Mi-a picat Zeul pe asfalt și s-a făcut praf!

Mi-a picat Zeul pe asfalt și s-a făcut praf! Dezamăgire? Nu neapărat. Gust amar? Cu vârf și îndesat. Supărare? Nu, ușurare! Sunt irecuperabilă. N-o să mă vindec niciodată. Sufăr de boala asta de mulți ani și uite, n-am învățat nimic și nici nu m-am făcut înțeleasă. Am iubit incomensurabil, în ciuda a tot. Băi, fetiță, deschide larg ochii, unde dracului ți-e spiritul de supraviețuire? Cred că l-am pierdut pe drum… în drumul meu spre îndeplinirea celor mai arzătoare dorințe.

Vedere clară? Absolut! Văd calitatea umană, văd binele, văd frumosul, văd lumina sufletului, văd însetarea de iubire, dar sunt conștientă și de răutatea care învăluie toate astea, de scopurile meschine, de manipulare, de jocurile infantile și de mojicii.

Divinizez și rău fac. Îmi creez idoli și îmi proiectez niște așteptări care de cele mai multe ori n-au nimic de-a face cu realitatea. De ce îndrăznesc să pretind ceva ce nu există?! Când omul nu are capacitate, nu are și basta.

Eu nu sunt ușor de păcălit. Mă las păcălită de bună voie, din curiozitate. Mă atrag căile periculoase, necunoscutul și frica. Pe mine frica nu mă face să fug, la naiba cu ea. N-am pic de instinct de conservare. Teama aceea terifiantă, de îmi înmoaie picioarele și îmi face inima cât un purice, mă face să fiu curajoasă… dar și nebună, nebună de legat.

Imaginează-ți că ești la porțile Iadului și în loc să te întorci și să o iei pe scări, în sus, spre Eden, tu împingi cu hotărâre în poarta Infernului, intri cu toată forța. Și în loc să te cuprindă focul suferinței eterne, începi să caști de plictiseală realizând că ai mai fost acolo, ai mai jucat în acea horă, te-ai mai înfrățit cu demonii și în final n-ai pățit nimic, tot nevătămată ai scăpat, tot cu fundul netăbăcit.

Deși știu perfect ce mă așteaptă, merg înainte cu toată forța și determinarea. Nimeni nu mă poate opri. Nici măcar vocea conștiinței care îmi spune că dincolo de ușa pe care vreau să o deschid nu se află nimic. Dar eu vreau să văd cu ochii mei, decât să regret că n-am făcut și n-am încercat, mai bine merg înainte. N-am regrete, sunt mai puternică decât o stâncă. N-o să regret niciodată că mi-am dat voie să cred și să simt. Prefer de o mie de ori dorul și stropul de durere, decât liniștea aceea mormântală cu care pot trăi în siguranță, dar fără pic de emoție, fără sclipire, fără entuziasm, fără energie. Eu nu cunosc apatia, prefer zbuciumul și frământarea. Prefer să mă dau cu capul de pereți decât să șed pasivă într-un colț al camerei.

Eu nu sunt lașă și nu resping nimic din ceea ce m-ar putea îmbogăți intelectual și spiritual. Însă unii oameni sunt lași, mai cu seamă bărbații, și în special când vine vorba de iubire și de asumarea unei povești. Prea mulți nu-și asumă riscuri, nu-și înving temerile, nu-și sfidează complexele și nu gândesc obiectiv. Până acum credeam că cel mai tare urăsc minciuna, dar văd că pot să trec peste ea. Realizez că detest cu adevărat lașitatea.

Lasă că e mai bine să stau în banca mea, să nu mă leg la cap fără să mă doară. Serios?! Atunci de ce, Doamne iartă-mă, te crezi un zeu dacă nu ești în stare să-ți duci lucrarea până la capăt? De când sunt zeii lași?! De când se pretează ei unor scenarii mărunte, lipsite de creativitate și originalitate? De când? De când zeii sunt de fapt niște oameni normali, obișnuiți, cu puteri limitate și viziune îngustă!

Măștile au picat. Uimirea se instalează. Unde e puterea? Ce-i cu slăbiciunea asta? Unde e zeul? Ce s-a întâmplat cu el? Cred că s-a făcut zob de asfalt.

Sharing is caring!