Ce mai vrei de la mine, iubitule?

Ce mai vrei de la mine, iubitule? M-ai dezbrăcat de tot. Mi-ai desfăcut cu violență pieptul și mi-ai smuls inima cu forța unui nebun nesăbuit. N-a fost de ajuns să-mi ții sufletul în palmă și să-l scuipi de parcă ar fi fost o mizerie infectă. Nu, a trebuit să mă dezumanizezi. Să mă lași fără demnitate și să mă umpli de regrete. Ai aruncat asupra mea cele mai întunecate stări și-apoi… apoi m-ai lăsat pradă sentimentului de vinovăție.

Ce să-ți mai dau? Mi-ai deposedat de tot ce aveam mai bun și m-ai transformat într-o femeie rece și indiferentă, incapabilă de a mai iubi vreodată pe cineva cu toată ființa. Dacă aș putea… mi-aș șterge memoria. Iert, dar nu uit. Nu pot să îmi reprim sentimentele, deja sunt de necontrolat. Te iubesc și te urăsc în aceeași măsura. Nu pot să uit iubirea, dorul, trădarea, miciuna, speranța și dorința aceea pe care ai aprins-o ca pe o torță și pe care ai stins-o atât de brusc și dureros. Mă doare neîmplinirea. Cică iubirile neconsumate au tendința de a se reaprinde peste ani. I-aș da foc și-aș transforma-o într-o cenușă cu care mi-aș unge tot trupul, poate așa aș ostoi neîntâmplarea care mi-a măcinat anii, viața, pielea.

Ce să-ți mai ofer? Mi-ai luat pielea de mine. M-ai jupuit fără milă și m-ai lăsat goală în mijlocul mulțimii, speriată, agonizând, strigându-ți numele care-i atât de adânc impregnat în memoria mea. Nu-l uit nicio clipă. Este prezent în orice moment al existenței mele. Te visez noaptea. Te alung, însă țin brațele deschise și-ți spun: în sfârșit ai venit, Doamne, cât te-am așteptat, cât te-am dorit, cât te-am vrut.

Cât să te mai caut? Cât și până când? Stop. Am obosit și totuși pașii ăștia ai mei, grei ca plumbul, tot spre tine mă poartă. Vin la tine. Sunt inconștientă. Păi ce să fac?! Mi-ai luat demnitatea, stima de sine, voința, capacitatea de a gândi rațional și mi-ai furat până și inteligența emoțională. Toate instinctele mele îți urlă necinstea: stai potolită, nu te vrea, însă eu ignor orice factor extern sau intern care mă îndeamnă să mă îndepărtez de tine. Cum aș putea să plec când tu ești magnetul meu? Tu ești polul care mă atrage cel mai puternic? Cum să mă opresc când forțele atracției sunt mai presus de capacitatea mea de a mă stăpâni?! Nu m-am lepădat nicio clipă de tine. Știi cât de strâns țin cu dinții de tine?! Mi-ar plăcea să te doară, să simți și tu toată greutatea pe care o car eu zi de zi în minte și în suflet.

Cât să te mai aștept? Cât să te mai aștept când eu te aștept deja de o viață?! Ce mai contează câțiva ani în plus sau în minus. Mi-ai amortizat orice simț de conservare. Nu știu ce mai înseamnă să mă protejez. Nu cunosc instinctul de supraviețuire când eu, tot ce îmi doresc, este să-mi dau ultima suflare în brațele tale. Mi-am dorit atât de mult să îmi pierd mințile și să-mi las ultima fărâmă de energie pe pieptul tău. Mi-am dorit cu toată ființa să trăiesc, să consum odată pentru totdeauna, toată această iubire refuzată și respinsă. Am ajuns să o detest, mă transformă într-o femeie nesăbuită.

Ce mai vrei de la mine? Ți-am oferit totul, m-am lepădat de toate valorile și principiile mele. Am făcut ceea ce nu aș face niciodată pentru nimeni, indiferent de împrejurări.

Îmi torn încă un pahar cu vin. Mă uit în oglindă. Văd o femeie puternică. Nu sunt o femeie ușor de distrus. Nu-mi știe nimeni păcatul. Doar el. Merg înainte prefăcându-mă că nu există.

Nu exiști, nu te simt, nu te vreau – noul meu motto!

Sharing is caring!