Nu mai ies pe ușa din spate…

Nu mai ies pe ușa din spate…

Sunt ca un copil, dacă mă lași să-mi imaginez și mă îndemni să-mi construiesc o lume a fanteziilor, intru în joc și nu mai ies de acolo decât dacă mă bagi cu forța în casă sau îmi dai vreo două-trei palme la cur, ca să mă dezmeticesc. Chiar și dacă mă smucești și mă tragi violent spre realitate, eu tot o să vreau să-mi păstrez lumea imaginară.

Însă din când în când mai trăiesc realitatea și ca adult. Nu neapărat ca om matur, ci adult, cu niște ani în spate și o experiență de viață mai mult sau mai puțin plăcută. Uneori aleg să fiu vicleană și testez. Testez așa cum fac toți oamenii care nu-și cunosc locul într-un anume spațiu și nu-și știu poziția față de ceva sau față de cineva.

Instinctul de conservare și dorința de a-mi cunoaște locul, nevoia de certitudine mă determină să încerc vulnerabilitatea și/sau punctul slab pentru a testa gradul de implicare, nivelul de încredere, disponibilitatea și statornicia celuilalt. Unde mă aflu? Ce-mi rezervă ziua de mâine? Câtă încredere pot să am? Ce riscuri îmi asum? Care sunt limitele? Uneori am nevoie să știu ce mă așteaptă.

Sigur că aș putea să las lucrurile să se întâmple, însă de ce mi-aș submina sufletul fără rost? Oamenii pleacă, iar când sufletele se dezlipesc unul de altul nu e cel mai plăcut lucru din lume. Nu m-am simțit niciodată părăsită, doar că prefer să-mi conserv sentimentele decât să le mai irosesc.

Când ți-e lumea mai dragă, când dai de greu sau dau ei de prea bine, când ceva nu le convine, când nu mai ai ce oferi sau nu le mai ești de ajutor, când nu mai văd rostul sau sensul, când pur și simplu nu mai iubesc, oamenii pleacă. Îți închid ușa-n nas și te alungă. Îți sugerează să te întorci, frumos, de unde ai venit.

Unii oameni sunt sortiți să rămână indiferent de circumstanțe, alții pleacă. Și au motivele lor pentru care părăsesc terenul de joacă. Nu sunt de condamnat. Dragoste cu sila nu se poate. Prietenia forțată nu își are rostul. Amiciția este degeaba. Viața își urmează cursul.

Luăm ce avem nevoie, învățăm ce este de învățat, iubim atât cât putem, trăim ce ne este dat să trăim, apoi când inima încetează să mai bată pentru cineva, nu văd rostul pentru care ai mai zăbovi. Oamenii trebuie să evolueze, mai ales spiritual. Iar când un om nu mai contribuie la evoluția ta, rostul lui în viața ta încetează. Cu frumosul sau cu urâtul, în acea clipă îl alungi. Poate că e un moment dureros, însă necesar.

Înțeleg perfect aceste lucruri, dar eu nu mai ies pe ușa din spate. Îmi pare rău, mai și premeditez. Situațiile provizorii nu mai sunt pentru mine. Cine mă vrea pentru o perioadă, nu mă merită nici măcar o secundă. 

Sharing is caring!