar spune Devill și Roxy, ce dracului caut eu în viața mea? :))))

P.S. Am revenit! Mi-era dor să scriu! <3

Te-ai lins pe bot!

Te-ai lins pe bot!

Păi da, sunt tot o femeie și mă buuucur al dracului de tare că nu am cel mai rar nume. Pentru prima dată mă bucur că am un nume relativ comun. Și când numele meu o să-ți ardă limba, păi să te lingi pe buze. Să te lingi pe buze cu poftă și să te încerce, dragule, o mie de stări. Nici tu să nu știi ce ai. Să te apuce toate căldurile amintindu-ți știi tu ce trebuie să-ți amintești ca să te simți copleșit. Amintește-ți confesiunile, promisiunile, adevărurile și minciunile, faptele și sentimentele, sărutările și atingerile ACELEA. Toate astea te vor face să rememorezi acel frumos pe care ni l-am oferit unul altuia.

Îmi plac bărbații cu memorie de elefant! 

Știi când îți dai seama că degeaba îți lingi buzele? Atunci când realizezi că nu mai există nici măcar o portiță de intrare în viața celuilalt. Atunci îți dai seama că de fapt te-ai lins pe bot. Da! Te-ai lins pe bot! S-au dus partidele de sex minunate. S-au dus escapadele. S-a sfârșit iubirea. S-au terminat nopțile în care vorbeați până dimineața. S-au dus mesele amuzante pe iarbă. La revedere pasiune și tremur. S-a epuizat încrederea. Nu mai este acolo ca să te asculte, să îți dea un sfat sau să te facă să te simți cel mai special om de pe pământ.

Noi, femeile declarative, poate că suntem obositoare și epuizante, dar să nu uităm că avem acel dar incontestabil de a face omul să se simtă important și deosebit în cel mai incredibil mod. Una timidă așteaptă, noi luăm. Una cumințică se rușinează, noi dovedim cu vârf și îndesat. Una tinerică visează, noi acționăm cu atâta curaj și pasiune încât speriem. Acum râd! La dracu’! Cum să nu râd când îmi amintesc câte prostii am făcut „din iubire”.

Dacă auzi vreodată: „sunt nebună după tine”, să fugi!

La naiba, iar am revenit la veșnica întrebare: oare eu am iubit vreodată cu adevărat?! Oare pe el l-am iubit sau a fost doar o obsesie pentru că m-a bătut la fundul gol, fără să realizez, și m-a obligat să mă ling pe bot când eu de fapt credeam că îmi ling buzele?! Nu pot să îmi dau seama nici acum ce a fost sau dacă a fost

Uh, e bine că nimeni nu uită pe nimeni. Nu uită nici cel care a fost lăsat în urmă și nici cel care a mers înainte.

Nu te mai căuta în articole, dragule! 🙂

Nu mai aștepta cu limba scoasă cuvintele mele…

Nu mai aștepta cu limba scoasă cuvintele mele…

În timp ce-mi trăgeam chiloții pe mine îmi spuse:

O să scrii și despre mine?

Păi vrei să scriu? L-am întrebat eu râzând, crezând că se teme de acest lucru. În fond, era un bărbat care urma să se căsătorească, nu avea nevoie de o nebună care să facă o pasiune pentru el. Mă cunoștea de ani de zile, însă eu credeam că nu mă cunoaște deloc. L-am judecat greșit, ce-i drept. De fapt avea cam prea multă încredere în mine.

Mare greșeală!

Mi-ar plăcea să scrii despre mine, dar să nu dai nume. Mi-ar plăcea să citesc felul în care ai perceput tu momentele noastre, să văd cum ai simțit tu atingerile mele.

Dar am mai scris despre tine și-n trecut, i-am zis eu încercând să scap de această „temă” pe care nu mi-o doream. Știam că avea nevoie de mine ca să-l fac să se simtă bărbat, însă nu mă gândeam că avea să mi-o ceară direct. Simțea nevoia de validare, voia să se simtă din nou un mascul alfa, tânjea după perioada în care fusese dorit de mai multe femei. Dar eu eram atât de defectă în acel moment încât habar n-aveam pe ce lume trăiesc, darămite să descriu o partidă drăguță de sex.

Îmi amintesc acea perioadă în care și eu, ca și altele, visam la el și mi-l doream. Ba chiar într-un timp am fost prietenă cu o femeie care îl iubea fantastic. Oh, mi se întorcea pielea pe dos de fiecare dată când ea îmi povestea unele chestii intime despre ei. Atât de tare îl voiam și eu Dar uite așa, rând pe rând, toate i-am trecut prin brațe. Eu la ani distanță, dar tot acolo am ajuns. Amândoi ne-am dorit acest lucru încă de când am avut primul contact. Mi se păruse ATÂT de atrăgător, dar de fapt era un bărbat copil. Copleșitor de dulce și de afectuos.

Da, dar atunci ți-ai imaginat cum ar fi dacă am face, iar acum chiar poți descrie cum a fost să facem

Hmmm mi se pare echitabil. Eu te-am chemat ca să mă ajuți să uit, tu ai venit din curiozitate, pentru că-ți doreai de mult, dar și pentru că voiai să vezi cum arați prin ochii și prin sentimentele mele. Știi, de obicei scriu doar despre trecutul meu, despre bărbații care nu o să mai ajungă vreodată prin patul meu, i-am zis eu cuibărindu-mă lângă el în pat și trăgând cu nesaț din țigara electronică pe care o fumam la acea vreme. O să scriu și despre tine dacă asta îți dorești, i-am zis eu privindu-l în ochi și atingându-i cu vârful degetelor falusul aproape erectil.

Asta înseamnă că nu o să ne mai vedem? Mă întrebă el făcând ochii aceia copilăroși mai mari decât erau deja.

Nu știu, i-am spus eu sărutându-l, dar știind că nu aveam să mă mai culc cu el vreodată.

Și uite așa astăzi am realizat că scriu doar despre trecut, niciodată despre prezent. În momentul în care încep să scriu pe blog despre un bărbat, de fapt afișez un semn clar că el începe să devină parte din trecutul meu. Dintr-un motiv sau altul, el încetează să mai fie bărbatul de care eu am nevoie. Când trăiesc ceva frumos, nu simt nevoia să scriu despre acel om. Prezentul mi se pare atât de prețios încât nu vreau să îl transform în trecut dezvăluindu-l și afișându-l public pe blog.

Blogul este un cuțit cu două tăișuri pentru mine. Cine îl citește fie ajunge să se teamă de mine, de ce aș putea scrie sau de ce ar putea citi, fie ajunge să-și dorească cu ardoare să-l fac „nemuritor” și-atunci îmi piere mie interesul. Dacă o să cunosc vreodată un bărbat care să accepte adevărul despre mine, să știe cine sunt, de unde vin, ce scriu și unde scriu, dar care să nu-și dorească să scriu despre el și chiar să-mi interzică aceast lucru, îmi va câștiga respectul. Până acum nu mi-a zis nimeni – să nu scrii despre mine

Nu mai aștepta cu limba scoasă cuvintele mele!

L-am înlocuit cu amantul ideal

Hai să ne plimbăm.

Unde?

Oriunde vrei tu. Spre paradis, spre fericire, acolo unde nu există dezamăgiri, iubiri pierdute, doruri, adevăruri nespuse, minciuni regretate sau neîntâmplări. Haide să plecăm.

Cel mai mult îmi place să conduc fără vreo destinație anume. Am permis de conducere de aproape o lună și deja am devenit una și aceeași „entitate” cu mașina mea. Când sunt la volan uit de tot. Nu mai sunt eu, nu mai sunt nici Dama Fără Secrete, nici femeia atotștiutoare, nici fetița credulă, nici cea încă îndrăgostită de el. Nu mai am memorie. Nu mă mai gândesc la trecut și nici nu mai tânjesc după un viitor glorios. Mă eliberez. Mă transform în libertate pură. Niciodată nu m-am simțit mai liberă ca acum, iar inima mi se umple de o bucurie unică. Acum nu mai există granițe. Toate barierele au picat.

Probabil că mașina m-ar duce la el dacă ar ști unde se află, însă ea nu-i cunoaște urmele și probabil că nici nu o să i le afle vreodată. Dar știi, n-a fost așa de la început. Șofatul nu mi s-a părut floare la ureche. Am trecut prin toate stările posibile: teamă, nesiguranță, furie, dorință, patos, îndârjire, euforie, bucurie, etc..

Ai văzut și tu cum se simte atunci când îți dorești un om cu ardoare, dar nu îl poți avea pentru că se împotrivește sau pentru că soarta e potrivnică. Îl vrei cu toată ființa, îl visezi, îl venerezi, te chinui, te străduiești, nu știi ce să mai faci ca să fie bine. Ai vrea să renunți la el și totuși ceva nu te lasă. Îți pierzi mințile din cauza acelei dorințe apăsătoare. Și uite așa, pasiunea devine mai puternică decât orice altă nemulțumire. Preferi să-ți fie frică, dar să mergi înainte decât să abandonezi călătoria cu omul pe care îl vrei cu toată ființa. Și să recunoaștem, te simți ca pe teren minat până când prinzi încredere în tine, până când înveți să domini, până când îi afli plăcerile și slăbiciunile și înveți să-l iubești așa cum îi place lui. Când a devenit dependent de iubirea ta și nu mai știe cum e traiul fără tine și nici nu-și mai dorește să descopere lumea care se află mai departe de tine, înseamnă că l-ai sedus, este al tău cu fundiță roșie.

Exact cum femeile se străduiesc să îmblânzească bărbații, să-i înșeueze pentru a-i iubi incredibil, toată viața, la fel este și șofatul. La început este o luptă cu propria dorință și ambiție. Întâi înveți mașina astfel încât să devii una cu ea, apoi înveți să stăpânești șoseaua astfel încât să transformi orice drum într-o adevărată călătorie a frumosului. La început mașina nu te ascultă prea bine și parcă nu te vrea, iar șoseaua ți-e vitregă. Dar cu cât insiști și exersezi, cu atât călătoria devine mai incitantă și mai excitantă.

De asta iubesc să conduc, pentru că mă eliberez, pentru că mă simt în siguranță, pentru că mă simt de parcă aș fi cucerit deja bărbatul visurilor, cel lângă care  chiar sunt femeie, o femeie fericită. Autoturismul meu a devenit amantul ideal, bucuria de a șofa este orgasmică. Plăcere orgasmică, genul acela de plăcere pe care puțini bărbați pot să o trezească într-o femeie. Știți voi, toate gemem, dar câte mimează și câte au orgasm pe bune? :)))))

De ce aș mai vrea sex când viteza îmi eliberează în corp o cantitate imensă de adrenalină?!  Se pare că am învățat să-mi produc singură hormonul fericirii și ce satisfăcută sunt. Am știut că îl pot înlocui cu o mașină mov, iată că am avut dreptate! 🙂

Parfumul pierzaniei…

Parfumul pierzaniei…

Vreau să miros un parfum deosebit. Recomandă-mi un parfum pe care nu îl cumpără oricine. Să fie un parfum bărbătesc, rar, inconfundabil, deosebit, puternic, amar, genul de parfum pe care îl folosește un singur bărbat dintr-o sută.

Există vreun brand care vă place în mod deosebit?

Există, însă nu vreau să mai miros nimic din ce-am mirosit deja. Crezi că-mi poți recomanda un parfum special?

Pot!

Se întoarce cu spatele la mine și pune mâna pe o cutie care nu se afla la vedere și care nu m-ar fi impresionat cu nimic dacă nu aș fi recunoscut numele parfumul.

Terre DHermes, îi spun eu zâmbind.

Îl știți? Mă întrebă.

Doar după nume, lasă-mă să-l pulverizez pe încheietura mâinii mele. Vreau să văd dacă mi se potrivește.

Nu vreți pe…

Nu, îl vreau direct pe mână, îi spun eu întrerupând-o.

Dau un puf și aștept să-mi „violeze” pielea pentru a-mi intra în sistem. În câteva clipe aceeași piele mi se face de găină. Oricât aș vrea să mă controlez, îmi dau seama că nu mai mirosisem niciodată un asemenea parfum. Cuvintele abia dacă-l pot descrie. Impresionant. Puternic. Irezistibil. Aproape letal. Îmi dau seama că este genul de parfum pe care nu l-ar putea tolera oricine. Amar, înțepat, vibrant, incredibil de intens.

M-a sedus. M-a cuprins. M-a făcut să-mi amintesc de toate păcatele mele. Parfum ăsta îmi interzicea să mai fiu vulnerabilă, de parcă în el se afla toată încrederea, pasiunea și misterele lumii. Elegant, rafinat, inconfundabil, de speriat. Mi se potrivește. Îmi descrie sufletul chinuit.

Uh, prietene, ce mi-ai făcut tu mie cu acest parfum?! Îi spuneai parfumul pierzaniei. O mulțime de femei s-au excitat, au tremurat, s-au cutremurat și-au gemut datorită acestui parfum. Câte femei n-or tânji după acest parfum. Unele îl adoră, altele îl plâng. Odată mirosit, nu ți-l mai poți scoate din sistem. Clar e parfumul pierzaniei, n-ai cum să-l uiți. Chiar dacă ai vrea, n-ai putea. E prea chinuitor. Singurul care nu-ți dă pace și nu-ți mai descătușează inima.

O să-l cumpăr.

Vi-l împachetez, îl faceți cadou?

Nu, îl cumpăr pentru mine, îi spun eu așteptând să mi se înregistreze plata cu cardul.

O să miroși ca nicio altă femeie, îmi șoptește un tip la vreo 35-38 de ani.

Știu, îi zic eu zâmbind. O să miros de neuitat, asta e și ideea, nu?! Sunt ca nicio altă femeie, arat ca nicio altă femeie și mă comport așa cum niciun bărbat nu și-ar dori.

Clar, ești deosebită.

Cu siguranță. Din toate punctele de vedere.

Cu ce te ocupi? Mă întreabă el.

Chinui suflete în scris, îi spun eu luându-mi sacoșica cu pafumul de pe tejgheaua magazinului.

Mi-ar plăcea să citesc

Nu o să-ți placă, sunt fără secrete, îl lămuresc eu întinzându-i o carte de vizită. Miros a „pământul lui Hermes”, însă pășesc pe tărâmul lui Hades, i-am zis eu îndepărtându-mă de el.