Nu mă apuc să fac aici „carieră”…

Nu mă apuc să fac aici „carieră”...

Îl știu de vreo doisprezece ani. Când l-am văzut pentru prima dată, mi s-a părut cel mai frumos băiat din curtea liceului. Am fost colegi de clasă patru ani. Timp în care am tânjit după el în secret. Pe cât era de frumos, pe atât era de nesuferit și răutăcios. Cred că asta mă atragea cel mai mult la el – frumusețea exterioară, întunericul interior, aerul misterios, caracterul dificil și ambiția de care dădea dovadă la învățătură. Era diferit. Cu nasul pe sus și atât de bun încât nicio fată nu se ridica la înălțimea lui. M-am certat cu el de enșpe ori și tot de atâtea ori l-am umilit. Era el cum era, însă eu eram o răutate mică. Îmi amintesc și-acum vorbele pe care mi le spunea adesea:

Ce nu-ți ajunge?! Într-o zi o să-mi pierd răbdarea cu tine. Dacă nu erai fată până acum te-aș fi bătut.

N-a îndrăznit să ridice niciodată mână la mine și nici nu m-a jignit vreodată mai tare decât am făcut-o eu. Mă luptam cu el, cu felul său inabordabil, cu al lui caracter dificil, dar mai ales cu sentimentul care mă sufoca în fiecare dimineață când îl vedeam intrând în clasă. Avea corpul atletic, perfect proporționat. Nu era nici prea înalt, nici scund. Era brunet, iar ochii lui ochii lui ar fi putut să înnebunească orice fată. Erau albaștrii, cu gene negre, lungi și foarte dese, de parcă erau date cu mascara. Și buzele buzele lui cereau palme sau săruturi. Frumoase când tăceau, grotești când rosteau cuvintele-i tăioase. L-am iubit și l-am urât. Pe perioada liceului n-am reprezentat nimic în ochii lui. Acum, însă

Ne-am revăzut acum câteva luni, pentru prima dată de când am absolvit liceul. Este un bărbat diferit și totuși același. Își domolește cu succes întunericul, deși nici acum nu este întruchiparea binelui. Îl simt, își ține în frâu furia din interior, dar ea încă există. Are impresia că mă duce de nas. Bărbatul zâmbitor de azi, cu aceiași ochi seducători, nu mă poate înșela chiar dacă au trecut vreo zece ani de când nu ne-am văzut.

De când l-am revăzut, am îmbrăcat „armura” de femeie vânător. Deși nu sunt de acord cu această abordare și nicio femeie n-ar trebui să inverseze coordonatele firești ale seducție, în care bărbatul cucerește, pentru el mi-am călcat principiul în picioare și am ales să-i sucesc mintea cu răbdare și tact. Dacă în trecut îi eram indiferentă, acum am reușit să-l fac să mă vadă și să mă audă. Este la fel de curios ca și mine și îl simt că mă vrea. Nu spune, dar ochii lui îmi vorbesc.

Astăzi m-am apropiat de buzele lui frumoase și nu s-a retras. I le-am mângâiat ușor cu degetul, privindu-le îndelung. Păream fascinată și pofticioasă. I-am acordat o atenție deosebită și am prelungit cât de mult am putut momentul, tocmai pentru a-l stârni. Umezindu-mi buzele, îmi mângâiam nasul de al lui fără să-l sărut. I-am spus:

Îmi placi

El a tăcut. Îl simțeam vibrând din cauza dorinței. El își aștepta sărutul cu buzele întredeschise, eu continuam să-l amăgesc, apropiindu-mă doar atât cât să-l stârnesc și mai mult. A fost un moment regizat, recunosc, am vrut să-l aduc în punctul în care să nu mai aibă răbdare și să preia controlul. Nu m-a dezamăgit. A preluat controlul oferindu-ne un sărut pasional.

Se pare că dorințele se îndeplinesc întotdeauna. Problema este că uneori împlinirea vine cam târziu și nu mai are același farmec. În „ecuația” asta un lucru este cert nu mă apuc să fac aici „carieră”. Nu construiesc. Nu consolidez. Nu restabilesc. Nu salvez. Nu mă implic.

Unde duce? Către nicăieri! Către un capitol încheiat definitiv. Sper să știe și el asta!

Sharing is caring!