Nu mai simt nimic pentru tine…

Nu mai simt nimic pentru tine…

Mi-a picat vălul de pe ochi. A căzut dintr-o dată. Nimic nu mai este special. S-au dus fiorii. Nu mai sunt nerăbdătoare. Nu mai tremur. Nu mai mi-e dor. Inima nu-mi mai bate cu putere, iar atingerile, conversațiile, întâlnirile… au devenit mecanice. Nu mă mai trage inima spre tine. Iar gândul nu te mai pomenește. Uit de tine mai des decât îmi place să recunosc. Nu mai ești prezent în visele mele. Nu mă mai trezesc și nu mai adorm cu gândul la tine. Nu mai contează prea mult dacă te văd sau nu te văd…

M-am săturat de joacă, de capricii, de încăpățânări, de lecții, de lucruri infantile. Am îmbătrânit… nu mai am răbdare să formez. Nu mai tolerez încăpățânarea și nici nepăsarea. Nu mai sunt dispusă să lupt sau să aștept. Nu mai sunt Mama Răniților. Nu trebuie să te salvez și nici să mă agăț de tine pentru a mă simți utilă. Mă simt deja completă și… se pare că tiparul s-a schimbat.

Sună atât de urât însă… cred că vreau un bărbat cu care să împart același nivel. Nu unul inferior mie, nici unul superior. Unul care să fie pe același prag cu mine… unul curajos, asumat, îndrăzneț, dornic, visător, determinat, puternic, demn, încrezător, pasional, vesel, jucăuș, spontan, inteligent, al naibii de inteligent, care să iubească viață și care să creadă că totul pe lumea aceasta este posibil. Unul care să nu creadă în limite, care a învățat să-și învingă fricile și să-și stăpânească demonii. Unul uns cu toate alifiile. Obiectiv în ceea ce-l privește, incoruptibil.

Ce s-a întâmplat cu noi?

Când au apărut atât de multe diferențe?

De ce ai căzut de pe piedestalul pe care te pusesem?

Când am încetat să mai fiu îndrăgostită de tine?

…nu mai simt nimic și e trist.

Eu ard… iubesc viu, puternic, fără măsură. Îmi pierd mințile, sunt obsedată, nebună.

Însă nu mai simt nimic din toate astea.

Nu, nu așteptările sunt de vină. Mi-aș fi dorit să fii bărbatul visurilor mele, cel împreună cu care să pot evolua din toate punctele de vedere, însă nu ești. Eu sunt de vină. Știu că sună a clișeu, „nu ești tu de vină, ci eu”. Însă este adevărat. Eu sunt de vină. M-am îndrăgostit, dar mi-a trecut. Am crezut că pot, că vreau, că sunt fericită, însă toate lucrurile s-au consumat și au devenit insuficiente. M-am străduit să vreau, să trag, să merg înainte. Dar nu pot… dragoste cu sila nu se poate.

Lasă că merge și așa? Nu, nu merge. Nu este de ajuns să te simți bine cu un om. Nu este ok să îți maschezi astfel singurătate. N-ai de ce să te complaci într-o astfel de situație. N-ar fi cinstit să-l ții legat de tine și totuși să nu-l mai iubești. Ba chiar să-i fii infidelă. Pentru ce o viață dublă sau nefericită? De teama singurătății? Prostii. E de o mie de ori mai frumos să fii singur/ă și să ai în față o mie de posibilități și oportunități de a fi fericit/ă, decât să te agăți de gâtul cuiva cu îndârjire și astfel să-ți ratezi orice șansă la fericire.

Poveștile de dragoste sunt mai frumoase când au happy end sau când se sfârșesc dureros, aproape tragic, însă iubirile se mai și termină pur și simplu. Se consumă. Au termen de valabilitate.

Îmi pare rău pentru tine, dar până aici ți-a fost.

Poate că e trist… însă o grămadă de povești mor așa… abandonate în ghearele plictisului. Atunci e momentul să pleci… să o iei pe calea necunoscutului, pe drumul spre descoperirea de sine, pășind cu încredere pe o alee ce poate deveni poteca fericirii tale.

De ce mai stai?

Sharing is caring!