Piei, drace!

Piei, drace!

Azi mi-am adus aminte de dorul ăla care îmi crăpa inima în 14, de momentele acelea de frământări, de gândurile negre, dar și de zilele fericite și de clipele când eram cu gura până la urechi de bucurie. Răbdarea și calmul nu au fost niciodată punctele mele forte. Încă mă apucă dorul, nerăbdarea și nebunia. Încă îl visez, chiar dacă nu mai este nici primul și nici ultimul meu gând. Încă mă trezesc din somn brusc și îmi verific telefonul în miez de noapte, chiar dacă știu că o fac degeaba. Știu că nu am niciun „semn” de la el și totuși am momente când îmi tresare sufletul crezând că ar putea reveni.

Aseară l-am visat din nou. Nu știu de unde până unde. Nu știu de ce, mama naibii, s-a întâmplat iarăși să îl visez. Uneori am senzația că-s posedată. Orice aș face, cu orice mi-aș ocupa mintea, oricine mi-ar trece prin fața ochilor sau prin pat, încă e prezent în viața mea. Nici nu zici că a trecut atât timp. Încă mai am senzația că nimic nu s-a terminat, ci că totul va continua într-o zi.

Uneori mă simt vinovată și simt că-mi înșel viitorul cu trecutul. Stranie senzație și neplăcută.

Nu am nimic de zis sau de făcut, nu aștept nimic din partea lui, nu vreau nimic și nici nu cred că aș mai alege să trăiesc ceva cu el. Și totuși este tot acolo – prezent într-un colțișor al minții. Este pecetea mea și nu-mi dau seama dacă o să scap vreodată de ea.

Și da, aseară l-am visat din nou. Se făcea că venise la mine, eram fericită și totuși furioasă pe el. L-aș fi strâns de gât, însă bucuria era mai puternică decât ura. Și bineînțeles, văzându-l, m-am transformat într-o idioată care l-a primit cu brațele deschise. Ce pupături pe noi… ce îmbrățișări… ce mângâieri… ce momente… de rahat când am realizat că totul este doar un vis, însă totul părea atât de real…

Astăzi nu-s bună de nimic. Nu pot să împac și capra și varza. Nu pot să iubesc și să îmi fac și munca foarte bine. Am capul vraiște și un gol în stomac de nedescris. Parcă s-au deschis iar ușile Iadului și nu vreau să mai trec vreodată de pragul lor.

De aceea femeile de succes nu prea au familii sau dacă au, nu sunt deloc fericite. Pentru că femeile deștepte iubesc ca proastele. Pentru că suntem nedezvoltate sentimental sau avem așteptări prea mari, pentru că suntem prea pretențioase sau din contră, ne „dăm” prea repede și prea ușor. Bărbații ne fut zenul, dar asta nu este neapărat vina lor. Nu toți bărbații sunt nemernici, ci noi suntem prea permisive, nerăbdătoare, agitate, disperate și „prea pline” de iubire. Atât de pline de iubire încât avem tendința de a o oferi chiar și bărbaților nepotriviți nouă.

Ferice de femeile care iau decizii în avantajul lor și știu să facă alegeri potrivite.

Este extrem de greu să fii și de succes și să fii și îndrăgostită. Când sunt înnebunită după cineva, sunt cel mai puțin productivă. Am ani întregi pe care i-am irosit din punct de vedere profesional stând după curul vreunui bărbat. Ani în care am existat pentru a gravita în jurul cuiva, nicidecum pentru a-mi îndeplini mie visurile și aspirațiile. Ani în care mi-am neglijat propriul suflet pentru a da aripi altui suflet. Se pare că eu învăț bărbații să „zboare”, nu să-și facă „cuib” alături de mine. Le-o fi bine?!

Cel mai bine mi-e singură, dar sunt pe cale să îmi pierd iarăși echilibrul acesta care îmi place mie atât de mult. Ajutor! Iar mă îndrăgostesc! Să-mi dea cineva două palme! Piei, drace!

Sharing is caring!