O relație cu un scriitor

Mi-ar plăcea să am o relație cu un scriitor. Dar dacă el nu va fi să fie scriitor, ar fi mai bine să stea departe de lumea mea, de scrierile mele. De ce? Pentru că numai un scriitor ar putea înțelege cu adevărat ce simt din ceea ce scriu. Bărbatul care nu are de-a face cu scrisul, ori face un capăt de țară din ceea ce citește, se sperie și fuge; ori se simte flatat și-atunci probabil că își va lua lumea în cap crezând că voi rămâne lângă el indiferent ce comportament ar avea cu mine. Însă eu uneori transpun doar o stare de moment, nu scriu întotdeauna despre veșnicie. Pentru că sunt om, sentimentele mi se schimbă și mie, iubirile vin și pleacă. Nimic nu ține o eternitate, veșnicia rămâne în scris. Atât.

Numai un scriitor ar putea înțelege. Numai un scriitor ar ști diferența dintre acum și mâine. Acum pot să mă simt minunat sau groaznic, dar mâine mă pot simți doar bine. Scrierile mele sperie sau flatează. Uneori sunt prea plină de sentimente, iar scrisul este singura formă de terapie prin care mă pot elibera. Mă dezlănțui, însă bărbatul n-ar trebui să ia de bună ceea ce scriu. Uneori scriu intenționat, uneori manipulez, pentru că știu că mesajul ajunge acolo. Așa că pentru binele meu și al viitorului iubit, ar fi mai bine să stea departe.

Dar oare cum ar fi ca un scriitor să se îndrăgostească de mine? Ce aș simți? Cum mi-ar fi? Aș deveni și eu nemuritoare așa cum le-am dăruit eu nemurirea altora?

Am auzit de-a lungul vieții mii de cuvinte și mărturisiri frumoase. Mi s-a promis că nu voi fi uitată. Mi s-au declarat iubiri eterne, însă niciun cuvânt nu a devenit nemuritor pe o pagină. Au fost uitate de ei, doar eu le mai țin minte. Zac în mine vii și mă fac să zâmbesc chiar dacă nu s-au transformat în ceva real. Probabil că ei s-au lepădat de mine, probabil că m-au uitat, însă nu și eu. N-am uitat cuvintele, nici faptele, nici oamenii. Eu nu uit, eu colecționez cuvinte și amintiri.

Mi-ar plăcea să nu mai aud, ci să „mă” citesc în starea unui scriitor. Pentru un moment aș atinge cu el nemurirea. Dorințele devin realitate. Odată și-odată voi fi iubită de un scriitor și eu îl voi iubi de-a pururi. Dar știu că nici scriitorul nu-mi va dărui fericirea. M-ar lăsa să adorm singură într-un pat rece și gol, iar el s-ar dărui hârtiilor și nopților albe în numele artei. Ar lua din mine inspirația, apoi m-ar părăsi pentru artă. Ar repeta acest tipar până când nu îi voi mai fi de ajuns și-atunci și-ar căuta altă muză care să îl inspire.

Eu am fost în stare să abandonez scrisul pentru o vreme. L-am lăsat pentru a-mi trăi cu patos sentimentele și povestea. Doar că muza mea a plecat și m-a lăsat să scriu în lipsa lui. Despre ce a fost, ar fi putut să fie și nu s-a mai petrecut. Eu nu sunt o scriitoare adevărată. Dacă aș fi fost, l-aș fi lăsat eu pe el din prea multă dragoste pentru creația literară. Dar n-am făcut-o. Pentru mine omul este mai valoros. El este începutul, sfârșitul, calea, scopul și sursa creației. Omul este mai valoros decât istoria și totuși uite, îl transform în istorie în lipsa lui. Îi ofer nemurirea fără să îi dau numele.

Mi-e dor și vreau, dar n-am, deci stau și scriu!

Uneori mă mint că am uitat, dar mi se face dor și-atunci îl regăsesc în paginile mele. Nu trebuie să îl caut, el e aici. E viu și prezent restul nici nu mai contează.

Sharing is caring!