Cu fereastra deschisă…

De aseară am început să dorm cu fereastra deschisă. Nu pentru că mi-ar fi prea cald, niciodată nu îmi este prea cald, nici măcar în brațele bărbatului iubit, ci pentru că vreau să sparg tăcerea din întuneric. Las geamul deschis pentru că liniștea mă apasă. Pentru că mi-e dor și nu reușesc să văd prea departe. Pentru că a trecut luna și eu nu am trăit ziua. Pentru că în întuneric se ascund sentimentele de vinovăție și cioburile țipătoare ale iluziei mele sparte. Curm întunericul și liniștea cu gălăgia de afară.

Aseară am auzit vocile vesele ale tinerilor, vocile disperate ale fetelor care își strigă iubiții, vocile alintate ale îndrăgostiților fericiți, vocile rătăciților care îmi seamănă și vocea unei neveste care este veșnic nemulțumită. Vocea ei răsuna în tot cartierul. Se certa cu băbatul ei cu geamul deschis și cu luminile aprinse. Probabil că lor le era cald. Nervii le înfierbântaseră sângele în vene. De fapt mint, nu se certau, ea se certa. Îi reproșa. Îl jignea. Îl făcea în toate felurile. Mi-l imaginam pe el stând la masa din bucătărie, cu capul în mâini, și pe ea în picioare, la o distanță considerabil de el, cu mâinile în șolduri, trăncănind de mama focului. Din când în când, nevasta isterică gesticulează, accentuând, parcă, defectele lui. N-avea cum să nu gesticuleze, orice femeie se agită și dă din mâini când o apucă dracii. Nu-i știu motivele pentru care îl certa. Știu doar că din bețiv, puturos și dezinteresat nu-l scoatea.

Eu nu-l văd ca pe un bețiv puturos. Pare doar un bărbat sătul de viață și de ea. Femeia asta nu știe când să tacă, nu știe când să vorbească, nu știe cum să mențină armonia în familie, cum să-l aducă pe drumul cel bun, dacă el chiar a luat-o razna. Nu o judec, nu prea mă interesează. Nervii ei au curmat provizoriu zbuciumul meu. Dar nu pot să nu mă întreb – de ce mai stau împreună? De ce mai stă cu el dacă este atât de plin de defecte? De ce dimineața ies pe stradă de mână, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? De ce se ceartă în halul ăla dacă se iubesc? De ce nu pot discuta în condiții decente, pe un ton liniștit? De ce nu îi spune nemulțumirile ei fără să zbiere, fără să urle, fără să îl jignească? Oare așa consideră că îl schimbă? De ce nu conștientizează că și ea greșește, nu doar el? De ce nu înțelege că vina este a amândurora?

Asta înseamnă, pe românește, căsătoria pentru cei mai mulți oameni. Certuri și reproșuri. Dar până când poate un om să ducă un asemenea trai în doi?! Cât ține armonia și când începe declinul unei căsătorii?

Sharing is caring!