Datorită sau din cauza lui…

Datorită sau din cauza lui...

Imaginează-ți doi îndrăgostiți într-un pat. Sau nu, și mai bine, imaginează-ți doi tineri care încă nu sunt îndrăgostiți, dar care sunt extrem de atrași unul de altul, aparent dispuși să investească într-un viitor comun. Se iubesc. Fac dragoste de fapt. Mușchii li se contractă de parcă ar ridica de zece ori greutatea trupurilor lor, respirațiile le sunt superficiale și sacadate, pupilele lor sunt dilatate, maxilarele încleștate, încheieturile strânse, iar inimile lor bat cu o putere de parcă urmează să explodeze. Nu se luptă, simt plăcerea. Dacă orgasmul nu ar fi atât de plăcut, probabil că existența oamenilor s-ar fi încheiat cu mii de ani în urmă.

Repet, fac dragoste, nu o să detaliez cum. Sublimul nu poate fi descris. În timpul orgasmului ea se trezi spunând:

Te iubesc!

El o privi cu ochii mari, îi sărută gâtul, apoi îi inundă interiorul cu propria-i sămânță sănătoasă. Imediat după acest eveniment, uluitor pentru amândoi, când ea nici nu își reveni în fire încă, o luă de mână, o ridică din pat și o dădu afară pe ușă, așa goală cum era. Nu avu nici bunul simț de a o lăsa să se spele de el, n-o lăsă nici măcar să se îmbrace. O dădu pur și simplu afară, pe strada pustie unde locuia el de ani buni.

Văzându-se afară, goală, simțindu-se deodată umedă, murdară și singură, încercă să-și acopere sânii și zona intimă. Era năucită. Nu înțelegea ce căuta în fața ușii lui. De ce o dăduse afară și de ce așa, de ce dezbrăcată, de ce într-un mod atât de crud și de violent?! Începu să îi bată cu putere în ușă, să îl strige, să îl roage să o primească înapoi însă nu primi niciun răspuns. De parcă el nu mai era înăuntru.

După ce îi bătu minute în șir în ușă, plângând în hohote și implorându-l să îi dea drumul, se lăsă pe vine, rezemată de ușa lui, și începu să plângă și mai tare. Se întreba: Unde am greșit? Ce am făcut? Ce n-am făcut bine? De ce se poartă așa? Nu îl mai recunosc. Nu e el! Ce s-a întâmplat cu el? Unde e el, cel pe care îl iubeam? Cine mi l-a luat? Dar în zadar își punea o mie de întrebări. El nu mai era același și nu o mai simțea la fel și nici ea nu avea să rămână neschimbată.

Trecând de la o stare la alta, ca o femeie rănită și confuză, încercă, fără niciun rezultat, să îl facă să-i deschidă ușa. Orice om are dreptul la trei încercări. O dată îl imploră, o dată îi ceru scuze pentru ceea ce făcuse greșit sau nu făcuse îndeajuns de bine, iar ultima oară îl jigni și îi reproșă vrute și nevrute, bătându-i cu picioarele în ușă. Dacă l-ar fi avut în fața ochilor, probabil că l-ar fi lovit. Sau poate l-ar fi îmbrățișat respirând ușurată Dumnezeu știe! N-avea să afle vreodată cum ar fi putut reacționa dacă el i-ar fi deschis.

În acel moment era înnebunită de supărare, era furioasă. Nici nu mai conta că era goală, la fel se simțea și pe interior. Strada ar fi putut să fie intens circulată, nu i-ar fi păsat. Pustiu cum era locul unde locuia el, la fel se simțea și ea. O vreme îl așteptă acolo. Ceva în sufletul ei încă o făcea să spere. Se așeză jos, pe preșul din fața ușii lui, ghemuită. La ce spera? Nici ea nu știa! Spera ca el să iasă din casă, din ascunzătoare. Spera să-l mai privească o dată în ochii. Să vadă dacă în interiorul lui se mai afla vreo frântură din bărbatul pe care îl iubise și de care se îndrăgostise nebunește cu luni în urmă. Dar el nu apăru și deodată strada se umplu cu oameni.

Unii au încercat să o ridice de jos, alții au vrut să o învelească, cei mai mulți i-au dat șervețele, o vedeau că plânge și suspină, îi citeau tristețea din privire. Însă ea îi refuză pe toți. Nu voia să primească nimic de la nimeni, nu voia să vorbească cu nimeni și nici nu îi păsa că o vedeau atât de sfârșită. Într-un final încetă să-l mai aștepte. Ce avea să mai aștepte?! El părea că intrase în pământ. Cu siguranță nu voia să mai dea ochii cu ea, nici măcar s-o mai audă. Așa că se ridică, își șterse lacrimile de pe obraji, își netezi părul, își îndreptă spatele și plecă.

Plecă printre străini, cu sânii fermi la vedere, cu pielea încă mirosindu-i a el. Lumea din jur îi părea mai vitregă decât niciodată. Toți se holbau la ea, la femeia tristă și goală de pe stradă. Își pierduse încredere în oameni. Dar nu își pierdu încrederea în ea însăși. Cu cât făcea mai mulți pași, cu atât era mai convinsă că în viitor n-avea să mai treacă niciodată printr-o astfel de dezamăgire. De ce? Pentru că nu avea să mai dea voie niciunui bărbat să o dezbrace în asemenea hal, să o deposedeze de orice fărâmă de voință, să-i fure respectul de sine și siguranța zilei de mâine. Femeia din patul lui fusese una, cea de pe stradă era cu totul alta. O femeie nouă! Puternică datorită sau din cauza lui!

Sharing is caring!