Oare l-aș mai primi în patul meu?

Oare l-aș mai primi în patul meu? Gata! Renunț! Mi s-a blocat mintea, dar încerc să-mi revin! Arată mai bine ca oricând. Mi-a scurtcircuitat creierul din nou. Mi-e poftă. Mi-e dor. L-aș vrea. L-aș devora, probabil. Dar oare chiar aș face-o? Mi-am adus aminte de toate nebuniile, mai ales de alea bune decât de alea rele. La un moment dat, odată cu trecerea timpului, cele rele ajung să nu mai conteze, abia dacă ți le mai amintești. Cred că este un mecanism de apărare al minții. În fond, de ce ai alege să suferi când poți să ierți și să mergi mai departe?! Timpul șterge orice durere.

Și să dea dracu’ dacă îl vei uita vreodată. Nu o să-l uiți. Din când în când o să-ți aduci aminte de el. Vrei sau nu vrei, fie o să îl visezi, fie îți va apărea în minte fără să îl chemi. Așa, dintr-o dată. Dar nu pentru că ai fi vreo nebună sau vreo obsedată, ci pentru că așa suntem construiți, să ne amintim de oamenii care au contat foarte mult pentru noi. S-ar putea să te apuce dorul sau s-ar putea să te apuce căldurile, oricum ar fi, inima o să ți se facă ghem.

Recunoooosccc!!! S-a oprit timpul în loc când l-am văzut. Pentru o secundă mi-a stat inima. Nu prea am știut cum să reacționez, însă acum, fix în clipa asta, mă bucur. Mă bucur cu tot sufletul. Nu sunt eu prea altruistă, iar furia mi-a clocotit adesea în vene, însă sunt fericită că este atât de bine. Mereu m-am întrebat cum i-o fi. A fost de ajuns să-l văd ca să îmi dau seama că e bine, poate chiar mai bine ca niciodată. Îl cunosc, la naiba, și știu când ochii lui drăcești sunt bucuroși sau pierduți. Era încântat, iar eu mă bucur pentru el.

Băi, adevărul este că viața nu se oprește la un bărbat sau la o femeie. Viața merge înainte și e atât de frumos când oamenii reușesc să evolueze și separat. E mișto să sufere și el oleacă, altfel m-aș simți neimportantă, însă nu mi-ar plăcea ca suferința să devină un stil de viață pentru bărbatul lângă care nu mai sunt. Nimeni n-ar trebui să-și trăiască viața suferind, deși mulți o fac. Și exact atunci când îți pierzi speranța, apare fix femeia potrivită sau bărbatul potrivit care te ajută să te vindeci și-ți ia cu mâna toată durerea pe care ai îndurat-o, poate, ani de zile.

Cu omul potrivit vindecarea vine de la sine. Abia atunci poți spune că trăiești o poveste de dragoste adevărată, când totul se petrece natural și frumos, fără tertipuri, jocuri de putere, dominanțe sau alte tâmpenii la care nu ar trebui să recurgem vreodată. Dar recurgem, că na, e tentant să devorezi un suflet. E interesant să ai putere absolută asupra cuiva. Poți poseda un om o perioadă, însă asta nu e iubire.

Aseară stăteam în pat și mă uitam la o cretinitate de film. Mintea îmi era complet goală. Nu mă mai gândisem la el de o vreme și când colo, mi-am amintit fix primul sărut și parcă pentru o fracțiune de secundă i-am simțit din nou voluptatea buzelor și mirosul. De ceva timp mi-am dat seama că o să ocupe mereu un loc special în sufletul meu. Nu mai ard, nu mai sunt nebună după el, nu mai simt acel război interior și nici nu mă mai interesează să primesc vreo explicație, însă nici nu pot să mă prefac că n-a existat sau că nu s-a întâmplat nimic. Nu mai sunt „vitriolă” în ceea ce-l privește. El e acolo, însă în loc să se zbată, stă liniștit în colțișorul pe care i l-am alocat și pe care, probabil, nu o să i-l ia nimeni, oricâți bărbați se vor perinda prin viața și prin patul meu.

Și acum revin la întrebarea de baraj, oare l-aș mai primi în patul meu?

Sharing is caring!