Vorbim, dar nu comunicăm!

Vorbim, dar nu comunicăm!

Mi-era dor de el. Oh, cât de dor. Mă apropii să-l sărut… miroase a fum de țigară, a parfum, a gel de duș, a șampon… miroase a bărbatul cu care îmi petrec zilele și bucuriile. Când sunt tristă mă îndepărtez. Buzele îi miros a cremă de damă. Îmi apropii fața de a lui și îi iau palma pentru a mi-o așeza pe sânul meu, însă înainte îmi trec buzele peste degetele lui. Îi mușc ușor fiecare vârf al degetelor și-i sărut podul palmei pentru a-i simți mirosul fără să dau de bănuit. Îmi apropii buzele de ale lui și-l sărut cu foame pe care știu că o adoră la mine. Mă opresc brusc și mă îndepărtez.

– Palmele îți miros a parfum de damă, iar buzele îți miros a cremă de damă sau a fond de ten parfumat, nu știu exact.

Ochii i se măresc, are o strălucire în privire, știe că știu, iar asta parcă-l încântă. N-am niciun sentiment. Nici de tristețe, nici de supărare. Nu mă înfurii, nu fac o scenă. Sunt doar o devoratoare de adevăr. Obsedată de control. Suntem liberi, însă vreau să știu tot. Când am încetat să mai comunicăm, am încetat să ne mai iubim.

– Exagerezi, îmi spune.

Și mă apucă de gât, împingându-mă pe spate, continuând seria sărutărilor pătimașe care întotdeauna conduc la sex.

Zâmbesc și îi zic:

– Ăsta e gestul tău preferat, așa îți rămâne impregnat parfumul în palma dreaptă. Știi, când apuci astfel o femeie de gât, ei nu-i lași semne cum îmi rămân mie prin anumite locuri în urma unei partide cu tine, însă tu rămâi cu o palmă compromisă de un parfum ieftin.

– Vorbim acum sau după?

Iubire fără prietenie nu există. Vorbim, dar nu comunicăm. Nu ne mai spunem lucruri, nu ne mai împărtășim gândurile și sentimentele. Nu mai suntem pe aceeași lungime de undă. Dorințele noastre nu mai sunt aceleași. Nu mai împărțim aceleași planuri de viitor. Din momentul în care începi să te ascunzi și să te cenzurezi, povestea s-a încheiat.

Oricât ai trage de acea relație, oricât de mult ți-ar mai plăcea acea persoană, oricât de bine te-ai mai simți în preajma ei, fără o comunicare sinceră și neîngrădită, lucrurile nu mai funcționează. Apar momente apăsătoare de tăcere. Apar minciunile și temerile. Apar motivele de a te apăra și cele de a te eschiva. Apare nevoia celuilalt de a se retrage, de a se îndepărta. Apare nepăsarea și senzația aceea de sufocare. Și-l lași să se îndepărteze, îi respecți tăcerea, doar nu te-oi lupta cu morile de vânt?!

Dar de ce să rămâi așa neterminată, la cheremul lui, sperând într-o minune?! De ce să aștepți să își revină? Să își revină din ce? E bolnav? E răcit? Așa se cheamă infidelitatea, răceală? Nu vezi că e distrat și gândul lui e în altă parte? Doar nu ți-o spune ție ce-a făcut cu cealaltă și ceea ce-l frământă?!

Oricât de negată ar fi bariera aceea impusă care te ține la distanță. Oricât de închipuit ar fi scutul acela impenetrabil de care nu mai reușești să treci. Oricât de exagerată sau nebună ai fi, tu simți și din păcate nu poți forța lucrurile în niciun mod. Un om care nu este pregătit să comunice, care nu dorește să-și înfrunte și să dea frâu liber propriilor dorințe care contrazic faptele față de tine, care nu e dispus să se expună și să-și recunoască limitele atinse, nu te va privi niciodată în ochi pentru a-ți spune că a intervenit altcineva.

De obișnuință suntem atinși cu toții. M-am obișnuit cu el, nu pot să îl las așa dintr-o dată. M-am obișnuit cu ea, deocamdată merge și așa, cu mai multe povești în paralel. Și tot din obișnuință rămânem și-n relațiile toxice, pentru că avem impresia că toți oamenii sunt la fel și toate relațiile ajung în același punct. Pentru unii punctul final este infidelitate, pentru mine este lipsa de comunicarea. Unii aleg să închidă ochii și merg înainte chiar dacă relația lor a întrecut orice limită, alții se opresc și-și dau șansa să cunoască adevărata împlinire sufletească.

Când încetezi să mai comunici cu mine, să mai ai încredere în mine și în povestea noastră, când ajungem să vorbim despre nimic, este semnul clar al îndepărtării definitive. Nimic nu mai poate fi reanimat sau salvat. Dacă nu există dorință de ambele părți – e end of story!

E ultima dată… ultima țigară

E ultima dată…

Tot spun: e ultima țigară, însă îmi place să fumez. Nu mă mai identific cu mine nefumătoare. Nu știu cum arat fără să am țigara în mână. Unii se apucă de băut, alții se dedică muncii, am auzit eu de o escortă care atunci când este supărată sau tristă se îngroapă în muncă. Vă dați seama?! Tipa se refugiază într-un penis tare și uită de toate supărările. Eu fumez… e printre puținele activități care-mi tranchilizează creierul. El e problema – creierul. Nu inima, săraca, ea nu-i bolnavă, nu face altceva decât să simtă. Creierul, în schimb, e ocupat cu frământările, scenariile, caută miza, scopul, sensul. Ei bine, uneori nu este niciun sens. Ci doar o realitate pe care n-am reușit încă să o accept. Dar ne facem noi mari.

Privesc cum se ridică fumul și-mi imaginez cum gheara din piept se dizolvă. Se descompune aidoma fumului care se înalță din țigară. Ea devine din ce în ce mai mică, însă fumul e tot mai gros. Plămânii mei sunt dornici să fie înghițiți de această cenușă care într-o zi o să-i usuce. Și asta o să conducă la pieirea mea. Oare o să mor tânără?! Nu cred. Mă văd o babă nebună, care poartă până-n ultima clipă povara unor iubiri neîmplinite. Trag nădejde că o să îmi mai pierd mințile după mai mulți bărbați. Oare o să-i înghesui pe toți în aceeași cutiuță a memoriei? Momentan e plină ochi doar de prezența unuia. Mai fac loc?

Într-o zi fumatul o să mă ucidă, însă, ca de orice viciu pe care îl iubesc, nu o să mă las.

Nu renunț.

Eu nu renunț niciodată.

Sunt, ce-i drept, femeie „ultimei dăți”. Întotdeauna cer o „ultimă dată”, sunt insațiabilă.

Ultima țigară.

Ultima iubire.

Ultima noapte de dragoste.

Ultima conversație.

Ultima revedere.

Ultimul „te iubesc”.

Ultima dată când l-am privit în ochi.

Ultimul moment când i-am simțit mirosul pielii.

Ultima dată când i-am admirat palmele și degetele.

Ultima dată când i-am auzit vocea.

Ultima dată când ne-am certat.

Ultima dată când l-am iertat. Vai și ce mă agit. Ce mă învolburez. Mă înfurii. L-aș distruge, însă îmi trece și de fapt îl iert dinainte de a-mi greși. Sunt incorigibilă.

Ultima dată când îi mai dedic o odă.

Mereu e ultima dată și iarăși vine prima dată.

Prima țigară după ultima țigară.

Prima împăcare după ultima ceartă.

Primul „ce bine că ai revenit” după ultima plecare.

Primul „mi-a fost dor de tine” după ultima absență îndelungată.

Primele râsete după ultimele tunete.

Prima bucurie după ultima supărare.

Prima revedere după ultima trădare.

Prima îmbrățișare după ultima iertare.

Toate astea cântăresc mai greu decât toate supărările din lume.

Zic ultima dată și mă gândesc la prima dată… la următoarea dată.

Urăște-mă, iubesc eu pentru amândoi.

Mă frig degetele, sting țigara și aprind alta. Deja mă ia cu amețeală, asta e senzația pe care o caut pentru a-mi amorți starea emoțională.

Prefer concetrarea psihică pe un simptom fizic decât concentrarea psihică pe o neîmplinire sufletească.

E ultima dată, zic să o lăsăm pe altă dată. :)))

Nu există batjocură fără urmări!

Nu există batjocură fără urmări!

Parchez mașina cu o iscusință de șofer cu mare experiență, deși nu sunt chiar atât de pricepută, dar nici o catastrofă nu sunt. Cred că niciodată nu îmi ieșise așa bine parcarea cu spatele. Am făcut-o mai mult la ghici. M-am bazat pe instinct și prea puțin pe oglinzi. Aveam inima în gât și îmi bătea cu putere. Îl urmăresc cu privirea și simt cum mă apucă tremuratul. Îmi încordez mâinile ca să nu las frământarea să se observe, mă așez confortabil în scaunul mașinii, îl invit înăuntru și iau atitudinea de femeie puternică și demnă. În fond sunt puternică și demnă, însă nu când vine vorba de el.

Am ținut discursuri în fața a sute de necunoscuți, am avut apariții televizate, am răzbit într-un domeniu în care bărbații sunt la putere și am ieșit din zona de confort de zeci de ori doar pentru a-mi demonstra mie că sunt capabilă. Mi-am învins fricile atunci când am suferit intervenții chirurgicale și mi-am sfidat propria neputință fizică atunci când toți îmi spuneau că lupta mea s-a încheiat și că nu mai pot face nimic mai mult pentru mine. M-am luptat cu mine însămi și am învățat că nimic nu este imposibil atunci când îți dorești ceva cu adevărat. Știu că sună a clișeu, însă este o realitate pe care eu o trăiesc zi de zi. Nu există ușă de care să nu pot trece și obstacol pe care să nu-l pot învinge.

Și totuși în acea clipă, văzându-l în fața ochilor mei, eram vulnerabilă, expusă și emoționată. Mă gândeam: vai de steaua mea, mi-e mai ușor să vorbesc în fața a sute de necunoscuți decât să-mi înfrunt o frică și o dorință pe care le port cu mine de foarte mult timp. Nu-s normală. Revino-ți. Totul e bine. Ești puternică.

Emoțiile mele nu sunt ușor de văzut. Sunt sesizabile doar pentru cei care mă cunosc cu adevărat, iar el n-avea cum să observe furtuna din interiorul meu. Nu voiam să-i dau voie să treacă de scutul impenetrabil pe care îl ridicasem în jurul meu. Eram față în față cu un scop: acela de a sparge iluzia pentru a afla realitatea.

Pun stop emoțiilor și activez rațiunea. Nu e un zeu, este doar un bărbat, unul căruia îi pot face față, evident. Dumnezeule, sunt vulpe bătrână trecută prin multe situații și încercări. Văd nesiguranța, rușinea, discomfortul, uimirea, panica, șocul și emoția… aproape insesizabilă, însă emoția există. Undeva, acolo, se află și o fărâmă de bucurie, zâmbetul și ochii trădează plăcerea sau flatarea. Ce caut aici, îmi spun?! De ce îl vreau? Pe cine vreau? Pe el? De ce? Deodată realizez că nici iubirea și nici obsesia nu m-au adus în acel punct, ci ambiția.

De obicei bărbații sunt coruptibili. Oricât de departe de standardele lor ai fi, oricât de fideli ar fi, oricâte principii sau valori sănătose ar avea, oricât de lipsiți de interes ar fi față de o femeie, dacă ai răbdare și-ți joci cărțile ca o profesionistă, îi stârnești interesul și-l determini să te vrea și el. Fie că îl corupi pentru o seară sau pentru o viață, când o femeie se ambiționează să seducă un bărbat, reușește. Cu toții avem un punct slab, o plăcere ascunsă, un moment de rătăcire și dacă acționezi și plusezi fix în acea clipă cheie, BINGO, ai câștigat ce ți-ai dorit. Nu contează dacă scopul tău este atins pe termen lung sau pe termen scurt atât timp cât obiectivul este atins.

Sigur că trebuie să cântărești foare bine lucrurile. Merită acel bărbat timpul investit în el, efortul de a avea răbdare și toată munca depusă pentru a-l seduce? Merită să-ți riști sănătatea mintală și liniștea sufletească pentru un capriciu care, de cele mai multe ori, este unul trecător? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este un DA hotărât, atunci dă-i înainte cu tupeu. Demonstrează-ți că poți avea cel mai inaccesibil bărbat care ți-a apărut în cale. Demonstrează-ți că ești atât de proastă încât să te lupți pentru un bărbat care nu te vrea. Demonstrează-ți că ești atât de redusă mintal încât să te ambiționezi să te culci cu un bărbat pe care, probabil, n-ai să-l mai vezi în viața ta. Demonstrează-ți că ești atât de fraieră încât să te lași călcată în picioare de unul care nu dă doi lei pe tine în loc să fii într-o relație normală, echilibrată, frumoasă, care să te împlinească, cu un bărbat care TE POATE face fericită, te vrea și te apreciază la adevărata valoare.

Și totuși apare căte unul pe care nu-l poți corupe, care îți demontează tot ceea ce ai învățat de-a lungul vieții, care îți întoarce viața cu fundul în sus, care îți răstoarnă toate credințele și-ți inversează coordonatele doar pentru a-ți demonstra că pe el nu-l poți avea. Îți demonstrează că ești de succes, dar nu în raport cu el. În relația cu domnul, nu doar că el conduce, ci este cu trei pași înaintea ta, ducând jocul la un nivel la care tu nici măcar nu cutezi să te gândești. Și știi că ești inteligentă, nimeni nu-ți poate contesta capacitățile intelectuale, însă el ți le pune pe mute cu o ușurință bizară.

Îți găsești nașul. El aruncă sămânța speranței, tu culegi deșertăciunea. Și-ajungi să-l vrei cu îndrâjire, să suferi, să te dai cu capul de pereți și chiar să recurgi la cele mai înjositoare tertipuri pentru a-l prinde de mână. Și când crezi că l-ai prins, îți scapă din nou printre degete. Și rămâi cu buza umflată. Cu nimicul în brațe.

Ei bine, asta nu-i iubire, nu-i nici măcar obsesie, este ambiția de a-l avea. De a-ți demonstra că poți să-l jumulești bine de tot pe afurisitul ăla care te joacă pe degete. Vrei, ca măcar o dată în viața ta, să câștigi jocul. Totul devine personal și al naibii de provocator. Simți că pierzi, dar nu abandonezi. Speri într-o minune, te rogi să-și facă karma treaba măcar de data asta. Îți amintești că roata e rotundă și poate de data asta se întoarce în favoarea ta. Dar nu… speranța e înșelătoare și ți-o iei din nou.

Toate astea n-au niciodată o finalitate bună sau frumoasă. O astfel de experiență te înrăiește. Ajungi să faci gesturi necugetate, guști perversitatea cu o plăcere nefirească, îți pierzi încrederea în sexul opus, devii și mai obsedată de control decât erai înainte și… din păcate, ajungi să-ți mai pietrifici puțin inima. N-ai cum să cazi în patima nebuniei extreme și să rămâi neatins. Nu există batjocură fără urmări… de ambele părți.

Ce mai vrei de la mine, iubitule?

Ce mai vrei de la mine, iubitule? M-ai dezbrăcat de tot. Mi-ai desfăcut cu violență pieptul și mi-ai smuls inima cu forța unui nebun nesăbuit. N-a fost de ajuns să-mi ții sufletul în palmă și să-l scuipi de parcă ar fi fost o mizerie infectă. Nu, a trebuit să mă dezumanizezi. Să mă lași fără demnitate și să mă umpli de regrete. Ai aruncat asupra mea cele mai întunecate stări și-apoi… apoi m-ai lăsat pradă sentimentului de vinovăție.

Ce să-ți mai dau? Mi-ai deposedat de tot ce aveam mai bun și m-ai transformat într-o femeie rece și indiferentă, incapabilă de a mai iubi vreodată pe cineva cu toată ființa. Dacă aș putea… mi-aș șterge memoria. Iert, dar nu uit. Nu pot să îmi reprim sentimentele, deja sunt de necontrolat. Te iubesc și te urăsc în aceeași măsura. Nu pot să uit iubirea, dorul, trădarea, miciuna, speranța și dorința aceea pe care ai aprins-o ca pe o torță și pe care ai stins-o atât de brusc și dureros. Mă doare neîmplinirea. Cică iubirile neconsumate au tendința de a se reaprinde peste ani. I-aș da foc și-aș transforma-o într-o cenușă cu care mi-aș unge tot trupul, poate așa aș ostoi neîntâmplarea care mi-a măcinat anii, viața, pielea.

Ce să-ți mai ofer? Mi-ai luat pielea de mine. M-ai jupuit fără milă și m-ai lăsat goală în mijlocul mulțimii, speriată, agonizând, strigându-ți numele care-i atât de adânc impregnat în memoria mea. Nu-l uit nicio clipă. Este prezent în orice moment al existenței mele. Te visez noaptea. Te alung, însă țin brațele deschise și-ți spun: în sfârșit ai venit, Doamne, cât te-am așteptat, cât te-am dorit, cât te-am vrut.

Cât să te mai caut? Cât și până când? Stop. Am obosit și totuși pașii ăștia ai mei, grei ca plumbul, tot spre tine mă poartă. Vin la tine. Sunt inconștientă. Păi ce să fac?! Mi-ai luat demnitatea, stima de sine, voința, capacitatea de a gândi rațional și mi-ai furat până și inteligența emoțională. Toate instinctele mele îți urlă necinstea: stai potolită, nu te vrea, însă eu ignor orice factor extern sau intern care mă îndeamnă să mă îndepărtez de tine. Cum aș putea să plec când tu ești magnetul meu? Tu ești polul care mă atrage cel mai puternic? Cum să mă opresc când forțele atracției sunt mai presus de capacitatea mea de a mă stăpâni?! Nu m-am lepădat nicio clipă de tine. Știi cât de strâns țin cu dinții de tine?! Mi-ar plăcea să te doară, să simți și tu toată greutatea pe care o car eu zi de zi în minte și în suflet.

Cât să te mai aștept? Cât să te mai aștept când eu te aștept deja de o viață?! Ce mai contează câțiva ani în plus sau în minus. Mi-ai amortizat orice simț de conservare. Nu știu ce mai înseamnă să mă protejez. Nu cunosc instinctul de supraviețuire când eu, tot ce îmi doresc, este să-mi dau ultima suflare în brațele tale. Mi-am dorit atât de mult să îmi pierd mințile și să-mi las ultima fărâmă de energie pe pieptul tău. Mi-am dorit cu toată ființa să trăiesc, să consum odată pentru totdeauna, toată această iubire refuzată și respinsă. Am ajuns să o detest, mă transformă într-o femeie nesăbuită.

Ce mai vrei de la mine? Ți-am oferit totul, m-am lepădat de toate valorile și principiile mele. Am făcut ceea ce nu aș face niciodată pentru nimeni, indiferent de împrejurări.

Îmi torn încă un pahar cu vin. Mă uit în oglindă. Văd o femeie puternică. Nu sunt o femeie ușor de distrus. Nu-mi știe nimeni păcatul. Doar el. Merg înainte prefăcându-mă că nu există.

Nu exiști, nu te simt, nu te vreau – noul meu motto!

După sex orice femeie este euforică pentru câteva zile!

După sex orice femeie este euforică pentru câteva zile. Și viața e mai frumoasă. Totul e zen. Liniște și pace. Și parcă e îndrăgostită… dar nu neapărat de bărbatul cu care s-a simțit bine… sau excelent, ci de ea însăși și de sentimentele pozitive care o încearcă. Parcă devine mai puternică, mai frumoasă și radiază. Pielea devine mai fină, chipul devine mai luminos, privirea fericită, doar gândirea se deformează din cauza „drogurilor aprinse” în creier în timpul actului sexual.

Cum se deformează gândirea?! În primul rând, femeia are tendința de a deveni mai atentă cu acel bărbat, mai dornică de prezența lui, mai comunicativă și chiar mai afectuoasă. Dar nu dragostea-i de vină, de fapt intră în joc dorința de a-și menține acea stare de bine. Și are nevoie de el ca de o substanță psihotropă pentru a-și păstra starea de beatitudine care îi îmbunătățește orice aspect al vieții.

Asta înseamnă că femeia se folosește de bărbat pentru sex? Uneori da…! Și femeile „utilizează” bărbații în scopuri atât de „mărșave” precum sexul de calitate. Sigur că sexul bun îndrăgostește, însă când ești conștientă și realistă și știi că acel bărbat nu îți aparține, nu ai o relație cu el în sensul tradițional și nu ai așteptări de la el, te mulțumești și vrei ceea ce el îți poate oferi mai bun: prietenia lui, timpul lui, compania lui, nebunia lui și partidele incitante de sex. Ocazionale sau periodice, după cum îl lasă inima și după cum îi vine și ei pofta, evident. Fără alte filme proaste.

Ei bine, și femeia poate fi astfel, nu doar bărbatul. Și ea își poate urmări propriile interese, nu doar el. Și femeia poate separa foarte bine adevărata realitate de momentele de pasiune care, de cele mai multe ori, n-au nicio legătură cu adevărul dintre cei doi.

Mă simt bine cu tine? Ok, atunci te vreau mai des în preajma mea, îmi faci bine, mă ajuți să-mi păstrez starea de bucurie, motivația și direcția în toate aspectele vieții mele. Este iubire? Nu neapărat. Cu siguranță există un atașament la mijloc și o compatibilitate, însă nimic din toate astea nu trebuie să conducă la formalizarea sau complicarea legăturii. Putem fi bine și fără să ne catalogăm în vreun fel. Ne putem face bine unul altuia și fără să ne înghesuim într-o relație, fără să ne sufocăm, fără se ne chinuim unul pe altul, fără să ne mințim și fără să ne prostim.

Prefer o legătură deschisă și sinceră, asumată, în locul unui fals pe care să-l afișez în văzul lumii. Nu mă definesc astfel de lucruri și nu voi trăi niciodată o astfel de iluzie doar pentru a-mi „trata” singurătatea.

Îmi aprind țigara și constat că mă simt senzațional. Nu mai simt niciun fir de durere în corpul meu. Frustrarea am eliberat-o. Regretele au dispărut. Nu mai am remușcări. Nu mă mai rușinez cu faptele mele comise în trecut. Gândul meu nu mai e acaparat de altcineva. Dorul nu mă mai înjunghie în coaste. În sfârșit mi-e bine. Mă pot privi în oglindă. Voi putea pune capul pe pernă liniștită.

Vreau să păstrez ceea ce primesc. Sunt sub efectul hormonului fericirii eliberat în timpul orgasmului. Știu că în câteva zile lucrurile se vor normaliza și o să redevin eu însămi, rece ca o reptilă, stare specifică mie. Însă acum îmi dau voie să mă bucur de ceea ce simt ACUM.

Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien!

Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien!

 – Auzi, hai să facem o convenție, ce spui?

(Am înnebunit cu convențiile. Am convenit cu mine însămi să fumez doar când ies în oraș și, evident, am călcat în picioare regula. Am convenit că o să fiu cuminte și n-o să las furia sau dorul să pună stăpânire pe mine și până acum mă descurc binișor. Am convenit că o să slăbesc 8 kilograme și am reușit să dau jos 4 kilograme, însă în ultimele 4 zile am pus înapoi o jumătate de kil. Unde mama naibii ajung cu înțelegerile mele?!)

– Ce convenție, ia uimește-mă!

– Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien, iar tu ar trebui să fii cu ochii pe mine dacă vrei să ai parte de și mai mult sex. Astfel o să știi tu că poți să mă atingi oricum îți trece prin minte pentru că eu mă voi supune ție. Și să mă suprinzi, să te apuce pofta în locuri… nebănuite, să spunem. Hai să ne jucăm și vedem ce iese.

– Înseamnă că tu ai chef de tăvăleală în 90% din întâlniri deoarece rareori ți-ai pus sutien pe tine.

– Și dacă ai remarcat, de ce n-ai acționat?

– Din respect…

– Pe bune?! Lasă, Doamne iartă-mă, respectul și toate lucrurile decente pe care ți le închipui despre mine și înșfacă-mă! Fă-mă a ta și nu mai gândi pentru mine. Fă-o așa cum nu ai făcut-o niciodată. Domină-mă și fă-mă să mă îndrăgostesc de tine nebunește. Infiltrează-te în mintea și în sufletul meu și determină-mă să nu te mai pot scoate din sistemul meu. Hai să trăim o poveste de dragoste nebunească, să nu ne mai gândim la implicații sau repercusiuni.

Să ceri unui bărbat să lase deoaprte raționalul și să se bucure de nebunia ta de parcă ar fi ceva normal, reprezintă un act de curaj. Păi de ce nu mi-aș asuma ceea ce vreau de la el?! În fond, el este cel care decide dacă vrea să meargă cu mine atât de departe sau mă ține în continuare blocată în spatele respectului.

Îmi place să fiu respectată, să-mi fie respectat timpul și jobul, să-mi fie respectate nevoile și dorințele, însă nu exagera prea mult cu respectul pentru că risc să nu te mai văd ca pe un bărbat, ci ca pe un simplu prieten, să spunem, și-atunci, te-ai lins pe bot. Cea nebunatică, spontană, plină de energie și dornică de senzații tari dispare și-i ia locul femeia dezinteresată și plictisită.

Nu vrei să-mi pierd interesul pentru tine, nu-i așa?! Îmi plac jocurile, mie trebuie să-mi ții mintea aprinsă, să-mi sfârâie călcâiele, să mă provoci, să mă surprinzi și să nu-mi dai niciodată senzația că ai atins potențialul tău maxim. Imediat ce sesizez o dovadă de ezitare sau de nesiguranță, îmi pierd entuziasmul.

Sunt o femeie puternică și am nevoie de un bărbat pe măsura mea. Mă înfurie lașitatea, mă dezamăgește frica și mă doare abandonul. Dacă renunți la jocul cu mine și predai armele, înseamnă că nu-mi poți face față. Înseamnă că ceea ce am văzut eu în tine, tot potențialul, tot frumos și toată capacitatea, au fost niște proiecții, iluzii… falsuri.

Bărbații fără cojones nu prea fac mulți purici lângă mine. Îmi place respectul și îl impun fără să fac prea mari eforturi, de vină-i jobul, dar și viața care m-a călit în fel și chip, însă zi de zi trăiesc într-o lume rigidă și formală în care bărbații, deși par de succes și cu siguranță din punct de vedere financiar sunt mai mult decât realizați, și-au pierdut bucuria vieții și bărbăția. Nu mai flirtează, nu mai seduc… nu mai au energie pentru așa ceva. Căsătoriți sau necăsătoriți, cu iubite sau fără, toți par trași la indigo și vorbesc despre aceleași lucruri neinteresante: bani, afaceri, mașini, vacanțe și orgasmele închipuite pe care cred ei că le oferă femeilor lor. Sunt niște triști. Niște „îmbrățișatori” incapabili să facă o femeie să vibreze.

Dacă le bagi o privire mai îndrăzneață sau dacă îi scoți din zona de confort preluând rolul vânătorului, se înroșesc până-n vârful urechilor. Nu vreau un astfel de bărbat pentru mine.

Îl vreau pe acela care, deși poate nu este 100% împlinit din punct de vedere profesional, încă nu și-a pierdut energia de a iubi nebunește, de a-și trăi viața ca și cum ar trăi ultima sa zi, pe care trebuie să o savureze cu toată ființa lui, unul care să râdă cu poftă, care să mănânce cu mine pe trotuar, cu care să împart cu dragă inimă ultima țigară, care să-i placă să privească luna împreună cu mine din mașină sau de pe capota mașinii, căruia să simt că vreau să îi ofer totul, fără nicio ezitare, în care să cred orbește și pe care să-l urmez fără să îl întreb unde mergem, care să mă „revendice” cu îndrăzneală și curaj, care să mă iubească aproape animalic, cu care să nu-mi fie rușine să-mi dezbrac trupul sau mintea, căruia să îi pot împărtăși cele mai groaznice gânduri, cele mai josnice și mai murdare, care să-mi fie cel mai bun prieten, dar și umărul pe care să îmi pun capul atunci când mă apucă toate toate pandaliile. Iubire fără prietenie nu există.

El e bărbatul pe care îl vreau, cel care să facă față nebuniei mele și care să nu se sperie de ea, care alege să rămână pentru că dincolo de toate imperfecțiunile mele, eu sunt femeie cu care el se simte el însuși. Îl vreau pe cel cu care și eu, la rândul meu, pot fi eu însămi. Nu sunt făcută să-mi trăiesc iubirea în doze mici, cu teama de a nu supăra, pe mine mă adori așa cum sunt sau merg mai departe. Departe de tine, cel care mă determină să mă prefac…

Mi-a picat Zeul pe asfalt și s-a făcut praf!

Mi-a picat Zeul pe asfalt și s-a făcut praf! Dezamăgire? Nu neapărat. Gust amar? Cu vârf și îndesat. Supărare? Nu, ușurare! Sunt irecuperabilă. N-o să mă vindec niciodată. Sufăr de boala asta de mulți ani și uite, n-am învățat nimic și nici nu m-am făcut înțeleasă. Am iubit incomensurabil, în ciuda a tot. Băi, fetiță, deschide larg ochii, unde dracului ți-e spiritul de supraviețuire? Cred că l-am pierdut pe drum… în drumul meu spre îndeplinirea celor mai arzătoare dorințe.

Vedere clară? Absolut! Văd calitatea umană, văd binele, văd frumosul, văd lumina sufletului, văd însetarea de iubire, dar sunt conștientă și de răutatea care învăluie toate astea, de scopurile meschine, de manipulare, de jocurile infantile și de mojicii.

Divinizez și rău fac. Îmi creez idoli și îmi proiectez niște așteptări care de cele mai multe ori n-au nimic de-a face cu realitatea. De ce îndrăznesc să pretind ceva ce nu există?! Când omul nu are capacitate, nu are și basta.

Eu nu sunt ușor de păcălit. Mă las păcălită de bună voie, din curiozitate. Mă atrag căile periculoase, necunoscutul și frica. Pe mine frica nu mă face să fug, la naiba cu ea. N-am pic de instinct de conservare. Teama aceea terifiantă, de îmi înmoaie picioarele și îmi face inima cât un purice, mă face să fiu curajoasă… dar și nebună, nebună de legat.

Imaginează-ți că ești la porțile Iadului și în loc să te întorci și să o iei pe scări, în sus, spre Eden, tu împingi cu hotărâre în poarta Infernului, intri cu toată forța. Și în loc să te cuprindă focul suferinței eterne, începi să caști de plictiseală realizând că ai mai fost acolo, ai mai jucat în acea horă, te-ai mai înfrățit cu demonii și în final n-ai pățit nimic, tot nevătămată ai scăpat, tot cu fundul netăbăcit.

Deși știu perfect ce mă așteaptă, merg înainte cu toată forța și determinarea. Nimeni nu mă poate opri. Nici măcar vocea conștiinței care îmi spune că dincolo de ușa pe care vreau să o deschid nu se află nimic. Dar eu vreau să văd cu ochii mei, decât să regret că n-am făcut și n-am încercat, mai bine merg înainte. N-am regrete, sunt mai puternică decât o stâncă. N-o să regret niciodată că mi-am dat voie să cred și să simt. Prefer de o mie de ori dorul și stropul de durere, decât liniștea aceea mormântală cu care pot trăi în siguranță, dar fără pic de emoție, fără sclipire, fără entuziasm, fără energie. Eu nu cunosc apatia, prefer zbuciumul și frământarea. Prefer să mă dau cu capul de pereți decât să șed pasivă într-un colț al camerei.

Eu nu sunt lașă și nu resping nimic din ceea ce m-ar putea îmbogăți intelectual și spiritual. Însă unii oameni sunt lași, mai cu seamă bărbații, și în special când vine vorba de iubire și de asumarea unei povești. Prea mulți nu-și asumă riscuri, nu-și înving temerile, nu-și sfidează complexele și nu gândesc obiectiv. Până acum credeam că cel mai tare urăsc minciuna, dar văd că pot să trec peste ea. Realizez că detest cu adevărat lașitatea.

Lasă că e mai bine să stau în banca mea, să nu mă leg la cap fără să mă doară. Serios?! Atunci de ce, Doamne iartă-mă, te crezi un zeu dacă nu ești în stare să-ți duci lucrarea până la capăt? De când sunt zeii lași?! De când se pretează ei unor scenarii mărunte, lipsite de creativitate și originalitate? De când? De când zeii sunt de fapt niște oameni normali, obișnuiți, cu puteri limitate și viziune îngustă!

Măștile au picat. Uimirea se instalează. Unde e puterea? Ce-i cu slăbiciunea asta? Unde e zeul? Ce s-a întâmplat cu el? Cred că s-a făcut zob de asfalt.

Când te joci de-a Dumnezeu, îți pierzi dumnezeirea!

– Când te joci de-a Dumnezeu, îți pierzi dumnezeirea!

– Aveți aici cheia, eu plec.

– Poftim?

– Plec, îi spun pe un ton răspicat. Camera este intactă, puteți verifica.

– Camera nu a fost achitată la rezervare.

– Nu este treaba mea. Să plătească domnul care a făcut rezervarea, îi retrageți de pe card sau o plătește el când vine… dacă vine. Eu n-o să plătesc o cameră la hotel pentru 45 de minute cât am stat aici, 45 de minute pe care, oricum, le-am petrecut afară fumând.

– În regulă, puteți pleca.

– Mulțumesc, să ai o seară frumoasă.

Bineînțeles că nici nu mi-a mai răspuns, dar nici nu mă interesa să mă port cu mânuși cu o recepționeră care părea cu capsa pusă. Poate a fost doar o victimă colaterală, însă la cât de nervoasă eram, nu-mi păsa câtuși de puțin de părerea ei.

Mă sui în mașină, îmi pun capul pe volan și aștept preț de câteva minute. Ceata de draci din interiorul meu s-a potolit, urmând o liniște și o ușurare deplină. Pentru ce mă agit?! Îmi aprind încă o țigară, fumasem o jumătate de pachet într-o oră, și îmi reamintesc faptul că ceea ce mi se întâmplă nu este nimic nou. Este un scenariu pe care îl repet pentru a doua oară. Prima dată a fost vorba de naivitate, a doua oară de prostie. A treia oară nu va mai exista. Impactul n-a fost atât de mare ca prima dată. Ce căcat?! Sunt proastă sau ce?! Mă așteptam la asta. Nu sunt ușor de doborât. De fapt, abia dacă m-am clătinat. Ce-am avut și ce-am pierdut?! Fix nimic. Peste eșec și dezamăgire trec ușor. M-am călit. Sunt artistă în a renaște din propria cenușă. Când spun că sunt puternică, nu exagerez.

– Nu poți muri de două ori de mâna aceluiași călău.

Incorigibil. Omul este incorigibil, nu se schimbă sau dacă o face, devine mai rău. Pentru a se schimba la nivel profund, omul trebuie să trăiască drame, șocuri sau tragedii. Până când nu ai parte de un eveniment marcant, ai impresia că toată lumea este a ta, că ești puternic și că ție nu ți se poate întâmpla nimic rău. Te joci de-a Dumnezeu cu sufletele oamenilor și-ajungi, într-un final, să-ți pierzi dumnezeirea, lumina, inocența, umanitatea.

O da, este atât de ușor să manipulezi și să păcălești. Este atât de simplu să fii un escroc mărunt și să-ți satisfaci poftele și capriciile pe spinarea altora. A-ți testa capacitatea și puterea în scopuri meschine nu este chiar atât de greu. Și-ți conferă o mare satisfacție, obscen de plăcută. În fond, cât de dificil poate fi să devii credibil în ochii cuiva care, oricum, te divinizează?! Dar nu asta e adevărata șmecherie. Este ușor să fii josnic și să te doară în „paișpe”. Nu e chiar atât de neplăcut să-ți murdărești mâinile, însă nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta. Karma are grijă de fiecare dintre noi. Când te joci de-a Dumnezeu, riști să dai de belea la un moment dat. Știi, roata oricât ar fi ea de pătrată, să dea naiba dacă nu se întoarce cândva. Și-atunci, că vei dori sau nu, vei răspunde în fața propriului suflet îngenuncheat de durerea pricinuită de alții.

– Răzbunarea e arma proștilor.

Știu că răzbunarea este arma proștilor, de aceea nici n-o să recurg la așa ceva. De aceea nici n-am recurs la răzbunare. Pe cine să mă răzbun?! Poate pe mine. Pentru că nu mi-am ascultat instinctul care urla la mine să stau potolită pentru că o să-mi fie violate sentimentele. Știam, dar am vrut să văd unde duce întunericul. De data asta m-a dus către un imens nimic. Exact cum scriam și în articolul trecut.

Printre draci și cele zece țigări fumate, un grup mic de străini își face apariția pe terasa hotelului. Tineri, drăguți, aranjați și zâmbitori. Vorbeau în engleză. Cum stăteam eu singură la masă, fumând ca o turbată și așteptând să-mi vină mintea la cap și să mă duc acasă, unul dintre ei, cam de vârsta mea sau cu vreo 3-5 ani mai mare, se apropie și mă întreabă ce fac și dacă mă poate ajuta cu ceva. Probabil că eram transfigurată de nervi.

În fața mea s-au întrezărit două posibilități: să rămân, să îmi cumpăr ceva tare de băut și să mă „întrețin” cu străinul sau să plec și să las totul în urmă, odată pentru totdeauna.

I-am zâmbit străinului și i-am spus:

– Sunt în regulă. Mă descurc. Fumez țigara și plec.

Cu ochii lui mari și albaștri m-a privit neîncrezător și oprindu-și, parcă, orice avalanșă de cuvinte, mi-a zâmbit și el și mi-a spus:

– La revedere, ai grijă de tine.

I-am mulțumit și l-am lăsat să se îndepărteze. Dar aș fi putut să îl opresc.

Așa e, de acum încolo trebuie să am mai multă grijă de mine, să nu mă mai încred în zei falși, să nu mai transform oamenii slabi, fără coloană vertebrală, în idoli. Cum o fi să ai conștiința unui pui de găină?!

Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

– Ce se întâmplă cu noi?

– Mă scapi printre degete și abia acum îți dai seama? Să-ți vând un pont, odată rostită întrebarea asta, poți să ai convingerea că ai pierdut jocul. Ai pierdut și rareori mai poți face ceva pentru a-l reanima.

– Adică eu am fost un joc pentru tine?

– Nu fii naiv… amândurora ne place să ne jucăm. Suntem prinși, ce-i drept, în povești diferite, însă și împreună ne place să fim. Tot ce am trăit a fost frumos, a fost minunat. Am fost unul pentru altul ceea ce am avut și încă avem nevoie. Ne-am ajutat să ne vindecăm și să ajungem la o versiune a noastră mai bună. Totuși, nu ți-am garantat niciodată ziua de mâine. Nu o pot face și n-am s-o fac niciodată… cu nimeni. Eu nu pot promite ziua de mâine. Astăzi sunt, mâine pot fi departe. Mâine pot închide toate ușile, ferestrele… și sunt capabilă să nu le mai deschid niciodată. Pot să mă sfâșii în două, pot să mă fărâm de durere, dacă consider că atât a fost… înseamnă că acolo se încheie totul.

– Iar ești teribilistă, iar o faci pe dura. Știm amândoi că nu ești așa „criminală”.

– Din punctul ăsta de vedere, cred că nu prea mă cunoști. Spune-mi, dragule, tu mă iubești?

– Sigur că da… știi bine că țin la tine.

– Eu te întreb dacă mă iubești… nu dacă ții la mine.

– Cred că da…

– Atunci de ce nu renunți la tot și la toate pentru mine? În iubire se spune că trebuie să riști, nu? Un om care iubește, riscă totul pe o carte. Ce dacă nu-ți ofer ziua de mâine, convinge-mă să o fac și poate că am s-o fac.

– Nu mă simt pregătit… cred.

– Păi vezi?! De aceea pot eu să plec în orice clipă și în orice moment.

– Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Trebuie să îi ascund adevărul… nici eu nu-l iubeam… sau nu-l iubeam cu diperare, cu pasiune, cu frică, cu forță, cu tărie, la nebunie, așa cum știu eu că pot iubi. Așa că i-am zâmbit și l-am sărutat. L-am sărutat cu foc, de parcă aveam să o fac pentru ultima dată, deși n-avea să fie ultima dată. Dispar și apar din viața lui. În brațele lui comode știu că mă pot întoarce oricând. Mă primește și mă acceptă fără să pună prea multe întrebări. Mă lasă pe mine să îi povestesc, joacă rolul de dur, îmi repetă cât sunt de prostuță, iar în final mă strânge în brațe de parcă toate instinctele lui îl determină să mă protejeze. Este plăcut, dar nu suficient… din păcate.

Și da… mă pot debarasa ușor de oamenii pe care îi iubesc. În viață ai în față întotdeauna două căi: calea ușoară și calea grea. Cea în care ești puternic și mergi înainte în ciuda oricărui obstacol și cea în care te tăvălești pe jos și te ții după omul acela până când, într-un final, realizezi că nu te vrea. Ai întotdeauna două opțiuni, renunți și-ți păstrezi sănătatea mintală sau, dacă ești inconștient, mergi după omul pe care îl dorești, în limbă, și te trezești în pragul depresiei, umilit și singur.

Sunt și momente când apare o a treia cale, nu este pentru oricine. Este cea mai grea dintre toate și singura din care nu știi dacă ieși viu. Este ca un labirint. Te incită, dar habar n-ai dacă reușești să mai găsești ieșirea. Pe această cale contează doar puterea minții și capacitatea de a vedea REALITATEA.

A treia cale este pentru tine doar dacă vezi adevărul obiectiv, vezi hibele, întunericul, nebunia, obsesia, pericolul și alegi totuși, conștient, să treci prin foc. Alegi asumat să vezi ce-i la capătul pericolului. Vrei să afli ce se află dincolo de toate fantomele acelea care te panichează și te fac să-ți fie teamă. Habar n-ai ce te așteaptă, dar misterul te atrage. Știi că poți pierde totul, știi că inevitabilul se poate produce, știi că deodată te poți trezi în cădere liberă, știi că îți poți pierde sufletul și rațiunea. Știi că oricât de pregătit te-ai considera, întotdeauna, dar întotdeauna, imprevizibilul te poate măcina. Și te poți trezi pe jos.

Ce se află la capătul aventurii?

Totul sau NIMIC.

Ești pregătit să primești totul?

Ești pregătit să accepți nimicul fără dezamăgire, înțelegând că așa a fost să fie și învățându-ți lecția?

A treia cale e cea a misterului, a himerelor, a fanteziilor, a visurilor care ard să devină realitate. Uneori totul se îndeplinește, alteori nimicul te cuprinde. De tine depinde ce și cât poți duce.

Conștientă fiind de aceste trei căi…

  1. Calea renunțării – cea în care rămâi sănătos mintal și fericit, însă în parametri normali, fără artificii.
  2. Calea umilinței – cea în care îți pierzi mințile, te afunzi în nefericire și depresie.
  3. Calea misterului – cea în care nu știi nicioată ce te așteaptă, cea în care poți înnebuni sau poți deveni invincibil, îndeplinindu-ți cel mai de preț vis.

…. o să aleg mereu să fac ceea ce știu că pot duce la bun sfârșit. Uneori plec, alteori mă umilesc și, în funcție de miză, aleg să risc totul pe o singură clipă. Doar pentru a o trăi. Doar pentru a experimenta ceea ce alții nici măcar nu îndrăznesc să-și imagineze. Așa sunt eu croită… diferită, nebună.

Mă debarasez de oameni? Nu… aleg să fiu stăpână pe mine și pe viața mea și să rămân alături de oamenii care mă vor și pe care îi vreau ancorați în prezentul meu. De ce să târâi după mine inși cu care nu mai împart nimic? De ce să irosesc timpul și toată iubirea pe care o pot oferi fiind o prezență plictisită și dezinteresată?! Eu nu știu să fiu banală… normală… și mă plictisesc teribil mărunțișurile, lucrurile făcute pe jumătate…

Aplauzele și comentariile le aștept pe Facebook-ul

Dama Fără Secrete! 😀

Sătulă de prostul de acasă? Nu-i nimic, are balta destul pește…

Sătulă de prostul de acasă? Nu-i nimic, are balta destul pește…

– Serios, bărbate-su e bețiv, o ține din scurt, nu îi aduce bani în casă. Ea singură întreține casa și copilul.

– Sigur nu minte?

– De ce m-ar minți?

– Mhm… și se fute pentru că…?

– Hai că ești sub orice critică. Înțelegi că e femeie amărâtă?! Ăla e bărbatul ei cu numele, atâta tot.

– O femeie amărâtă nu are chef să și-o tragă cu altul. N-are tragere de inimă. Nu poate. Faptul că are bărbatul bețiv îi dă dreptul să se culce cu altul, nu-i așa?! Pentru că el este un nenorocit bețiv, pentru că nu poate să o mai fută, pentru că nu îi aduce bani acasă, pentru că se simte singură și neconsolată. Are toate motivele de a fi adulteră, nu?

– Nu știm noi ce e la ei acolo…

– Acum o dai cotită. Ți-am pus la îndoială cinstea ei. Faci ce vrei… poți să te culci cu ea și de 3 ori pe zi, poți să o iei tu de bună în locul respectivului, însă gândește-te simplu, ție ca bărbat ți-ar plăcea ca nevasta ta să îți facă așa ceva? Cine te asigură pe tine că nu ești încă un fraier pe care ea îl seduce pentru a-și satisface nevoile, poftele sau capriciile? Poate ești încă o victimă de-a ei sau sunteți o apă și-un pământ. Fii obiectiv. Ia-o ca atare și nu vă mai consolați conștiințele încărcate că e nea bețiv. Sunteți atrași unul de altul, vă place să v-o trageți și nu vă pasă de nimeni și de nimic. Simplu ca bună ziua. Fii sincer cu tine însuți și trăiește-ți povestea asumat. Dă dovadă de maturitate.

– Mă faci să mă simt vinovat…

– Încerc doar să te trezesc la realitate… femeile nu sunt atât de naive și de neajutorate așa cum crezi tu. Femeile sunt puternice și își îndeplinesc întotdeauna dorinețele, își realizează obiectivele, fac tot ceea ce își propun. Chiar dacă își pun în minte niște găinării, le duc până la capăt. Așadar, nu fii tu naiv…

Ăsta e un cuplu clasic: bețivul și curva.

E plină România de ei. Îi vezi la tot pasul. Ea are ochii vii și jucăuși, el îmbuibați de alcool. Vă dezgustă? Stați puțin că lucrurile nu sunt așa simple. Este exemplul tipic de relație în care cei doi sunt dependenți unul de altul și deși, aparent, trăiesc vieți mizerabile, ei SUNT în zona lor de confort. Așa știu să trăiască. Fără o ea curvă și nenorocită, el n-ar mai avea justificare pentru viciul lui și-ar fi nevoit să renunțe la băutură. Fără un el bețiv și nemernic, ea n-ar mai putea să-și trăiască plăcerile și fanteziile cu bărbații care o atrag, care o fac să se simtă femeie. N-ar mai avea „motiv” să pice în brațele unuia și altuia și-ar fi nevoită să fie fidelă unui singur bărbat. Pentru că el este alcoolic, iar ea ușuratică, ambii își pot trăi vieți pe care le doresc. Sunt exact unde își doresc să fie.

Știu, pare SF ce scriu aici,

însă dacă îi scoți din tipar, niciunul din ei nu ar ști cum să facă față noii realități. Scoși din zona de confort, din cercul pe care îl cunosc și știu cum să îl gestioneze, din povestea în care ei sunt păpușarii, habar n-ar mai avea cum să acționeze, cum să simtă, cum să trăiască. Nu s-ar mai recunoaște și-ar pica într-o depresie cumplită. Lăsați în povește, aparent luptă pentru mai bine, au un scop, acela de a-l schimba pe celălalt. Scoși de acolo, vor simți că și-au ratat viețile, că acum nu o să îi mai placă nimeni, că nu vor mai putea să își refacă viețile și dacă totuși vor reuși să își găsească un nou partener, va fi unul care corespunde aceluiași tipar. El o să fie atras tot de „curve”, iar ea o să observe tot bărbații cu vicii pe care la început va dori să îi salveze, însă ulterior îi va ajuta să se afunde și mai tare în viciile lor, ea căutând consolarea în alte părți.

Te regăsești într-un astfel de tipar?

Nu-i așa că îți convine că el bea și pleacă de acasă și nu îți observă escapadele? Nu-i așa că îți convine că bea și poți să refuzi să te mai culci cu el? Nu-i așa că îți convine că ea lipsește des de acasă, iar atunci când este, stă mai mult cu nasul în telefon, preocupată de „prietenele ei” și astfel nu mai are timp și chef să se ia de tine că bei zilnic? Nu-i așa că îți convine că se ocupă ea de cheltuielile casei? Dacă îți convin toate astea, atunci nu te mai văita și nu-ți mai găsi scuze, trăiești exact ceea ce vrei să trăiești. Dacă nu-ți convin porcăriile pe care le înduri, pleacă de acolo. Desparte-te, divorțeaz, cere ajutor specializat, fă terapie, distruge tiparul și învață să trăiești sănătos, fericirea deplină există. Clișeu, dar schimbarea chiar începe cu tine.

Te mai rețin 2 minute pentru un scurt exercițiu de imaginație:

Crezi că bărbatul tău este în siguranță într-un loc unde lucrează preponderent bărbați? Nu ește așa. Ispitele se află la tot pasul. Chiar și în cele mai „sigure” locuri se află cel puțin o femeie sătulă de prostul de acasă și dornică de aventură. Al tău e mai răsărit, mai isteț, mai frumușel, deosebit față de alții? Ei bine, o să îl observe și madam vulpe bătrână și o să ți-l înhațe cât ai zice pește.

Să nu crezi că la al tău nu se uită nimeni, să nu crezi că este de neobservat, să nu te culci pe o ureche că este al tău și n-are cine să îți pună în pericol relația. Zic să nu dormi în ghete, fii atentă și vigilentă, dar mai presus de orice, dă-i omului tău tot ceea ce are nevoie, iubește-l, susține-l, dă-i sex și mai ales, fii spontană și dezinhibată. Cu cât devii mai acră, mai indispusă și mai indisponibilă, cu atât îi îndepărtezi atenția de la tine. Îl faci să se uite la altele, la alea care îl privesc cu admirație, îl fac să se simtă bărbat și trezesc în el masculul alfa, vânătorul, seducătorul. Nu-i minimiza masculinitatea, fă-l să dea frâu liber sexualității lui… altfel îți sulfă madam șunca din ciorbă. Ți-l ia, ți-l gustă… și n-o să fie deloc plăcut să afli că îl împarți ocazional cu altele.

Și totuși… nu fii nebună, nu-l suspecta din orice, nu-l verifica, nu-i mânca zilele. Lasă-i libertatea de care are nevoie, însă fii atentă la el și la nevoile lui. Fiți un adevărat cuplu, nu unul de fațadă, de ochii lumii și atât.

Aplauzele și comentariile le aștept pe

Facebook-ul Dama Fără Secrete! 😀