Nostalgie

Peste o oră și ceva este 1 Mai 1 Mai Muncitoresc. Dar pentru noi, cei tineri, cei care n-am prins vremurile grele ale comunismului, 1 Mai nu este decât un nou motiv de nostalgie. Nostalgia începe pe o plajă pustie, un apus de soare, o EA îndrăgostită și un EL euforic de aburii fierbinți ai dragostei. Nu se știau de mult, dar păreau că se cunosc de-o viață fără motive, fără sens și neașteptat, îi cuprinse iubirea. Nici ei nu înțelegeau prea bine ce simțeau, dar sentimentele mocneau în ei, atracția dintre ei era atât de puternică mai presus de voința lor.

Ea era un spirit liber, căreia nu-i plăcea să se simtă constrânsă de regulile unei relații. El era un romantic incurabil, care își căutase sufletul pereche de pe vremea când începuse să-și dea seama ce e dragostea. Se potrivea, așa credea el însă ea, nu făcea decât să trăiască momentul. El o voia pentru o viață, ea îl voia pentru o perioadă. Planurile lor nu coincideau, dar se mințeau frumos că timpul va așeza lucrurile. El spera să o convingă cu afecțiunea lui, ea știa că va pleca într-o zi. Probabil a doua zi.

În acea zi de 1 Mai sărbătoreau, ce, nici ei nu știau. Dar se simțeau bine și aveau de gând să-și satisfacă toate poftele, până și cele mai ascunse fantezii. Emoțiile nu-i copleșeau, ci îi făceau să fie și mai deschiși. Nu puteau să stea fără să se sărute, nu puteau să stea fără să se atingă, de parcă dacă s-ar fi îndepărtat unul de altul, chiar și un pas, sentimentele lor aveau să se risipească. În felul ei îl iubea și ea. Dar credea că nu pentru o viață, habar n-avea ea cât urma să regrete decizia de a fugi din ghearele dulci ale acelei relații. Acel apus de soare urma să îi rămână în suflet pentru o viață, acea răcoare înțepătoare, de mai, avea să i se impregneze în piele pentru totdeauna, parfumul lui avea să îl păstreze mereu în podul palmei. Dar ea nu ar fi crezut, ar fi jurat oricând că-l va uita, dar nu reuși să o facă niciodată.

Marea părea mai liniștită ca oricând, plaja era pustie, erau numai ei doi, frigul și luna care le stătea mărturie pe cer. Stăteau îmbrățișați, el îi șoptea la ureche vorbe dulci, însă ea nu-și dorea să audă nimic, ci numai să simtă. Atunci îl sărută, parcă pentru prima dată, cu atâta foc și atâta patimă, încât crezu că îi va sta inima în loc. Dar nu fu așa, inima începu să-și accelereze bătăile, păturile groase începură să emane mult prea multă căldură, așa că le abandonară pe nisipul jilav. De sub haine se simțeau atingerile electrizante. Pielea li se înfiorară, iar respirațiile începură să li se audă sacadat. Nicicând liniștea nu fusese mai muzicală, nici când simțurile lor nu fuseseră mai treze. Încet, încet, își descoperiră unul altuia trupurile. Marea le cânta geloasă cântecul ei violent. Valurile se izbeau de plajă, dar nimic nu mai conta, nici frigul nu-l mai simțeau. Era atâta căldură în jur, încât simțiră nevoia să se predea mării, să se iubească în focurile reci și purificatoare ale valurilor. Făcură dragoste ca niște adolescenți, atât de intens și-abia când simțiră din nou frigul ieșiră din brațele valurilor. Tremurau tremurau de-atâta iubire, de-atâta plăcere El o iubea mai presus de orice însă ea, în zorii dimineții, îl înveli cu drag în cortul ce-și găsi culcușul și plecă. Îl lăsă acolo și nu se mai întoarse niciodată.

Nostalgie…

Articol scris pe 30 aprilie 2014.

Sharing is caring!