E ultima dată… ultima țigară

E ultima dată…

Tot spun: e ultima țigară, însă îmi place să fumez. Nu mă mai identific cu mine nefumătoare. Nu știu cum arat fără să am țigara în mână. Unii se apucă de băut, alții se dedică muncii, am auzit eu de o escortă care atunci când este supărată sau tristă se îngroapă în muncă. Vă dați seama?! Tipa se refugiază într-un penis tare și uită de toate supărările. Eu fumez… e printre puținele activități care-mi tranchilizează creierul. El e problema – creierul. Nu inima, săraca, ea nu-i bolnavă, nu face altceva decât să simtă. Creierul, în schimb, e ocupat cu frământările, scenariile, caută miza, scopul, sensul. Ei bine, uneori nu este niciun sens. Ci doar o realitate pe care n-am reușit încă să o accept. Dar ne facem noi mari.

Privesc cum se ridică fumul și-mi imaginez cum gheara din piept se dizolvă. Se descompune aidoma fumului care se înalță din țigară. Ea devine din ce în ce mai mică, însă fumul e tot mai gros. Plămânii mei sunt dornici să fie înghițiți de această cenușă care într-o zi o să-i usuce. Și asta o să conducă la pieirea mea. Oare o să mor tânără?! Nu cred. Mă văd o babă nebună, care poartă până-n ultima clipă povara unor iubiri neîmplinite. Trag nădejde că o să îmi mai pierd mințile după mai mulți bărbați. Oare o să-i înghesui pe toți în aceeași cutiuță a memoriei? Momentan e plină ochi doar de prezența unuia. Mai fac loc?

Într-o zi fumatul o să mă ucidă, însă, ca de orice viciu pe care îl iubesc, nu o să mă las.

Nu renunț.

Eu nu renunț niciodată.

Sunt, ce-i drept, femeie „ultimei dăți”. Întotdeauna cer o „ultimă dată”, sunt insațiabilă.

Ultima țigară.

Ultima iubire.

Ultima noapte de dragoste.

Ultima conversație.

Ultima revedere.

Ultimul „te iubesc”.

Ultima dată când l-am privit în ochi.

Ultimul moment când i-am simțit mirosul pielii.

Ultima dată când i-am admirat palmele și degetele.

Ultima dată când i-am auzit vocea.

Ultima dată când ne-am certat.

Ultima dată când l-am iertat. Vai și ce mă agit. Ce mă învolburez. Mă înfurii. L-aș distruge, însă îmi trece și de fapt îl iert dinainte de a-mi greși. Sunt incorigibilă.

Ultima dată când îi mai dedic o odă.

Mereu e ultima dată și iarăși vine prima dată.

Prima țigară după ultima țigară.

Prima împăcare după ultima ceartă.

Primul „ce bine că ai revenit” după ultima plecare.

Primul „mi-a fost dor de tine” după ultima absență îndelungată.

Primele râsete după ultimele tunete.

Prima bucurie după ultima supărare.

Prima revedere după ultima trădare.

Prima îmbrățișare după ultima iertare.

Toate astea cântăresc mai greu decât toate supărările din lume.

Zic ultima dată și mă gândesc la prima dată… la următoarea dată.

Urăște-mă, iubesc eu pentru amândoi.

Mă frig degetele, sting țigara și aprind alta. Deja mă ia cu amețeală, asta e senzația pe care o caut pentru a-mi amorți starea emoțională.

Prefer concetrarea psihică pe un simptom fizic decât concentrarea psihică pe o neîmplinire sufletească.

E ultima dată, zic să o lăsăm pe altă dată. :)))

Sharing is caring!