După sex orice femeie este euforică pentru câteva zile!

După sex orice femeie este euforică pentru câteva zile. Și viața e mai frumoasă. Totul e zen. Liniște și pace. Și parcă e îndrăgostită… dar nu neapărat de bărbatul cu care s-a simțit bine… sau excelent, ci de ea însăși și de sentimentele pozitive care o încearcă. Parcă devine mai puternică, mai frumoasă și radiază. Pielea devine mai fină, chipul devine mai luminos, privirea fericită, doar gândirea se deformează din cauza „drogurilor aprinse” în creier în timpul actului sexual.

Cum se deformează gândirea?! În primul rând, femeia are tendința de a deveni mai atentă cu acel bărbat, mai dornică de prezența lui, mai comunicativă și chiar mai afectuoasă. Dar nu dragostea-i de vină, de fapt intră în joc dorința de a-și menține acea stare de bine. Și are nevoie de el ca de o substanță psihotropă pentru a-și păstra starea de beatitudine care îi îmbunătățește orice aspect al vieții.

Asta înseamnă că femeia se folosește de bărbat pentru sex? Uneori da…! Și femeile „utilizează” bărbații în scopuri atât de „mărșave” precum sexul de calitate. Sigur că sexul bun îndrăgostește, însă când ești conștientă și realistă și știi că acel bărbat nu îți aparține, nu ai o relație cu el în sensul tradițional și nu ai așteptări de la el, te mulțumești și vrei ceea ce el îți poate oferi mai bun: prietenia lui, timpul lui, compania lui, nebunia lui și partidele incitante de sex. Ocazionale sau periodice, după cum îl lasă inima și după cum îi vine și ei pofta, evident. Fără alte filme proaste.

Ei bine, și femeia poate fi astfel, nu doar bărbatul. Și ea își poate urmări propriile interese, nu doar el. Și femeia poate separa foarte bine adevărata realitate de momentele de pasiune care, de cele mai multe ori, n-au nicio legătură cu adevărul dintre cei doi.

Mă simt bine cu tine? Ok, atunci te vreau mai des în preajma mea, îmi faci bine, mă ajuți să-mi păstrez starea de bucurie, motivația și direcția în toate aspectele vieții mele. Este iubire? Nu neapărat. Cu siguranță există un atașament la mijloc și o compatibilitate, însă nimic din toate astea nu trebuie să conducă la formalizarea sau complicarea legăturii. Putem fi bine și fără să ne catalogăm în vreun fel. Ne putem face bine unul altuia și fără să ne înghesuim într-o relație, fără să ne sufocăm, fără se ne chinuim unul pe altul, fără să ne mințim și fără să ne prostim.

Prefer o legătură deschisă și sinceră, asumată, în locul unui fals pe care să-l afișez în văzul lumii. Nu mă definesc astfel de lucruri și nu voi trăi niciodată o astfel de iluzie doar pentru a-mi „trata” singurătatea.

Îmi aprind țigara și constat că mă simt senzațional. Nu mai simt niciun fir de durere în corpul meu. Frustrarea am eliberat-o. Regretele au dispărut. Nu mai am remușcări. Nu mă mai rușinez cu faptele mele comise în trecut. Gândul meu nu mai e acaparat de altcineva. Dorul nu mă mai înjunghie în coaste. În sfârșit mi-e bine. Mă pot privi în oglindă. Voi putea pune capul pe pernă liniștită.

Vreau să păstrez ceea ce primesc. Sunt sub efectul hormonului fericirii eliberat în timpul orgasmului. Știu că în câteva zile lucrurile se vor normaliza și o să redevin eu însămi, rece ca o reptilă, stare specifică mie. Însă acum îmi dau voie să mă bucur de ceea ce simt ACUM.

Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien!

Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien!

 – Auzi, hai să facem o convenție, ce spui?

(Am înnebunit cu convențiile. Am convenit cu mine însămi să fumez doar când ies în oraș și, evident, am călcat în picioare regula. Am convenit că o să fiu cuminte și n-o să las furia sau dorul să pună stăpânire pe mine și până acum mă descurc binișor. Am convenit că o să slăbesc 8 kilograme și am reușit să dau jos 4 kilograme, însă în ultimele 4 zile am pus înapoi o jumătate de kil. Unde mama naibii ajung cu înțelegerile mele?!)

– Ce convenție, ia uimește-mă!

– Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien, iar tu ar trebui să fii cu ochii pe mine dacă vrei să ai parte de și mai mult sex. Astfel o să știi tu că poți să mă atingi oricum îți trece prin minte pentru că eu mă voi supune ție. Și să mă suprinzi, să te apuce pofta în locuri… nebănuite, să spunem. Hai să ne jucăm și vedem ce iese.

– Înseamnă că tu ai chef de tăvăleală în 90% din întâlniri deoarece rareori ți-ai pus sutien pe tine.

– Și dacă ai remarcat, de ce n-ai acționat?

– Din respect…

– Pe bune?! Lasă, Doamne iartă-mă, respectul și toate lucrurile decente pe care ți le închipui despre mine și înșfacă-mă! Fă-mă a ta și nu mai gândi pentru mine. Fă-o așa cum nu ai făcut-o niciodată. Domină-mă și fă-mă să mă îndrăgostesc de tine nebunește. Infiltrează-te în mintea și în sufletul meu și determină-mă să nu te mai pot scoate din sistemul meu. Hai să trăim o poveste de dragoste nebunească, să nu ne mai gândim la implicații sau repercusiuni.

Să ceri unui bărbat să lase deoaprte raționalul și să se bucure de nebunia ta de parcă ar fi ceva normal, reprezintă un act de curaj. Păi de ce nu mi-aș asuma ceea ce vreau de la el?! În fond, el este cel care decide dacă vrea să meargă cu mine atât de departe sau mă ține în continuare blocată în spatele respectului.

Îmi place să fiu respectată, să-mi fie respectat timpul și jobul, să-mi fie respectate nevoile și dorințele, însă nu exagera prea mult cu respectul pentru că risc să nu te mai văd ca pe un bărbat, ci ca pe un simplu prieten, să spunem, și-atunci, te-ai lins pe bot. Cea nebunatică, spontană, plină de energie și dornică de senzații tari dispare și-i ia locul femeia dezinteresată și plictisită.

Nu vrei să-mi pierd interesul pentru tine, nu-i așa?! Îmi plac jocurile, mie trebuie să-mi ții mintea aprinsă, să-mi sfârâie călcâiele, să mă provoci, să mă surprinzi și să nu-mi dai niciodată senzația că ai atins potențialul tău maxim. Imediat ce sesizez o dovadă de ezitare sau de nesiguranță, îmi pierd entuziasmul.

Sunt o femeie puternică și am nevoie de un bărbat pe măsura mea. Mă înfurie lașitatea, mă dezamăgește frica și mă doare abandonul. Dacă renunți la jocul cu mine și predai armele, înseamnă că nu-mi poți face față. Înseamnă că ceea ce am văzut eu în tine, tot potențialul, tot frumos și toată capacitatea, au fost niște proiecții, iluzii… falsuri.

Bărbații fără cojones nu prea fac mulți purici lângă mine. Îmi place respectul și îl impun fără să fac prea mari eforturi, de vină-i jobul, dar și viața care m-a călit în fel și chip, însă zi de zi trăiesc într-o lume rigidă și formală în care bărbații, deși par de succes și cu siguranță din punct de vedere financiar sunt mai mult decât realizați, și-au pierdut bucuria vieții și bărbăția. Nu mai flirtează, nu mai seduc… nu mai au energie pentru așa ceva. Căsătoriți sau necăsătoriți, cu iubite sau fără, toți par trași la indigo și vorbesc despre aceleași lucruri neinteresante: bani, afaceri, mașini, vacanțe și orgasmele închipuite pe care cred ei că le oferă femeilor lor. Sunt niște triști. Niște „îmbrățișatori” incapabili să facă o femeie să vibreze.

Dacă le bagi o privire mai îndrăzneață sau dacă îi scoți din zona de confort preluând rolul vânătorului, se înroșesc până-n vârful urechilor. Nu vreau un astfel de bărbat pentru mine.

Îl vreau pe acela care, deși poate nu este 100% împlinit din punct de vedere profesional, încă nu și-a pierdut energia de a iubi nebunește, de a-și trăi viața ca și cum ar trăi ultima sa zi, pe care trebuie să o savureze cu toată ființa lui, unul care să râdă cu poftă, care să mănânce cu mine pe trotuar, cu care să împart cu dragă inimă ultima țigară, care să-i placă să privească luna împreună cu mine din mașină sau de pe capota mașinii, căruia să simt că vreau să îi ofer totul, fără nicio ezitare, în care să cred orbește și pe care să-l urmez fără să îl întreb unde mergem, care să mă „revendice” cu îndrăzneală și curaj, care să mă iubească aproape animalic, cu care să nu-mi fie rușine să-mi dezbrac trupul sau mintea, căruia să îi pot împărtăși cele mai groaznice gânduri, cele mai josnice și mai murdare, care să-mi fie cel mai bun prieten, dar și umărul pe care să îmi pun capul atunci când mă apucă toate toate pandaliile. Iubire fără prietenie nu există.

El e bărbatul pe care îl vreau, cel care să facă față nebuniei mele și care să nu se sperie de ea, care alege să rămână pentru că dincolo de toate imperfecțiunile mele, eu sunt femeie cu care el se simte el însuși. Îl vreau pe cel cu care și eu, la rândul meu, pot fi eu însămi. Nu sunt făcută să-mi trăiesc iubirea în doze mici, cu teama de a nu supăra, pe mine mă adori așa cum sunt sau merg mai departe. Departe de tine, cel care mă determină să mă prefac…

Mi-a picat Zeul pe asfalt și s-a făcut praf!

Mi-a picat Zeul pe asfalt și s-a făcut praf! Dezamăgire? Nu neapărat. Gust amar? Cu vârf și îndesat. Supărare? Nu, ușurare! Sunt irecuperabilă. N-o să mă vindec niciodată. Sufăr de boala asta de mulți ani și uite, n-am învățat nimic și nici nu m-am făcut înțeleasă. Am iubit incomensurabil, în ciuda a tot. Băi, fetiță, deschide larg ochii, unde dracului ți-e spiritul de supraviețuire? Cred că l-am pierdut pe drum… în drumul meu spre îndeplinirea celor mai arzătoare dorințe.

Vedere clară? Absolut! Văd calitatea umană, văd binele, văd frumosul, văd lumina sufletului, văd însetarea de iubire, dar sunt conștientă și de răutatea care învăluie toate astea, de scopurile meschine, de manipulare, de jocurile infantile și de mojicii.

Divinizez și rău fac. Îmi creez idoli și îmi proiectez niște așteptări care de cele mai multe ori n-au nimic de-a face cu realitatea. De ce îndrăznesc să pretind ceva ce nu există?! Când omul nu are capacitate, nu are și basta.

Eu nu sunt ușor de păcălit. Mă las păcălită de bună voie, din curiozitate. Mă atrag căile periculoase, necunoscutul și frica. Pe mine frica nu mă face să fug, la naiba cu ea. N-am pic de instinct de conservare. Teama aceea terifiantă, de îmi înmoaie picioarele și îmi face inima cât un purice, mă face să fiu curajoasă… dar și nebună, nebună de legat.

Imaginează-ți că ești la porțile Iadului și în loc să te întorci și să o iei pe scări, în sus, spre Eden, tu împingi cu hotărâre în poarta Infernului, intri cu toată forța. Și în loc să te cuprindă focul suferinței eterne, începi să caști de plictiseală realizând că ai mai fost acolo, ai mai jucat în acea horă, te-ai mai înfrățit cu demonii și în final n-ai pățit nimic, tot nevătămată ai scăpat, tot cu fundul netăbăcit.

Deși știu perfect ce mă așteaptă, merg înainte cu toată forța și determinarea. Nimeni nu mă poate opri. Nici măcar vocea conștiinței care îmi spune că dincolo de ușa pe care vreau să o deschid nu se află nimic. Dar eu vreau să văd cu ochii mei, decât să regret că n-am făcut și n-am încercat, mai bine merg înainte. N-am regrete, sunt mai puternică decât o stâncă. N-o să regret niciodată că mi-am dat voie să cred și să simt. Prefer de o mie de ori dorul și stropul de durere, decât liniștea aceea mormântală cu care pot trăi în siguranță, dar fără pic de emoție, fără sclipire, fără entuziasm, fără energie. Eu nu cunosc apatia, prefer zbuciumul și frământarea. Prefer să mă dau cu capul de pereți decât să șed pasivă într-un colț al camerei.

Eu nu sunt lașă și nu resping nimic din ceea ce m-ar putea îmbogăți intelectual și spiritual. Însă unii oameni sunt lași, mai cu seamă bărbații, și în special când vine vorba de iubire și de asumarea unei povești. Prea mulți nu-și asumă riscuri, nu-și înving temerile, nu-și sfidează complexele și nu gândesc obiectiv. Până acum credeam că cel mai tare urăsc minciuna, dar văd că pot să trec peste ea. Realizez că detest cu adevărat lașitatea.

Lasă că e mai bine să stau în banca mea, să nu mă leg la cap fără să mă doară. Serios?! Atunci de ce, Doamne iartă-mă, te crezi un zeu dacă nu ești în stare să-ți duci lucrarea până la capăt? De când sunt zeii lași?! De când se pretează ei unor scenarii mărunte, lipsite de creativitate și originalitate? De când? De când zeii sunt de fapt niște oameni normali, obișnuiți, cu puteri limitate și viziune îngustă!

Măștile au picat. Uimirea se instalează. Unde e puterea? Ce-i cu slăbiciunea asta? Unde e zeul? Ce s-a întâmplat cu el? Cred că s-a făcut zob de asfalt.

Când te joci de-a Dumnezeu, îți pierzi dumnezeirea!

– Când te joci de-a Dumnezeu, îți pierzi dumnezeirea!

– Aveți aici cheia, eu plec.

– Poftim?

– Plec, îi spun pe un ton răspicat. Camera este intactă, puteți verifica.

– Camera nu a fost achitată la rezervare.

– Nu este treaba mea. Să plătească domnul care a făcut rezervarea, îi retrageți de pe card sau o plătește el când vine… dacă vine. Eu n-o să plătesc o cameră la hotel pentru 45 de minute cât am stat aici, 45 de minute pe care, oricum, le-am petrecut afară fumând.

– În regulă, puteți pleca.

– Mulțumesc, să ai o seară frumoasă.

Bineînțeles că nici nu mi-a mai răspuns, dar nici nu mă interesa să mă port cu mânuși cu o recepționeră care părea cu capsa pusă. Poate a fost doar o victimă colaterală, însă la cât de nervoasă eram, nu-mi păsa câtuși de puțin de părerea ei.

Mă sui în mașină, îmi pun capul pe volan și aștept preț de câteva minute. Ceata de draci din interiorul meu s-a potolit, urmând o liniște și o ușurare deplină. Pentru ce mă agit?! Îmi aprind încă o țigară, fumasem o jumătate de pachet într-o oră, și îmi reamintesc faptul că ceea ce mi se întâmplă nu este nimic nou. Este un scenariu pe care îl repet pentru a doua oară. Prima dată a fost vorba de naivitate, a doua oară de prostie. A treia oară nu va mai exista. Impactul n-a fost atât de mare ca prima dată. Ce căcat?! Sunt proastă sau ce?! Mă așteptam la asta. Nu sunt ușor de doborât. De fapt, abia dacă m-am clătinat. Ce-am avut și ce-am pierdut?! Fix nimic. Peste eșec și dezamăgire trec ușor. M-am călit. Sunt artistă în a renaște din propria cenușă. Când spun că sunt puternică, nu exagerez.

– Nu poți muri de două ori de mâna aceluiași călău.

Incorigibil. Omul este incorigibil, nu se schimbă sau dacă o face, devine mai rău. Pentru a se schimba la nivel profund, omul trebuie să trăiască drame, șocuri sau tragedii. Până când nu ai parte de un eveniment marcant, ai impresia că toată lumea este a ta, că ești puternic și că ție nu ți se poate întâmpla nimic rău. Te joci de-a Dumnezeu cu sufletele oamenilor și-ajungi, într-un final, să-ți pierzi dumnezeirea, lumina, inocența, umanitatea.

O da, este atât de ușor să manipulezi și să păcălești. Este atât de simplu să fii un escroc mărunt și să-ți satisfaci poftele și capriciile pe spinarea altora. A-ți testa capacitatea și puterea în scopuri meschine nu este chiar atât de greu. Și-ți conferă o mare satisfacție, obscen de plăcută. În fond, cât de dificil poate fi să devii credibil în ochii cuiva care, oricum, te divinizează?! Dar nu asta e adevărata șmecherie. Este ușor să fii josnic și să te doară în „paișpe”. Nu e chiar atât de neplăcut să-ți murdărești mâinile, însă nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta. Karma are grijă de fiecare dintre noi. Când te joci de-a Dumnezeu, riști să dai de belea la un moment dat. Știi, roata oricât ar fi ea de pătrată, să dea naiba dacă nu se întoarce cândva. Și-atunci, că vei dori sau nu, vei răspunde în fața propriului suflet îngenuncheat de durerea pricinuită de alții.

– Răzbunarea e arma proștilor.

Știu că răzbunarea este arma proștilor, de aceea nici n-o să recurg la așa ceva. De aceea nici n-am recurs la răzbunare. Pe cine să mă răzbun?! Poate pe mine. Pentru că nu mi-am ascultat instinctul care urla la mine să stau potolită pentru că o să-mi fie violate sentimentele. Știam, dar am vrut să văd unde duce întunericul. De data asta m-a dus către un imens nimic. Exact cum scriam și în articolul trecut.

Printre draci și cele zece țigări fumate, un grup mic de străini își face apariția pe terasa hotelului. Tineri, drăguți, aranjați și zâmbitori. Vorbeau în engleză. Cum stăteam eu singură la masă, fumând ca o turbată și așteptând să-mi vină mintea la cap și să mă duc acasă, unul dintre ei, cam de vârsta mea sau cu vreo 3-5 ani mai mare, se apropie și mă întreabă ce fac și dacă mă poate ajuta cu ceva. Probabil că eram transfigurată de nervi.

În fața mea s-au întrezărit două posibilități: să rămân, să îmi cumpăr ceva tare de băut și să mă „întrețin” cu străinul sau să plec și să las totul în urmă, odată pentru totdeauna.

I-am zâmbit străinului și i-am spus:

– Sunt în regulă. Mă descurc. Fumez țigara și plec.

Cu ochii lui mari și albaștri m-a privit neîncrezător și oprindu-și, parcă, orice avalanșă de cuvinte, mi-a zâmbit și el și mi-a spus:

– La revedere, ai grijă de tine.

I-am mulțumit și l-am lăsat să se îndepărteze. Dar aș fi putut să îl opresc.

Așa e, de acum încolo trebuie să am mai multă grijă de mine, să nu mă mai încred în zei falși, să nu mai transform oamenii slabi, fără coloană vertebrală, în idoli. Cum o fi să ai conștiința unui pui de găină?!

Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

– Ce se întâmplă cu noi?

– Mă scapi printre degete și abia acum îți dai seama? Să-ți vând un pont, odată rostită întrebarea asta, poți să ai convingerea că ai pierdut jocul. Ai pierdut și rareori mai poți face ceva pentru a-l reanima.

– Adică eu am fost un joc pentru tine?

– Nu fii naiv… amândurora ne place să ne jucăm. Suntem prinși, ce-i drept, în povești diferite, însă și împreună ne place să fim. Tot ce am trăit a fost frumos, a fost minunat. Am fost unul pentru altul ceea ce am avut și încă avem nevoie. Ne-am ajutat să ne vindecăm și să ajungem la o versiune a noastră mai bună. Totuși, nu ți-am garantat niciodată ziua de mâine. Nu o pot face și n-am s-o fac niciodată… cu nimeni. Eu nu pot promite ziua de mâine. Astăzi sunt, mâine pot fi departe. Mâine pot închide toate ușile, ferestrele… și sunt capabilă să nu le mai deschid niciodată. Pot să mă sfâșii în două, pot să mă fărâm de durere, dacă consider că atât a fost… înseamnă că acolo se încheie totul.

– Iar ești teribilistă, iar o faci pe dura. Știm amândoi că nu ești așa „criminală”.

– Din punctul ăsta de vedere, cred că nu prea mă cunoști. Spune-mi, dragule, tu mă iubești?

– Sigur că da… știi bine că țin la tine.

– Eu te întreb dacă mă iubești… nu dacă ții la mine.

– Cred că da…

– Atunci de ce nu renunți la tot și la toate pentru mine? În iubire se spune că trebuie să riști, nu? Un om care iubește, riscă totul pe o carte. Ce dacă nu-ți ofer ziua de mâine, convinge-mă să o fac și poate că am s-o fac.

– Nu mă simt pregătit… cred.

– Păi vezi?! De aceea pot eu să plec în orice clipă și în orice moment.

– Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Trebuie să îi ascund adevărul… nici eu nu-l iubeam… sau nu-l iubeam cu diperare, cu pasiune, cu frică, cu forță, cu tărie, la nebunie, așa cum știu eu că pot iubi. Așa că i-am zâmbit și l-am sărutat. L-am sărutat cu foc, de parcă aveam să o fac pentru ultima dată, deși n-avea să fie ultima dată. Dispar și apar din viața lui. În brațele lui comode știu că mă pot întoarce oricând. Mă primește și mă acceptă fără să pună prea multe întrebări. Mă lasă pe mine să îi povestesc, joacă rolul de dur, îmi repetă cât sunt de prostuță, iar în final mă strânge în brațe de parcă toate instinctele lui îl determină să mă protejeze. Este plăcut, dar nu suficient… din păcate.

Și da… mă pot debarasa ușor de oamenii pe care îi iubesc. În viață ai în față întotdeauna două căi: calea ușoară și calea grea. Cea în care ești puternic și mergi înainte în ciuda oricărui obstacol și cea în care te tăvălești pe jos și te ții după omul acela până când, într-un final, realizezi că nu te vrea. Ai întotdeauna două opțiuni, renunți și-ți păstrezi sănătatea mintală sau, dacă ești inconștient, mergi după omul pe care îl dorești, în limbă, și te trezești în pragul depresiei, umilit și singur.

Sunt și momente când apare o a treia cale, nu este pentru oricine. Este cea mai grea dintre toate și singura din care nu știi dacă ieși viu. Este ca un labirint. Te incită, dar habar n-ai dacă reușești să mai găsești ieșirea. Pe această cale contează doar puterea minții și capacitatea de a vedea REALITATEA.

A treia cale este pentru tine doar dacă vezi adevărul obiectiv, vezi hibele, întunericul, nebunia, obsesia, pericolul și alegi totuși, conștient, să treci prin foc. Alegi asumat să vezi ce-i la capătul pericolului. Vrei să afli ce se află dincolo de toate fantomele acelea care te panichează și te fac să-ți fie teamă. Habar n-ai ce te așteaptă, dar misterul te atrage. Știi că poți pierde totul, știi că inevitabilul se poate produce, știi că deodată te poți trezi în cădere liberă, știi că îți poți pierde sufletul și rațiunea. Știi că oricât de pregătit te-ai considera, întotdeauna, dar întotdeauna, imprevizibilul te poate măcina. Și te poți trezi pe jos.

Ce se află la capătul aventurii?

Totul sau NIMIC.

Ești pregătit să primești totul?

Ești pregătit să accepți nimicul fără dezamăgire, înțelegând că așa a fost să fie și învățându-ți lecția?

A treia cale e cea a misterului, a himerelor, a fanteziilor, a visurilor care ard să devină realitate. Uneori totul se îndeplinește, alteori nimicul te cuprinde. De tine depinde ce și cât poți duce.

Conștientă fiind de aceste trei căi…

  1. Calea renunțării – cea în care rămâi sănătos mintal și fericit, însă în parametri normali, fără artificii.
  2. Calea umilinței – cea în care îți pierzi mințile, te afunzi în nefericire și depresie.
  3. Calea misterului – cea în care nu știi nicioată ce te așteaptă, cea în care poți înnebuni sau poți deveni invincibil, îndeplinindu-ți cel mai de preț vis.

…. o să aleg mereu să fac ceea ce știu că pot duce la bun sfârșit. Uneori plec, alteori mă umilesc și, în funcție de miză, aleg să risc totul pe o singură clipă. Doar pentru a o trăi. Doar pentru a experimenta ceea ce alții nici măcar nu îndrăznesc să-și imagineze. Așa sunt eu croită… diferită, nebună.

Mă debarasez de oameni? Nu… aleg să fiu stăpână pe mine și pe viața mea și să rămân alături de oamenii care mă vor și pe care îi vreau ancorați în prezentul meu. De ce să târâi după mine inși cu care nu mai împart nimic? De ce să irosesc timpul și toată iubirea pe care o pot oferi fiind o prezență plictisită și dezinteresată?! Eu nu știu să fiu banală… normală… și mă plictisesc teribil mărunțișurile, lucrurile făcute pe jumătate…

Aplauzele și comentariile le aștept pe Facebook-ul

Dama Fără Secrete! 😀

Sătulă de prostul de acasă? Nu-i nimic, are balta destul pește…

Sătulă de prostul de acasă? Nu-i nimic, are balta destul pește…

– Serios, bărbate-su e bețiv, o ține din scurt, nu îi aduce bani în casă. Ea singură întreține casa și copilul.

– Sigur nu minte?

– De ce m-ar minți?

– Mhm… și se fute pentru că…?

– Hai că ești sub orice critică. Înțelegi că e femeie amărâtă?! Ăla e bărbatul ei cu numele, atâta tot.

– O femeie amărâtă nu are chef să și-o tragă cu altul. N-are tragere de inimă. Nu poate. Faptul că are bărbatul bețiv îi dă dreptul să se culce cu altul, nu-i așa?! Pentru că el este un nenorocit bețiv, pentru că nu poate să o mai fută, pentru că nu îi aduce bani acasă, pentru că se simte singură și neconsolată. Are toate motivele de a fi adulteră, nu?

– Nu știm noi ce e la ei acolo…

– Acum o dai cotită. Ți-am pus la îndoială cinstea ei. Faci ce vrei… poți să te culci cu ea și de 3 ori pe zi, poți să o iei tu de bună în locul respectivului, însă gândește-te simplu, ție ca bărbat ți-ar plăcea ca nevasta ta să îți facă așa ceva? Cine te asigură pe tine că nu ești încă un fraier pe care ea îl seduce pentru a-și satisface nevoile, poftele sau capriciile? Poate ești încă o victimă de-a ei sau sunteți o apă și-un pământ. Fii obiectiv. Ia-o ca atare și nu vă mai consolați conștiințele încărcate că e nea bețiv. Sunteți atrași unul de altul, vă place să v-o trageți și nu vă pasă de nimeni și de nimic. Simplu ca bună ziua. Fii sincer cu tine însuți și trăiește-ți povestea asumat. Dă dovadă de maturitate.

– Mă faci să mă simt vinovat…

– Încerc doar să te trezesc la realitate… femeile nu sunt atât de naive și de neajutorate așa cum crezi tu. Femeile sunt puternice și își îndeplinesc întotdeauna dorinețele, își realizează obiectivele, fac tot ceea ce își propun. Chiar dacă își pun în minte niște găinării, le duc până la capăt. Așadar, nu fii tu naiv…

Ăsta e un cuplu clasic: bețivul și curva.

E plină România de ei. Îi vezi la tot pasul. Ea are ochii vii și jucăuși, el îmbuibați de alcool. Vă dezgustă? Stați puțin că lucrurile nu sunt așa simple. Este exemplul tipic de relație în care cei doi sunt dependenți unul de altul și deși, aparent, trăiesc vieți mizerabile, ei SUNT în zona lor de confort. Așa știu să trăiască. Fără o ea curvă și nenorocită, el n-ar mai avea justificare pentru viciul lui și-ar fi nevoit să renunțe la băutură. Fără un el bețiv și nemernic, ea n-ar mai putea să-și trăiască plăcerile și fanteziile cu bărbații care o atrag, care o fac să se simtă femeie. N-ar mai avea „motiv” să pice în brațele unuia și altuia și-ar fi nevoită să fie fidelă unui singur bărbat. Pentru că el este alcoolic, iar ea ușuratică, ambii își pot trăi vieți pe care le doresc. Sunt exact unde își doresc să fie.

Știu, pare SF ce scriu aici,

însă dacă îi scoți din tipar, niciunul din ei nu ar ști cum să facă față noii realități. Scoși din zona de confort, din cercul pe care îl cunosc și știu cum să îl gestioneze, din povestea în care ei sunt păpușarii, habar n-ar mai avea cum să acționeze, cum să simtă, cum să trăiască. Nu s-ar mai recunoaște și-ar pica într-o depresie cumplită. Lăsați în povește, aparent luptă pentru mai bine, au un scop, acela de a-l schimba pe celălalt. Scoși de acolo, vor simți că și-au ratat viețile, că acum nu o să îi mai placă nimeni, că nu vor mai putea să își refacă viețile și dacă totuși vor reuși să își găsească un nou partener, va fi unul care corespunde aceluiași tipar. El o să fie atras tot de „curve”, iar ea o să observe tot bărbații cu vicii pe care la început va dori să îi salveze, însă ulterior îi va ajuta să se afunde și mai tare în viciile lor, ea căutând consolarea în alte părți.

Te regăsești într-un astfel de tipar?

Nu-i așa că îți convine că el bea și pleacă de acasă și nu îți observă escapadele? Nu-i așa că îți convine că bea și poți să refuzi să te mai culci cu el? Nu-i așa că îți convine că ea lipsește des de acasă, iar atunci când este, stă mai mult cu nasul în telefon, preocupată de „prietenele ei” și astfel nu mai are timp și chef să se ia de tine că bei zilnic? Nu-i așa că îți convine că se ocupă ea de cheltuielile casei? Dacă îți convin toate astea, atunci nu te mai văita și nu-ți mai găsi scuze, trăiești exact ceea ce vrei să trăiești. Dacă nu-ți convin porcăriile pe care le înduri, pleacă de acolo. Desparte-te, divorțeaz, cere ajutor specializat, fă terapie, distruge tiparul și învață să trăiești sănătos, fericirea deplină există. Clișeu, dar schimbarea chiar începe cu tine.

Te mai rețin 2 minute pentru un scurt exercițiu de imaginație:

Crezi că bărbatul tău este în siguranță într-un loc unde lucrează preponderent bărbați? Nu ește așa. Ispitele se află la tot pasul. Chiar și în cele mai „sigure” locuri se află cel puțin o femeie sătulă de prostul de acasă și dornică de aventură. Al tău e mai răsărit, mai isteț, mai frumușel, deosebit față de alții? Ei bine, o să îl observe și madam vulpe bătrână și o să ți-l înhațe cât ai zice pește.

Să nu crezi că la al tău nu se uită nimeni, să nu crezi că este de neobservat, să nu te culci pe o ureche că este al tău și n-are cine să îți pună în pericol relația. Zic să nu dormi în ghete, fii atentă și vigilentă, dar mai presus de orice, dă-i omului tău tot ceea ce are nevoie, iubește-l, susține-l, dă-i sex și mai ales, fii spontană și dezinhibată. Cu cât devii mai acră, mai indispusă și mai indisponibilă, cu atât îi îndepărtezi atenția de la tine. Îl faci să se uite la altele, la alea care îl privesc cu admirație, îl fac să se simtă bărbat și trezesc în el masculul alfa, vânătorul, seducătorul. Nu-i minimiza masculinitatea, fă-l să dea frâu liber sexualității lui… altfel îți sulfă madam șunca din ciorbă. Ți-l ia, ți-l gustă… și n-o să fie deloc plăcut să afli că îl împarți ocazional cu altele.

Și totuși… nu fii nebună, nu-l suspecta din orice, nu-l verifica, nu-i mânca zilele. Lasă-i libertatea de care are nevoie, însă fii atentă la el și la nevoile lui. Fiți un adevărat cuplu, nu unul de fațadă, de ochii lumii și atât.

Aplauzele și comentariile le aștept pe

Facebook-ul Dama Fără Secrete! 😀

Nu mai simt nimic pentru tine…

Nu mai simt nimic pentru tine…

Mi-a picat vălul de pe ochi. A căzut dintr-o dată. Nimic nu mai este special. S-au dus fiorii. Nu mai sunt nerăbdătoare. Nu mai tremur. Nu mai mi-e dor. Inima nu-mi mai bate cu putere, iar atingerile, conversațiile, întâlnirile… au devenit mecanice. Nu mă mai trage inima spre tine. Iar gândul nu te mai pomenește. Uit de tine mai des decât îmi place să recunosc. Nu mai ești prezent în visele mele. Nu mă mai trezesc și nu mai adorm cu gândul la tine. Nu mai contează prea mult dacă te văd sau nu te văd…

M-am săturat de joacă, de capricii, de încăpățânări, de lecții, de lucruri infantile. Am îmbătrânit… nu mai am răbdare să formez. Nu mai tolerez încăpățânarea și nici nepăsarea. Nu mai sunt dispusă să lupt sau să aștept. Nu mai sunt Mama Răniților. Nu trebuie să te salvez și nici să mă agăț de tine pentru a mă simți utilă. Mă simt deja completă și… se pare că tiparul s-a schimbat.

Sună atât de urât însă… cred că vreau un bărbat cu care să împart același nivel. Nu unul inferior mie, nici unul superior. Unul care să fie pe același prag cu mine… unul curajos, asumat, îndrăzneț, dornic, visător, determinat, puternic, demn, încrezător, pasional, vesel, jucăuș, spontan, inteligent, al naibii de inteligent, care să iubească viață și care să creadă că totul pe lumea aceasta este posibil. Unul care să nu creadă în limite, care a învățat să-și învingă fricile și să-și stăpânească demonii. Unul uns cu toate alifiile. Obiectiv în ceea ce-l privește, incoruptibil.

Ce s-a întâmplat cu noi?

Când au apărut atât de multe diferențe?

De ce ai căzut de pe piedestalul pe care te pusesem?

Când am încetat să mai fiu îndrăgostită de tine?

…nu mai simt nimic și e trist.

Eu ard… iubesc viu, puternic, fără măsură. Îmi pierd mințile, sunt obsedată, nebună.

Însă nu mai simt nimic din toate astea.

Nu, nu așteptările sunt de vină. Mi-aș fi dorit să fii bărbatul visurilor mele, cel împreună cu care să pot evolua din toate punctele de vedere, însă nu ești. Eu sunt de vină. Știu că sună a clișeu, „nu ești tu de vină, ci eu”. Însă este adevărat. Eu sunt de vină. M-am îndrăgostit, dar mi-a trecut. Am crezut că pot, că vreau, că sunt fericită, însă toate lucrurile s-au consumat și au devenit insuficiente. M-am străduit să vreau, să trag, să merg înainte. Dar nu pot… dragoste cu sila nu se poate.

Lasă că merge și așa? Nu, nu merge. Nu este de ajuns să te simți bine cu un om. Nu este ok să îți maschezi astfel singurătate. N-ai de ce să te complaci într-o astfel de situație. N-ar fi cinstit să-l ții legat de tine și totuși să nu-l mai iubești. Ba chiar să-i fii infidelă. Pentru ce o viață dublă sau nefericită? De teama singurătății? Prostii. E de o mie de ori mai frumos să fii singur/ă și să ai în față o mie de posibilități și oportunități de a fi fericit/ă, decât să te agăți de gâtul cuiva cu îndârjire și astfel să-ți ratezi orice șansă la fericire.

Poveștile de dragoste sunt mai frumoase când au happy end sau când se sfârșesc dureros, aproape tragic, însă iubirile se mai și termină pur și simplu. Se consumă. Au termen de valabilitate.

Îmi pare rău pentru tine, dar până aici ți-a fost.

Poate că e trist… însă o grămadă de povești mor așa… abandonate în ghearele plictisului. Atunci e momentul să pleci… să o iei pe calea necunoscutului, pe drumul spre descoperirea de sine, pășind cu încredere pe o alee ce poate deveni poteca fericirii tale.

De ce mai stai?

Mă gândesc la altcineva… sunt infidelă?

Mă gândesc la altcineva… sunt infidelă?

 1 august 2018. Ora 20:07. Nimic nou sub soare. Mintea îmi zboară… din nou, către alte meleaguri. Mă duc, nu-s aici. Degeaba îmi cerșește atenția. Îl văd, dar nu îl simt. Sunt lângă el, însă deloc prezentă. Nu fac nimic rău, în fond nu aparțin nimănui. Și totuși mintea mea este în altă parte. Mă gândesc la alt bărbat. Îl visez. Îl vreau. Îl doresc. Tânjesc după el.

Îmi zâmbește, îi zâmbesc și eu mecanic. Ochii îmi strălucesc. Îmi văd privirea în oglinda retrovizoare, însă nu sunt luminoși datorită lui. Mă gândesc la ale mele. Îmi vorbește, nici măcar nu-l aud. Sunt atentă la drum și la gândurile mele. Mă atinge, oh, are chef de joacă. Opresc și intru în jocul lui, îi dau Cezarului ce-i al Cezarului. Cumva, reușește să mă atragă în lumea lui. Știe cum să o facă. Atingerile lui încă mai au efect. Constat că nu sunt de piatră. Buuunnn… suntem pe drumul cel bun. Dă-i înainte.

Pe moment mă seduce. Îmi cucerește buzele și mă face a lui. Habar n-are că nu-i aparțin. Tot ce se întâmplă, se întâmplă cu voia mea. Nu mă las dusă de val, ci de circumstanțe. Trist? Deloc. Așa face „femeia matură”. Merge de mână cu cel care o vrea, nu cu cel după care tânjește. Deși sunt îmbujorată la față îmi dau seama că nu mai am expresia feței de odinioară. Nu mai par „drogată” cu iubire. Din contră, îmi revin imediat și reintru în starea de dinaintea „accidentului”.

Uh, mi-e drag de el, însă amândoi aparținem sufletește altor oameni. Până la urmă pe cine înșelăm noi?! El pe mine, el pe ea, eu pe el sau eu pe mine? Tamjă grea cu înșelatul. Sunt necredincioasă, dar cui? Lui, celuilalt sau mie? Cred că mie… am ajuns la concluzia că doar mie îmi pasă de sufletul meu. Da, cam așa arată egoismul, ca mine.

Sunt egoistă și știu că n-am niciodată remușcări. Bate-mă, omoară-mă, dar nu îmi pare rău. Sunt liberă ca pasărea cerului. Așa am fost dintotdeauna. Pot să iubesc pe cineva, să mă culc cu altcineva și să-mi petrec zilele cu un al treilea. De ce? Pentru că pot… pentru că nimeni nu-mi oferă totul și pentru că nimeni n-a vrut totul de la mine. Niciun bărbat nu m-a vrut cu toată ființa lui și-atunci, am considerat că sunt liberă să iubesc pe cine vreau eu. Și-am ajuns să o fac fără așteptări, fără bariere și fără temeri.

Infidelitatea poartă atât de multe forme încât fiecare o definește în felul lui. Nu totul se rezumă la sex. De cele mai multe ori sexul nu înseamnă nimic, este doar o „altă porție de mâncare”, o nevoie primară. Când se complică cu adevărat lucrurile? Când ajungi să iubești, să te îndrăgostești de cel cu care înșeli? Să vă spun un secret: suntem capabili să iubim mai mulți oameni deodată. Mai mult, mai puțin, dar îi iubim. Cum facem? Rămânem cu unul și suferim după altul? Așa ar fi corect, nu? Ei bine… asta înseamnă să te condamni la nefericire. Egoismul te va face să păstrezi ambele opțiuni, atât cât vei putea să le duci. Așa fac 99% din oameni – merg înainte pe două fronturi. Este varianta cea mai riscantă, dar și cea mai palpitantă.

Ce e de făcut în astfel de cazuri? Nu știu… nu sunt în măsură să dau sfaturi.

Nu voi acuza pe nimeni de infidelitate până când nu voi înțelege eu însămi ce este infidelitatea și care formă mă deranjează cel mai tare. Nu voi blama pe cineva de infidelitate până când nu îi voi înțelege nevoile. Nimeni nu este necredincios din senin. Acolo, undeva bine ascunsă, se află o NEVOIE. Egoistă sau nu, cum te poți împotrivi unei nevoi dacă nu îi știi cauza și nu găsești calea de a o vindeca?! Efectele se produc pe termen lung. De obicei iubirea vindecă… dar unii dintre noi ne luăm iubirea din mai multe locuri. Greșit? O fi, dar până apare iubirea aia deplină, o compunem din firimiturile primite de la diverși.

Nu voi arăta niciodată pe cineva cu degetul atât timp cât eu sunt capabilă de infidelitate până-n măduva oaselor. Care tip de infidelitate mă irită? Cea fizică, cea emoțională sau cea intelectuală? Gândul este cel mai păcătos, dar cred că și cel mai periculos. Pe el nu-l poți opri. Nu-l poți obliga să nu mai fugă la altcineva. Când ești necredincios? Când ai două relații în paralel? Mulți veți spune da… eu zic să ne oprim aici. Habar n-ai care-i sunt nevoile și motivele. E un om bolnav? Probabil, dar e un om viu, simte, acționează și-și asumă!

Fiți sinceri cu voi înșivă! Iubiți și fiți iubiți! Viața este atât de scurtă. Uneori ocaziile nu se ivesc de două ori.

Dacă nu ești aici când mi-e greu, ești degeaba când mi-e bine!

 

Dacă nu ești aici când mi-e greu, ești degeaba când mi-e bine!

Împreună la bine și la rău!

Neah, așa ceva vezi mai rar.

Te rog să pleci când îmi va fi rău. Fugi mâncând pământului când îmi va fi greu. Nu te uita în urmă. Să nu te intereseze dacă mă doare. N-are importanță cum mi-e mie. Să-ți fie ție bine. Mi-ai fost alături la bine și la fericire, de ce ți-ai irosi viața să te chinui cu mine?! În fața morții ajungem singuri, așa că fii băiat deștept și pleacă din timp. Du-te învârtindu-te! De ce să devin o responsabilitate pentru tine, o povară, un sac cu pietre de moară pe care să-l duci în spate? Nu, nu. Te-ai născut liber. Du-te! Găsește-ți fericirea departe de mine. Eu sunt martira care îți redă libertatea. Fericirea ta este fericirea mea. Meriți să fii iubit, eu nu mai sunt bună de nimic. Nu vreau să rămâi captiv alături de mine.

Bineînțeles că sunt ironică. Dacă nu ești aici când mi-e greu, ești degeaba când mi-e bine, îți spun. N-am nevoie de oameni care să-mi fie alături doar pe timp de hăhăială, dacă nu ești aici și când mă doare, dacă nu pot plânge pe umărul tău, dacă nu mă susții măcar puțin atunci când sunt pe cale să cad, atunci ce fel de iubire e asta?! Ce fel de prietenie? Ce fel de relație? Ce fel de legătură e asta dacă poate fi ruptă de un simplu obstacol?!

Am prostul obicei de a diviniza bărbatul de care mă îndrăgostesc. În mod cert îl ador și sunt capabilă să fac orice pentru el. Îi văd defectele, dar i le iubesc. În imperfecțiunea lui, pentru mine este perfect. Nu mă doare egoismul, încăpățânarea, îngâmfarea sau lipsa de ambiție a bărbatului pe care îl îndrăgesc.

Am putere cât pentru doi. Sunt tolerantă pentru amândoi și atunci când trebuie, tai îngâmfarea din fașă. Dacă el nu are ambiție, am eu mai multă decât își închipuie el, și îl ridic mai presus de mine, dacă e nevoie. Îi arat că viața poate fi minunată, că visurile devin realitate, că suntem capabili să ne îndeplinim obiectivele, că putem fi eroii vieților noastre. Împreună, dacă tragem în același sens, putem realiza orice. Nu există limite, iar eu am depășit de mult frica de eșec, neputința sau delăsarea. Mai devreme sau mai târziu, reușesc tot ce îmi propun.

Problema este că, atunci când ești o femeie atât de puternică, ești văzută ca fiind invincibilă, nemuritoare, de neclintit. O, da, sunt invincibilă și pot orice? Atunci de ce mai am nevoie de un bărbat?! Pentru sex?! Pentru un orgasm pot să mă masturbez, astfel sunt și mai satisfăcută. Nu sunt stană de piatră, nu sunt lipsită de sentimente, am aceleași sensibilități ca orice altă femeie, chiar dacă sunt și foarte puternică.

Puterea intimidează un bărbat, îl îndepărtează sau îl face să fie și mai delăsător sau neimplicat. În astfel de clipe mi se taie COMPLET elanul. Realizez că trăim în „filme diferite” și este vremea să mă retrag. Am răbdare să repar, dar nu pot „repara” un bărbat care tratează cu superficialitate și nepăsare orice greutate cu care mă confrunt.

De multe ori nu este nevoie să mă ajute cu nimic. Este suficient să mă ia în brațe și să mă sărute pentru a-mi reda liniștea. Sigur că îmi pot rezolva singură problemele, dar brațele alea îmi pot alina neliniștea, îmi pot întări convingerea că voi trece peste, îmi vor ușura durerea, îmi vor diminua frica. Pentru că da, uneori și mie mi-e frică, doar că nu las frica să îmi anuleze voința.

Ei bine, orice femeie, oricât ar fi ea de puternică în toate aspectele vieții ei, în brațele bărbatului este vulnerabilă. Pe pieptul lui naște și renaște ea. În sufletul lui își găsește pacea. În brațele lui se va simți în siguranță și ocrotită. N-am nevoie de un bărbat care să-mi rezolve problemele sau care să mă salveze, nu sunt o victimă, dar să dea naiba, prezența și atenția lui îmi fac bine, mă întăresc.

De ce aș iubi un bărbat care îmi mângâie buzele doar în clipele de extaz, dacă el nu este acolo să îmi șteargă lacrimile de pe obraji atunci când îmi vine să urlu?! Un bărbat care nu îți este alături atunci când ți-e greu, este un bărbat pe care nu te poți baza, care o să plece și o să te lase la greu, care va renunța la tine ca la o măsea stricată atunci când una mai bună și mai „lăptoasă” va apărea la orizont.

Sunt capabilă să trec peste orice, însă nu peste nepăsare. Dacă nu realizezi că mi-e greu și nu deschizi ochii să privești până-n adâncul sufletului meu, înseamnă că nu ești persoana potrivită pentru mine și n-are sens să mă implic mai mult decât am făcut-o deja. Nu doresc jertfe sau sacrificii, dar nici nu mă mulțumesc cu un bărbat care mă iubește doar când sunt cu zâmbetul pe buze. Dacă nu mă suporți supărată, temătoare sau bolnavă, nu meriți să-mi fii alături atunci când trăiesc cea mai bună perioadă a vieții mele.

Durerea reprezintă un test al iubirii. M-a durut și n-ai știut să m-alini. Ai picat testul! Nici măcar nu sunt dezamăgită, sunt ușurată! Bun rămas!

Nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit!

Nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit!

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…!

Dar nimeni nu specifică dacă împreună sau separat. Fericiți ar trebui să fim cu toții, însă câți dintre noi suntem cu adevărat fericiți în cuplu?! Câți dintre noi avem relații cu adevărat sincere și sănătoase?! Puțini. Majoritatea relațiilor se bazează pe… necesitate.

Te iubesc pentru că mă iubești.

Am nevoie de tine.

Nu știu ce m-aș face fără tine.

Nu pot trăi fără tine.

Mi-e greu să respir fără tine.

Acestea sunt doar câteva din declarațiile pe care ni le facem unii altora pentru a ne mărturisi iubirea.

Ei bine… asta nu e iubire. Este o iluzie. O bulă în care putem trăi până la moarte. Ăsta e doar egoism pur. Mai simplu și mai sincer ar fi să recunoști că… te iubesc pentru că îmi ești de folos.

Atunci când oamenii nu-și mai sunt de folos unii altora, când tu nu îmi mai oferi mie ceea ce am nevoie, iar eu nu-ți mai ofer ție iluzia fericirii și a unei vieți împlinite, legăturile se rup. Deodată ajungem la:

Nu te mai recunosc.

Nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit.

Nu mă mai faci fericită.

Păi da, n-are cum să mai fie bărbatul de care te-ai îndrăgostit dacă el nu-ți mai satisface nevoile egoiste.

Să nu te simți vinovat/ă. Captiv/ă într-o astfel de relație în care uzul și folosința se află la ele acasă, nici măcar nu realizezi că vă folosiți unul de altul. Așa crezi tu că este iubirea. Te-ai născut și ai trăit în sânul unei familii în care bărbatul este bun pentru că întreține și protejează familia, iar femeia este bună pentru că îngrijește și iubește „necondiționat” familia. „Necondiționat”… dar nu chiar necondiționat.

Ce-i drept, vremurile s-au schimbat, nevoile noastre au suferit, de asemenea, modificări. Modificările nu sunt foarte mari, pe lângă cele primare, au intervenit și alte nevoi emoționale și intelectuale. Fiecare avem nevoie de CEVA și când îl găsim pe ACELA capabil să ne ofere acel ceva, credem că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Nimic mai fals.

Eu, de exemplu, întotdeauna mi-am dorit să mă simt specială în ochii unui bărbat. Dacă el nu mă admiră, nu mă divinizează și nu îl simt ușor dependent de mine… înseamnă că nu îmi poate satisface EGOul. Căci da, vorbim de EGO. Un ego flămând care vrea să îi dai zi de zi acel ceva care îi animă și îi îmbunătățește toate aspectele vieții.

Este greu să recunoști ceea ce am scris mai sus, necesită multă putere. (Da, mă laud singură, dar sunt isteață și parcă merit.) Însă este primul pas prin care tu te poți desprinde, ușor ușor, de ego. Nu mai îndesa iubirea în cutia egoismului. Nu te mai încăpățâna să îți materializezi toate scenariile și fanteziile. Nu-ți mai strânge de gât partenerul. Nu mai fi absurd/ă, suspicios/suspicioasă, nu mai acuza, nu mai forța, nu mai manipula. N-ai văzut că toate astea n-aduc nimic bun?

Renunță la programele pe care ți le-ai inoculat în minte de ani de zile. Nu te mai teme că o să rămâi singur/ă dacă schimbi tiparul. Nu te mai obliga să trăiești în același cerc al viciului. Crezând că nu poți altfel și nu știi altfel, te supui unui abuz emoțional pe care îl trăiști la nesfârșit, indiferent de partener. Repeți același tipar și te afunzi într-o nefericire din care nu vei scăpa decât atunci când vei reuși să renunți la ego.

Ești o victimă? Te simți o victimă înșelată în dragoste? Ăla e tot egoul care te minte, te seduce și te afundă în depresie doar pentru ca tu să rămâi același om nesigur. Mintea îți joacă feste. Te sabotezi singur/ă chiar dacă nu realizezi, chiar dacă nu conștientizezi. Ești cel mai mare dușman al tău și singurul responsabil pentru fericirea sau nefericirea ta.

Renunțarea la ego e dureroasă, atroce, violentă, însă e singura cale de a-ți câștiga starea de bine și fericirea. Fericirea ta nu depinde de nimeni altcineva, decât de tine. Tu ești calea și adevărul. Tu poți orice. Important este să vrei. Stima de sine dizolvă egoul. Când o să realizezi că ești cea mai importantă și mai prețioasă persoană din viața ta, când o să renunți la manipulări, minciuni, falsități, măști și nu o să mai recurgi la tertipuri pentru a-l obliga pe celălalt să-ți satisfacă nevoile egoiste, când o să-ți aloci respectul cuvenit, atunci o să întâlnești iubirea perfectă, deplină, reciprocă, lipsită de frică și nesiguranță.

Există astfel de iubiri perfecte? Există, însă perfecțiunea este greu de atins, iar această perfecțiune nu poate fi atinsă decât dacă cei doi parteneri împărtășesc același nivel emoțional înalt. Amândoi trebuie să fie pe aceeași treaptă, de mână, uniți, sinceri, deschiși, altfel lucrurile nu funcționează. Relațiile sănătoase necesită voință și dorință reciprocă. De probleme și conflicte avem parte cu toții, important este să vrem să le depășim împreună. Când există același obiectiv comun, lucrurile nu pot să evolueze decât în bine.

Este mai ușor să suferi și să persiști în prostie, decât să iubești sănătos. Este de o mie de ori mai ușor.