Luna plină, complicea mea în nopțile de chin și dor!

luna plina

Luna plină este complicea mea în nopțile de chin și dor. Dacă s-ar putea, mi-aș trăi întreaga viață noaptea și ziua aș dormi. Luna plină mă inspiră.

As long as we are under the same moon, my hope will last forever… or… at least, we see the same moon… mă gândeam… Dar nu! Adevărul este că speranța, deși moare ultima, moare! De ce moare? Pentru că trebuie să moară și moare în principal de ciudă. De ciuda neîmplinirii. Speranța nu-i veșnică. Ea moare odată cu inocența noastră. Se fărâmă, știi?! Își dă duhul! De ce?

Pentru că meticulos fiind, ai avut grijă cu o precizie chirurgicală să se întâmple asta. Nu-s de piatră. Până și iluziile mele se năruie. Până și visurile mele se sting. Până și soarele meu apune. Până și speranțele mele sunt zdrobite de bătaia faptelor și nefaptelor tale.

Stai potolit, nu te împăuna. Nu sufăr. Nu zbier. Nu mă doare. Nu sângerez. Îmi las gândurile să curgă într-o înșiruire de propoziții cu prea mult sens. Când speranța moare, se instalează claritatea. Când durerea se risipește, îmi găsesc cuvintele și puterea de a mă exprima. Asta fac, scriu în amintirea a ceea ce a fost cândva și ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost și nici nu va fi.

Luna plină este singura mea confidentă loială!

Nu te speria. Sunt în București. Mi-e atât de bine, nici nu-ți imaginezi ce bine mă simt. Sunt într-o cameră de hotel elegantă. Îmi știi gusturile. Singură. Dar aș fi putut să nu fiu singură. După multe pahare cu vin. Le-am pierdut numărul. Am sărbătorit. Cum, nu știi ce?! S-au împlinit 120 de ani de la 1900 toamna. Și s-a mai întâmplat ceva. Mi-am satisfăcut moftul de a-mi sărbători libertatea emoțională. Psihic sunt legată de multe traume, însă emoțional rămân fidelă doar artei mele: scrisul.

Ce fac eu în camera asta de hotel? Întâi ghicește unde sunt. Nu sunt eu frumusețea întruchipată însă… sunt la etajul… sus, foarte sus! Sunt pe balcon, tolănită pe un fotoliu, cu picioarele pe balustrada balconului, încrucișate, că n-am de ce să le țin crăcănate, în sutien și în chiloți. Privesc luna. Țigara e într-o mână, paharul cu vin în cealaltă. Asta am vrut să fac în seara asta: să îmi beau mințile și să privesc luna plină.

Am vrut să fiu singură. Am vrut să încetez din a mai fi fiica mamei mele, nepoata bunicii mele, verișoara verilor mei, prietena prietenilor mei, angajata de succes, psihologul cuiva, confidenta lui sau amanta ăluia. Am vrut să fiu eu și sufletul meu singuratic, incapabil să se mai conecteze cu cineva la acel nivel profund, atins de noi. Deși… fie vorba între noi, în clipa asta iubesc de-mi pocnesc urechile. Dar e veșnica poveste it’s not you, it’s me… it’s not your fault, is mine! Really, boss?! This is bullshit și n-am de gând să-l înghit!

Luna plină este singurul meu sfătuitor obiectiv!

Vezi că s-au inversat rolurile?! Acum tu ești confidentul meu. Ție îți spun decepțiile mele. În fond, tu fiind cea mai aprigă decepție a mea, ar trebui să ai o opinie obiectivă despre viața mea și fanteziile din mintea mea. Spune-mi tu, de ce sunt eu de neiubit?! Chiar vreau să îmi răspunzi la asta.

E atât de răcoare și de plăcut. Îmi place frigul pe pielea mea veșnic fierbinte. Tu lipsești de aici. Stau și mă întreb… uneori mă întreb și stau… dacă aș fi pusă în fața faptului împlinit și ai apărea în fața mea, oare aș îndrăzni să îmi trăiesc cu tine idealul?! Când mă confrunt cu tine, nu sunt cea mai loială femeie. Parcă îmi topești valorile și principiile de la care nu fac rabat în viața de zi cu zi. Dar mi se pare firesc, în lumea în care mă atragi tu nu există reguli sau standarde, ci doar degradare și emoții inimaginabile.

Am început să tremur. Răcoarea mă înjunghie din toate părțile, dar n-am de gând să mă clintesc de aici. Rămân cu luna mea plină și cu vinul care devine mai rece în pahar cu fiecare minut care trece. Tu mai lipseai de aici. Să mă pui cu fundul pe balustradă, să mă săruți cu poftă și să îmi spui că asta e clipa în care mă dăruiesc ție și renunț la liniștea mea viitoare… sau cobor și plec, renunțând definitiv la tine. Să te aleg pe tine ar fi ca și cum m-aș arunca de la balcon de la etajul… whatever, nici nu contează. Adrenalină, bucurie, extaz și buuuummmm, țăndări pe asfalt… imediat ce aș ieși din mâinile tale.

Luna plină este singura mea legătură cu tine!

Crezi că aș mai avea puterea să raționez dacă aș lua contact cu tine?! Simplul fapt de a fi cu fundul pe acea balustradă rece din beton, cu picioarele încolăcite în jurul tău, mirosindu-ți umărul parfumat și strângându-te în brațe… m-ar determina să ridic puțin din fund în sus, pentru ca tu să mă eliberezi din acești chiloți vitregi. Crezi că mi-ar fi frică de picaj?! Nu… m-aș lăsa pe spate, în voia sărutărilor tale și a degetelor tale dibace care îmi vor cerceta fiecare bucățică de piele umedă. Da, vreau să trăiesc pericolul de a mă penetra cu putere la o asemenea înălțime. Și ce dacă vom fi văzuți sau auziți?! Te aștept de o viață să mă… oare chiar e atât de degradant să te am?!

Și da, m-aș încredere în puterea brațelor tale…  pentru că m-ai ține strâns de mijloc și ți-ai face loc între pulpele mele cu dibăcie. Astfel, mi-ai scoate primul geamăt mai vocal. Și dacă va fi să-mi dai drumul, măcar s-o faci după ce trăiesc climaxul. Nu înainte… ca de obicei. Și știu că tot ce-mi voi dori va fi să te cuprind în mine cu toată ființa mea. M-aș ține strâns de umerii tăi, căci spiritul de supraviețuire n-ar pieri nici în asemenea condiții, însă n-aș putea să te privesc în ochi, așa că te voi săruta cu forță în avalanșa împletirii noastre… pentru unii imaginea noastră ar părea violentă, pentru mine însă ar fi exact sălbăticia de care aș avea nevoie… pentru a renunța la tine definitiv.

Pentru a consuma ceea ce nu a fost consumat.

Simt răcoarea cum mă strânge, dar nu mi-e frig. În brațele tale pot să ardă și cele mai vechi păcate ale mele. Și știu că voi pierde controlul, însă fie vorba între noi, nu l-am avut niciodată. Sunt pierdută. Tu nu ești bărbat, ești mai mult de atât. Ești spirit și mă domini până în măduva oaselor. Chiar dacă gemetele mele vor răsuna, tu vei fi vinovatul. Mă voi agăța de gâtul tău cu disperare și mă voi lăsa în voia ta și a simțurilor. Plăcerea asta de moment o să mă coste scump. Tu nu mă iubești, ci doar implantezi în mine un viitor dor care mă va însoți până în ultima clipă a vieții mele.

Dar știi ce, după mine potopul! Chiar nu mai contează ziua de mâine!

At least, we see the same moon, isn’t it?!

Sharing is caring!