Poți să pleci sau poți să rămâi…

Poți să pleci sau poți să rămâi... noaptea unui apus de mai!

Nu-mi place să scriu zânisme și nici n-o fac prea des!

Scriu zânisme doar când mă apucă melancolia sau dorul naiba știe! Cert este că am momentele mele de vulnerabilitate și atunci, prefer să mă închid. Să mă ascund într-un con de umbră unde nimeni nu mă poate găsi și nimeni nu mă poate atinge. Dacă aș ieși „afară”, în lumea largă, sau m-aș arăta cuiva așa cum sunt de fapt, m-aș agăța rapid de un bărbat sau de un nebărbat, tot tipic mie. Dar nu vreau. Mi-am promis că anul acesta nu mă voi îndrăgosti! Așa că îmi voi păstra cuvântul, căci de prea multe ori l-am încălcat.

Iubesc să iubesc!

Iubesc să fiu îndrăgostită!

Însă în cazul meu, dragostea este o slăbiciune!

O slăbiciune care mă transformă din om în neființă!

Din om în cârpă!

Iubirea o să rămână o slăbiciune până când

Până când voi învăța să am din nou încredere!

Și mare minune de se va întâmpla

În seara asta îmi voi da voie să fiu vulnerabilă. O să-mi asum cele scrise chiar dacă mâine îmi voi mușca buzele de frică și voi avea acea pornire distrugătoare de a șterge articolul. Nu-l voi șterge. Pentru că așa cum a spus și Dansatorul, trecutul nu poate fi șters. Așa că nu-mi rămâne decât să-l accept și astfel să urmez sfatul lui Liviu, acela de a-mi vindeca rănile pe care uneori nici nu le mai simt. Pentru că nu mi le răscolește nimeni și nici nu dau voie cuiva să se apropie prea mult.

Nu, prin acest articol nu vreau să te alung și nici să te chem. Nu vreau să te doară, nu vreau să te lovesc. Vreau să îți amintești la fel de puternic și de viu ca mine. Exact ca mine! Mizez pe memoria de elefant pe care știu că o ai! Întotdeauna ai ținut minte toate nimicurile, m-aș mira să uiți ceva atât de important! Nu mai am nimic de pierdut 🙂

Mai ții minte noaptea de 8 spre 9 mai? Eu am ținut-o minte vrând-nevrând, mi-a rămas întipărită pe creier, pe retină, în piele. Vocea nu ți-o mai știu, dar mirosul da. L-aș putea recunoaște dintr-o mie. Nu noaptea în sine m-a marcat, ci modul brutal în care ai șters-o tu cu buretele. Nu-ți reproșez nimic pentru că nu regret DELOC acea seară de mai. Ceea ce regret este că nu ți-am redat libertatea imediat după, din propria inițiativă, fără să fiu obligată, fără să te constrâng și fără să doară al dracului de tare. Îmi pare rău, dar în această clipă aleg să nu mă mai prefac. Mereu am negat că nu te vreau și te-am vrut. Mereu am negat că nu țin la tine și am ajuns să țin mai mult decât voi recunoaște vreodată. Mereu am zis că nu îmi pasă și totuși întotdeauna mi-a păsat. Iarăși sunt declarativă, dar nu mai am nimic de pierdut. Tu ai știut, oricum, mai bine decât mine. De asta ai și fugit. În legătură cu tine se pare că n-ai rezolvat nimic în ceea ce mă privește.

Regret că nu te-am privit mai mult, că n-aveai ochelarii la tine și nici nu am apucat să fumăm împreună o țigară. Aceeași țigară. Pe vremea aia fumam țigară electronică, imediat după ce ai fugit m-am apucat de aceleași țigări mentolate pe care astăzi le devorez cu o plăcere greu de închipuit. Îmi pare rău că n-am băut același vin și nici nu am avut ocazia să te fac vreodată să râzi. Cred că aș fi reușit să te fac să râzi în hohote dacă mi-ai fi dat ocazia să mă cunoști așa cum sunt de fapt. N-am reușit să fiu vreodată pe deplin eu, n-am reușit să fiu complet sinceră, am eșuat cu totul în ceea ce te privește. Iar tu, dragul meu prieten la care mă gândesc zâmbind, n-ai reușit să vezi decât femeia nebună, femeia îndrăgostită, cea plină de defecte și complexe, femeie vulnerabilă și plină de frică. Cea care nu știe să accepte un refuz. Cea care n-a știut să renunțe la timp. Cea care are corpul plin de cicatrici. Cea captivă într-un trup pe care rar îl simt ca fiind al meu.

Și totuși țin minte acel canin de sus, ușor proeminent, din partea dreaptă, aidoma celui pe care îl am eu în partea stângă. 😀 Cât de straniu și nebunesc, nu-i așa?! Îți țin minte ochii injectați de oboseală și expresia feței atunci când ți-am spus că poți să pleci sau poți să rămâi. Voiam să fii liber! Să alegi liber, neconstrâns de nimic. Habar n-am cât de liber te-ai simțit, însă te-ai purtat impecabil și m-ai făcut să cred că ai fost cu adevărat tu. Tu cel bun, afectuos și calm pe care l-am cunoscut.

Dacă m-a impresionat ceva, cu adevărat, a fost felul în care m-ai sărutat și modul acela nemaiîntâlnit de a mă amăgi și de a mă face să vreau cu toată ființa să-ți simt buzele dansându-le pe ale mele. Chiar așa, mi-aș fi dorit să te văd dansând, că tot prin dans ai cucerit și ai fost cucerit de acea fătucă inocentă din cauza căreia am înnebunit atunci, total. Și cred că aș fi vrut să te văd chiar și foarte nervos pe mine, aș fi vrut să mă distrugi din priviri, să mă faci fărâme cu ochii tăi întunecați, să zbieri la mine și chiar să te înfigi în mine, abia abținându-te să nu mă lovești. Dar știi de ce? Nu pentru că aș fi masochistă, urăsc violența. Nu mă tem de ea, doar că o detest. Dar astfel te-ai fi exprimat și tu. Ai fi acționat, ai fi demonstrat că simți ceva și mi-ai fi dat un motiv serios să-mi fie frică. Prea mi-a fost frică degeaba!

Acest articol este despre o noapte de mai și despre o mască la care am renunțat.

Sharing is caring!