Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători!

Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători!

– Pe cine ai iubit înaintea mea?

– Încep să-ți îngrădesc libertatea, așa-i?! Însă ești atât de neimplicat încât nici nu te cerți cu mine. Știi, certurile au ceva erotic în ele. După o ceartă bună și împăcarea este pe măsură. Dar noi nu ne certăm, impunem doar scurte momente de liniște. Eu pentru a mă calma, tu pentru a-mi trece mie orice urmă de nervi. Ne facem că nu vedem și trecem peste fără să rezolvăm „conflictele”. Am strâns atât de multe frustrări în mine încât nici nu mai are sens să ți le numesc. Acum, după atâta timp, am senzația că toate nemulțumirile mele nu mai înseamnă nimic. Nepăsarea ta mă dezarmează! Ce să îți reproșez?! Că nu mă iubești așa cum mi-ar plăcea?!

– Îmi pasă, dar…

(Nu îl las să își termine vorba.)

– Dar ce? Nu vreau să aud scuze! Ele nu înseamnă nimic și nu schimbă nimic. Ceea ce simt este mai mult decât clar. Nu mă iubești și nici nu o să mă iubești vreodată.

– Îmi ești dragă!

– Știu, dar nu este de ajuns. Dacă ți-aș spune pe cine am iubit înaintea ta, ți-ai da seama că nu ai nici măcar o minimă șansă de a deveni dragostea vieții mele. Ți-ai da seama că tot ceea ce ți-am oferit ție este infim comparativ cu ceea ce pot oferi de fapt. Nu ne putem conecta la un nivel superior. Uită-te la mine. Ce vezi?

– Pe tine. Așa cum ești: puternică, pasională, loială, implicată…

– Ba nu! Ceea ce vezi tu, este doar o carcasă. Nu mă cunoști. Nu sunt puternică, însă pot iubi cu o pasiune și o forță pe care tu nici măcar nu ți le imaginezi. Nu am orgoliu, nu sunt loială decât inimii mele, implicarea mea se află la granița cu obsesia. Sunt plină de slăbiciuni, vicii și obsesii. Am o groază de frici, iar tu nu reușești să mi le spulberi. Amândoi am impus o barieră în relația noastră. Eu nu reușesc să trec de a ta pentru că nu îmi dai voie, tu nu reușești să treci de a mea pentru că nici măcar nu încerci să pășești dincolo de ea. Nu ești liniștea mea, dar nici focul din sufletul meu. Ești mulțumit cu atât, nu?

– Mie îmi place ce avem.

– Mie nu. Nu mai pot cu futaiurile săptămânale, bilunare sau trimestriale. Nu te mai pot aștepta să mă vrei cu totul, să-ți fie dor de mine și să mă ai. Nu mă mai pot mulțumi cu mai puțin decât merit. Asta nu e spontaneitate, se cheamă dezinteres.

– Greșești!

– Probabil! Acum ceva timp am primit un sfat: să fiu egoistă. Adică să aleg un bărbat care să mă placă cu adevărat, care să mă poată iubi pe termen lung și să mă las iubită de un astfel de om. Să nu mai aleg bărbați inaccesibili sau indisponibili, să nu mai gândesc atât de mult lucrurile, să nu mai jinduiesc după ce îmi lipsește, să nu mai compar, să nu-mi mai fie dor de ceea ce nu pot avea, să nu mai trăiesc în trecut. Am crezut că tu ești acel bărbat potrivit, diferit de ceea ce alegeam eu în mod normal. Dar nu ești. Ești parte din același tipar.

– Și adică gata?

– Nu! Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători. Mai mult de atât nu îți mai pot oferi. Nu mă pot complace într-o relație în care mă simt singură. Decât să fiu singură la brațul tău, prefer să fiu singură în patul meu.

Sharing is caring!