Ce am devenit?

Ce am devenit?

La început… m-am folosit eu de el și de fetișul pe care-l avea pentru mine. Nu-i decât un bărbat, unul atrăgător, ce-i drept, cu o mare slăbiciune pentru femeile mignone. Din când în când ne vedem, el îmi amorțește mintea, eu îi astâmpăr poftele. A fost drăguț o vreme, m-a ajutat să trec cu mai multă ușurință prin calvarul în care singură m-am îngropat. Însă astăzi… constat că m-am plictisit sau m-am săturat.

Era plăcut să mă văd prin ochii lui. El nu zărea defectele, tot ce vedea, era o femeie în care putea să aibă încredere și care avea capacitatea de a-i îndeplini unele fantezii ascunse. Pe scurt, un fetișist și un bărbat nemulțumit de viața lui. Ca de obicei, alegerile mele sunt dubioase. Atracția lui pentru mine este de-a dreptul irațională, ar putea să aibă orice altă femeie. Deja are în dreapta lui o femeie de toată isprava. Dar nu e de ajuns și cred că nu va fi niciodată. Însă nu îmi pasă. Nu mă privește viața lui personală, eu fac parte din viața lui ascunsă. Și e mai bine așa, astfel mă mențin în siguranță, ferită de el și de mine.

Dar n-am stat să despic firul în patru. Nu i-am cercetat mintea. Nu mi-a păsat că provenim din lumi diferite. Nu avem nimic în comun în afară de noi înșine. Și e plăcut așa. Nu sunt capabilă să-l iubesc și cred că nici el pe mine. Nici dacă aș vrea n-aș putea. El crede multe, eu spun puține. Parcă nici n-aș fi eu. Când sunt cu el, parcă nu sunt eu. Cum de pot să separ atât de bine lucrurile?! Poate pentru că nu sunt îndrăgostită… și nici nu mă voi îndrăgosti vreodată.

Dar nu știu cum naiba, am ajuns să-i știu toate problemele și bucuriile. Nu mă interesează să aflu nimic. Și totuși el îmi spune totul. Încă o dată mi se confirmă faptul că oamenii au încredere în mine. De ce naiba?! De ce mama dracului ajung mereu Mama Răniților?! Nu vreau să fiu pentru el Mama Răniților. Nu mă interesează să-l alin, nici să-l vindec. Dar mai ales, nu înțeleg cum de nu-și dă seama că nu mă trage inima să-l ascult, dar o fac, pentru că într-un fel… mă simt datoare lui. Fără să știe m-a trecut o apă adâncă în care era să mă înec. Dar nu i-am zis niciodată și nici nu-i voi spune.

Cel mai mult îl plac atunci când e tăcut, când mă privește cu aceeași pasiune și-și pune capul pe pieptul meu. Îmi place să-i ascult respirația și atât. Îl plac când mă ține strâns în brațe și-mi spune: „cu tine sunt eu…” Oh, bietul de el, habar n-are că uneori împarte patul cu o femeie care nu simte nici măcar o fărâmă de iubire pentru el. Ce bine ar fi dacă mi-ar vorbi mai puțin. Dar îl înțeleg. Ne leagă un soi de prietenie perversă. O prietenie care îi îmbunătățește toată viață. Profităm unul de altul. Pe el are cine să-l asculte, pe mine are cine să mă distragă. Eu îi domolesc demonii lui, ai mei sunt alungați provizoriu de el. El își ia porția de nebunie, eu mă rup de realitate.

Deși vreau să mă lepăd de acest stigmat al alinării oamenilor, aceeași soartă o am și cu el. Se pare că atunci când cineva te ascultă, atunci când cineva te acceptă așa cum ești, un singur om într-o mie de oameni care nu-ți cunosc adevărata față, toată viața ți se îmbunătățește. Problema este că el nu are aceeași influență asupra mea. Eu sunt catalizatorul lui, dar mie cine-mi devine catalizator?! S-au inversat rolurile în jocul căruia eu i-am dat startul. Inversează regulile și nu-mi place.

Noi n-am început pe picior de prietenie, dar se pare că așa o să sfârșim. Hmmm… constat că o relație devenită prietenie e mai liniștitoare decât o prietenie devenită relație amoroasă. Prieteniile se strică când dai curs pasiunii. Se strică și devin nimic. În schimb, dacă transformi o relație sortită eșecului într-o prietenie, ești de o mie de ori mai câștigat.

Sharing is caring!