Am început să uit!

Am început să uit și nu îmi place! Nu îmi place deloc. I-am uitat chipul. Nu îmi mai amintesc fața lui. Am început să îl uit la cinci minute după ce a plecat de lângă mine. Poate că ar fi trebuit să-i fac o poză. Una reală care să reflecte exact bărbatul pe care am reușit eu să îl văd.

De fapt, niciodată nu pot să construiesc în ochi figura persoanei de care sunt îndrăgostită. Așa mi se întâmplă de fiecare dată. Pot să-mi imaginez orice om, fețe pe care nu le-am mai văzut de douăzeci de ani, însă chipul bărbatului de care îmi e drag, niciodată. Așa îmi dau întotdeauna seama dacă sunt sau nu îndrăgostită – încercând să mi-l imaginez. Și dacă nu pot, e clar. Sunt îndrăgostită. Când ajung să-i pot construi chipul în memorie, pe întuneric, înseamnă că îndrăgostirea a trecut și-am ajuns ori să îl iubesc, ori să nu-mi mai pese. Constat că n-am simțit iubire. N-am trecut niciodată de faza îndrăgostirii.

Am început să uit și nu-mi place. Am uitat mare parte din fapte și din vorbe. Și nu pot să-mi mai reamintesc nicicum. Am șters tot – mesaje, apeluri, discuții, urme, tot. N-a mai rămas nimic. De parcă nici n-ar fi existat vreodată în viața mea. Nu trebuia să șterg. Ar fi trebuit să păstrez tot. Sunt egoistă. M-aș fi folosit de toate dovezile pentru a-mi construi cartea. Dar acum uit și îmi pare rău.

Actul creator este strâns legat de amintirile cu el. Era muza mea. Cel care mă inspira. Mintea mea îl alesese pe el dintre toți oameni și adevărul este că mă provoca intelectual. Ceea ce el reușea să trezească în mine, întrebările interminabile care-mi veneau în minte datorită lui, deveneau teme perfecte pentru blogul meu. M-am folosit de el și știa. În acest sens, chiar l-am folosit. La început i-a plăcut, mai ales atunci când scriam de bine. „Zânismele” nu i-au fost niciodată pe plac, însă îi mângâiam orgoliul. Am știut și am făcut-o voit. Când am început să scot la iveală părțile urâte din mine și durerea pe care el o năștea în mine, a încetat să-i mai placă și a început să mă critice. Până și criticile lui mă stimulau și mă făceau să scriu. Ce specimen de om sunt! :)))

Dar acum am uitat multe. Am uitat mare parte din problemele și neînțelegerile noastre, datele, discuțiile vii, metaforele, expresiile lui, poveștile și mare parte din mărturisiri. Am rămas cu frânturi. Acum dacă le-am uitat sau mi-am impus să uit pentru a trece mai ușor peste, cartea mea are de suferit. Eu și el am fi fost cel mai bun exemplu de „Așa Nu”. Ce fac acum? În fiecare seară mă torturez încercând să-mi amintesc. La început voiam să uit tot și să-l șterg de pe fața pământului, astăzi l-aș provoca la o nouă discuție, care sigur ar sfârși într-o ceartă dacă n-ar fi atât de tăcut. L-aș provoca să-mi reproșeze iarăși vrute și nevrute, ca să îmi amintesc totul și astfel să pot duce cartea la bun sfârșit.

Am nevoie de el se pare. S-au inversat rolurile. Cândva el avea nevoie de mine ca de aer. Acum eu am nevoie de el, pentru a putea scrie.

Îmi vine acum în minte un citat, habar n-am cine l-a zis, dar se potrivește în context: Dă voie unui scriitor să se îndrăgostească de tine și o să te facă nemuritor.

I-aș dărui nemurirea dacă el mi-ar mai da o lună din viața lui, dar sunt nevoită să mă descurc singură. Ca de obicei.

Sharing is caring!