N-a fost să fie

N-a fost să fie nici acum! Dar ce mai contează?! N-are sens să-mi fac sânge rău! Nici acum n-a fost să fie, nici cândva nu o să fie. Rămân aici ca și până acum.

Uneori lacrimile ușurează sufletul. Lacrimile spală regretele și alungă speranța, lăsând liniștea și resemnarea să-și facă loc în inimile noastre. Și totuși ce te faci atunci când nu poți să plângi?! Sunt femei, oameni, care nu pot plânge. Sunt persoane care oricât de încercate de suferință ar fi din punct de vedere emoțional, nu-și pot revărsa durere printr-o mână de lacrimi sărate. Nu pot plânge și pace. Și eu fac parte din categoria acelor oameni, lacrimile mele se încăpățânează mereu să nu apară. Deși știu că-mi fac bine, m-alină, nu pot plânge. Poate că e mai bine așa sau nu. Dumnezeu știe.

Oare când și cum se risipește negura care nu poate fi ușurată prin plâns?! Clișeul – timpul vindecă rănile – prinde sens. Poate că doar timpul are puterea să schimbe ceva acolo unde nici toate regretele din lume nu pot fi șterse prin voință sau lacrimi. Dau timpului timp și mie iertare! Mă iert pentru tot ce-am făcut și pentru tot ce nu am făcut. Ce mai contează?! Atâta vreme cât timpul nu se întoarce înapoi, atâta vreme cât lucrurile nu mai pot fi îndreptate, măcar să folosesc timpul în favoarea mea de acum încolo. Îi dau voie timpului să-mi spele prostia și incapacitatea de a mă stăpâni. Dacă lacrimile nu vin, măcar să vină resemnarea, o aștept, într-o zi o să apară. N-a fost să fie aștept să accept!

Mă întreb acum, oare de ce îmi vin în minte cuvintele Ileanei Vulpescu?! De ce nu le-am uitat imediat după ce le-am citit?! „Când o dragoste platonică se incheie, rămane un gol în suflet mai dureros decât după sfarșitul uneia consumate. Nicio dragoste trăita real nu are frumusețea și profunzimea celei imaginare.”

Sharing is caring!