Războiul dintre sexe

Războiul dintre sexe ne macină, ne zobește! Bărbați femei, putem trăi unii fără alții?! Nu! Categoric nu! Însă trăim nefiresc! Ne luptăm! Ne războim de parcă viața ar fi un câmp de luptă. Bărbații și femeile au încetat să se mai completeze, acum se domină ori se supun. Cine câștigă? Nimeni! Nimeni nu este în stare să câștige de pe urma unei relații în care lupta este la ordinea zilei.

Ce relație e aceea?! Un soi de joacă de-a șoarecele și pisica. Ne iubim, ne atacăm, ne dorim, ne izgonim, ne apropiem, ne amăgim, ne dăruim, fugim, ne întoarcem, rămânem o perioadă dureros de temporar. Ne înșelăm, ne păcălim, ne vrăjim, ne mințim. Minciuna este adesea mai facilă decât adevărul. Ne sărutăm, împărțim afecțiune, oferim tandrețe în fugă, ne furăm inimile, le înjunghiem și plecăm de parcă raiul nici n-ar fi existat vreodată. Degradăm și distrugem în loc să clădim. Ce să clădim?! Omul e atât de confuz încât habar n-are cum se construiește o relație. Nu-și ascultă instinctele. Lasă rațiunea să ucidă cu succes sentimentele. Nici nu-i de mirare! E mai ușor să ne supărăm, să interpretăm și să reinterpretăm greșit decât să explicăm, decât să ne spunem punctele de vedere clar și obiectiv. Dar nu e de mirare, repet!

Dragostea ne orbește! Iubirea ne întunecă mințile și-ajungem să acționăm cu acea convingere apăsătoare că dacă dăruim prea mult sau prea plin, iubirea va seca sau omul nu va aprecia. E mai ușor să ne fofilăm, să ne ascundem după deget, să inventăm jocuri, să împrăștiem provocări și tentați decât să ne iubim pur și simplu atât cât e dat să dureze. Omul este o ființă ludică, ce-i drept, și fără joc se plictisește. Joaca de-a seducția, amăgirea de-a iubirea e incitantă până într-un punct. Când dragostea nu se concretizează, când unul ajunge să iubească prea mult, iar celuilalt i se stinge flacăra iubirii, oamenii se aleg cu amărăciunea. Unul se învinovățește, altul blesteamă. Blesteamă fostul partener, ceasul, viața, ghinionul dar nu-și îndreaptă aproape niciodată privirea asupra propriilor greșeli.

Cu toții suferim, fără excepție. Suferim al dracului de tare. Ne doare că a fost, ne doare că n-a fost. Ne doare orice am face și preferăm adesea himera în detrimentul realității. Suferim de parcă am trăi cu inimile sfărâmate în bucăți. Și așa este! Singuri ne desfacem în bucăți prin alegerile pe care le facem. Trăim în joacă și ne războim, suferim și plângem cu lacrimi de sânge după o iubire pe care nu am știut și probabil nu vom ști niciodată să o prețuim cu adevărat. Până și cei întregiți ajung să fie nefericiți mai devreme sau mai târziu. De ce? Pentru că oamenii sunt prea dornici să evolueze profesional și uită să tragă după ei, n-au răbdare sau n-au pe cine ridica. Diferențele mici apropie, diferențele mari dezbină oamenii. Și-atunci ceea ce odată se chema iubire, se poate transforma în fericire aparentă.

Războiul dintre sexe nu va înceta până când bărbații și femeile nu vor înțelege că orgoliul nu-și are locul în dragoste. Iubirea nu reprezintă o luptă pentru supremație. Nimeni nu domină pe nimeni și nimeni nu supune pe nimeni. Ori ne completăm, ori ne distrugem!

P.S. Amintește-ți când și de ce v-ați certat ultima oară! Îți vei da seama că vă războiți mai des decât vă iubiți!

Unde duce disperarea femeilor?

Unde duce disperarea femeilor?

Am ajuns să-mi pun și această întrebare – unde duce disperarea femeilor? Simt nevoia să despic firul în patru, însă știind că nimeni nu are răbdare să citească „romane”, o să îmi spun părerea scurt și la obiect.

Ne îndrăgostim, ajungem să iubim și când colo, ceva nu merge bine. Ce constatare!!! Wow!!! Sunt ironică, bineînțeles. Într-o lume în care totul este nesigur și ispitele sunt la tot pasul, din ce în ce mai puține relații funcționează! Este mai mult decât evident.

Atunci intră în scenă disperarea femeilor, când simt că lucrurile nu se desfășoară așa cum și-ar dori ele. Femeile simt întotdeauna când ceva nu este în regulă sau când se apropie sfârșitul! Bărbați sau femei, suntem oameni, avem dorințe și nevoi diferite. Foarte rar într-un cuplu dorințele și nevoile sunt aceleași. Atunci încep problemele, când diferențele dintre parteneri încep să se bată cap în cap. În disperarea lor, femeile cred că pot să dreagă busuiocul prin tot felul de acțiuni sau tertipuri. Toate acestea sunt inutile de cele mai multe ori.

Unde duce disperarea femeilor? Disperarea adoarme rațiunea și atunci femeile încep să comită greșeli. Greșeală după greșeală, se crează un cerc viciuos și uneori toxic, din care nici cea mai rațională femeie nu-și poate găsi scăparea. Ce e de făcut? Cele inteligente și curajoase taie răul de la rădăcină. Cele slabe, persistă în prostie crezând că vor reuși să salveze relația. Avem însă o singură certitudine, disperarea ne pervertește, ne înrăiește, compromite relația și distruge ceea ce a fost cândva frumos și bun, atât în noi, cât și în legătura cu partenerul. Disperarea duce la gesturi necugetate, la promiscuitate, la compromisuri care nu fac altceva decât să omoare personalitatea femeii de care el, cândva, s-a îndrăgostit cu toată ființa.

Cu toate acestea, foarte puține femei sunt în stare să-și domine disperarea. Foarte puține sunt în stare să gândească lucid, dar și mai puține reușesc să-și restabilizeze poziția în raport cu celălalt. Când o relație nu mai funcționează, disperarea și greșelile pun capăt și celei mai solide legături. În astfel de momente nu mai contează nici binele din trecut și nici planurile de viitor. Tot ce se simte este prezentul apăsător.

Morala – Nu rata lecția disperării, memorează întâmplările cu toată ființa și învață din ele! Doar astfel viitoarea relație ar putea fi mai bună!

Mi-ar fi plăcut să fi fost bărbat…

Astăzi m-a „lovit” o idee. Mi-ar fi plăcut să fi fost bărbat. Dacă eram bărbat aș fi putut să fac mult mai multe lucruri și aș fi avut mai puțin de suferit.

Aș fi putut să fac sex fără obligații, pentru că bărbații se pot detașa emoțional de minune.

Aș fi putut să fac sex din curiozitate, pentru că foarte puțini bărbați au un criteriu real de selecție. Dacă e curată, este tot ce contează, poate să fie și urâtă.

Aș fi putut să fac sex să fie, pentru că bărbații foarte rar ratează o ocazie, dar și mai rar refuză o femeie care li se oferă aproape pe tavă.

Aș fi putut să fac sex de poftă, pentru că mulți bărbați privesc actul sexual ca pe o descărcare fizică și atât, fără să-și mai bată capul cu sentimentele și alte implicații.

Aș fi putut să fac sex din plăcere, pentru că bărbații se bucură de o plăcerea garantată. Dacă în cazul nostru, al femeilor, putem sau nu să avem orgasm; dacă bărbatul a ejaculat, înseamnă că s-a simțit bine. Bineînțeles că ejacularea și plăcerea fizică nu sunt totuna cu plăcerea emoțională și cea intelectuală, însă tot plăcere este. O plăcere de scurtă durată, ce-i drept, care nu îi marchează pe bărbați de niciun fel. Cineva mi-a zis la un moment dat: „dacă îmi dau drumul nu înseamnă că m-am simțit fantastic”. Dar câți bărbați gândesc așa?! Cei mai mulți urmăresc plăcerea fizică, nu și extazul psihic.

Și nu, nu totul se reduce la sex pentru mine. Absolut deloc. Tocmai pentru că totul se învârte în jurul iubirii, mi-e ciudă pentru că nu pot fi mai detașată. Nu pot să fac sex fără obligații, am trecut de mult de faza sexului din curiozitate și sigur, sub nicio formă, nu sunt în stare să fac sex de poftă, pentru că așa mi-a venit și îl iau pe primul sosit. Nu fac sex să fie, nu există așa ceva pentru mine.

Noi, femeile, suntem în stare să acceptăm un contact sexual în urma căruia să nu avem orgasm, numai dacă iubim bărbatul respectiv. Dacă nu-l iubim și ne culcăm cu el înainte de atașamentul emoțional, atunci suntem neîndurătoare și îl trecem imediat pe lista de bărbați „așa nu”. Pe când dacă îl iubim poate fi oricum, poate chiar să sufere de ejaculare precoce, nu contează, alte calități sunt mai importante decât potența.

Bineînțeles că sunt și femei, să le spunem deștepte, care pot să facă sex fără obligații, din curiozitate, de poftă, să fie și din pură plăcere. Jos pălăria pentru ele. Poate că știu ce vor, poate că nu vor să-și complice existența sau poate că au anumite interese. Nu le judec, ba chiar le admir. Eu nu sunt așa și cele mai multe femei nu sunt așa. Noi nu ne putem culca cu un bărbat fără să ne facem speranțe. Nu ne putem culca cu un bărbat urât. Nu facem sex doar pentru a ne descărca fizic. Nu facem sex doar pentru plăcerea unui orgasm. Nu facem sex să fie. Întotdeauna este vorba de mai mult, însă foarte puține femei recunosc adevărul. De ce? Poate că n-au curaj să-și recunoască sentimentele sau poate că speră la o relație ulterioară.

„Dacă îi dau ce vrea, poate că o să ajungă să mă iubească!” Și uite așa se nasc relațiile din plăcerea sexului. O astfel de relație are un fundament instabil. Nicio astfel de relație nu rămâne „în picioare” la infinit. De ce? Pentru că bărbații se pot detașa emoțional ușor, se plictisesc la fel de ușor și părăsesc atunci când nu mai au pentru ce să rămână. Ei nu se sacrifică dacă nu au pentru ce. Noi, în schimb, facem multe însă rareori suntem atât de puternice și de curajoase.

Mi-ar fi plăcut să fi fost bărbat viața sentimentală ar fi fost mai ușoară! Dar avem și noi avantajele noastre, la noi viața socială și cea profesională sunt mai simple și mai ușor de construit. Dacă vrem, putem avea o carieră de succes, însă greu ne mai facem iubite.

P.S. Nu bag toți bărbații în aceeași oală, așa cum nu fac asta nici cu femeile. Există pe lumea asta și bărbați pe cale de dispariție serioși, sensibili, selectivi, care vor mai mult decât sex; așa cum există și femei superficiale care vor doar sex. 🙂

Doi pași înainte, un pas înapoi

Doi pași înainte, un pas înapoi. Doi pași înainte, un pas înapoi.

Sun rac? Nu! Sunt femeie! Sunt nebună, mă enervez ușor, sunt certăreață, vorbesc mult, gândesc puțin, sunt ilogică, dar toate astea nu mă împiedică să-mi mai pun mintea la contribuție măcar din când în când. Nu prea știu ce-i în mintea mea, dar sigur știu ce simt și deși adesea mă las pradă îndoielilor, într-un final reușesc să surprind esența, cea care mă face fericită. Mă învârt în cerc de multă vreme. Alerg după același ideal de vreo 12 ani. N-am reușit să-l prind vreodată. Nici nu contează. Eu mă simt bine în lumea mea imaginară. Deși mi-am construit o lume bazată pe iluzii, unele dintre ele deșarte, eu încă mai cred în iubire, în prietenie, în sinceritate, în bunătate și în cinste. Nu pot să mă schimb și nici nu vreau. Dacă mi-aș dărâma castelul, aș pica în depresie și nu vreau. Vreau să fiu optimistă și veselă! Și sunt!

Mai cred oare în prinți și prințese? Nu! Nu mai cred! Cred că există bărbați și femei cu defecte și calități. Bărbați și femei care se potrivesc. Cred în oamenii care se întâlnesc și reușesc să se completeze! Cred în întâlnirile providențiale. Cred că nimic nu este întâmplător. Cred în legăturile care ajung la un nivel profund de înțelegere și empatie. Aceste relații sunt rare, tocmai de aceea sunt atât de prețioase. Aici nu e vorba de dragostea aceea pătimașă și nici de sex, aici vorbesc despre o legătură mentală și emoțională, care de cele mai multe ori este mai puternică decât una condimentată de contactul fizic. Mai cred că nicio relație nu este perfectă și cred că având în vedere vremurile pe care le trăim, având în vedere de stresul, grijile și durerile pe care toți le cărăm în spate, toate legăturile sunt menite să treacă printr-o serie de încercări grele. Cine face față acestor încercări? Cei care reușesc să treacă peste ispitele care se ivesc la tot pasul. Oamenii care sunt capabili să învețe din propriile greșeli. Fac față încercărilor cei care reușesc să-și stăpânească orgoliile, cei care știu să ierte și cei care nu se lasă orbiți de teamă. Cum să irosești o astfel de relație? De ce să renunți la ea? Oricât ar fi de apăsătoare și de dificilă, ea este menită să ne învețe ceva! Rămâne doar să aflăm ce!

Am citit într-o carte că fericirea este numai pentru cei curajoși. Să fie oare adevărat? Cred că da! Renunțarea lasă în urmă un gol și o serie de întrebări care nu își vor găsi niciodată răspunsul. Fugind de greu, fugi de fapt de șansă! Îți refuzi o posibilitate rară, uneori chiar un lux. Iubirea este un lux pe care nu mulți și-l permit și totuși cei mai mulți oameni fug de ea ca dracu’ de tămâie. Indiferent că vorbim sau nu de o prietenie, pentru că și prietenie este o formă de iubire, oamenii se tem să se implice. De ce oare? Cred că de teama durerii. Pentru că atunci când o relație se risipește, mai ales una puternică, „doliul” de după este inevitabil și inimaginabil. Și totuși… să fugi de suferință înseamnă de fapt să fugi de șansă! Îți refuzi posibilitatea de a fi bucuros chiar și pentru o vreme.

Eu prefer să sufăr de o mie de ori după, decât să nu simt nimic. Prefer să fiu victima unei dureri inimaginabile, decât să mă țin în siguranță, decât să stau mereu cu drobul de sare deasupra capului și să mă feresc de orice bucurie. Nu orice fericire este urmată de tristețe, așa cum nu toate relațiile sunt urmate de despărțiri.

Viața asta… câți sunt în stare să o înțeleagă?! Nici e nu o înțeleg pe deplin! Trec prin aceleași dileme, tragedii și fericiri ca și voi! Doi pași înainte, un pas înapoi. Doi pași înainte, un pas înapoi.

Curvă în pat și doamnă în societate

Mi s-a spus de atâtea ori: „Femeia TREBUIE să fie curvă în pat, doamnă în societate și gospodină în bucătărie”. N-am înțeles niciodată de ce TREBUIE. De ce nu poate fi numai curvă, doamnă sau gospodină? Numai curvă, e rușinos și înjositor. Numai doamnă, e prea rece și frigidă. Și numai gospodină, e prea cuminte, poate chiar delăsătoare și de-a dreptul neinteresantă ca femeie. Oricum, Bubulina gospodina e doar una.

       Ei bine, mixul acesta este MUSAI necesar, cică. Altfel, femeia nu mai e femeie. Sau încetează să mai fie de trei ori femeie, habar n-am. Înțeleg ideea de a fi curvă și doamnă, dar de ce trebuie să fie și gospodină? Adică o trece dragostea prin stomac, însă poate găti și el, se poate ocupa și el foarte bine de cumpărături, nu? Și ce te faci atunci când se presupune că doamna este doamnă și curvă numai cu tine, și ea de fapt este curvă pentru toți bărbații pe care-i întâlnește. Ce te faci, ca bărbat, când îți iei o asemenea țeapă și ajungi să ții lângă tine femeie tuturor? Hm?

      Unii misogeni susțin că locul femeii e la cratiță. Ăhă nu serios? Pe bune? Hai să fim serioși! De fapt locul bărbaților este la cratiță! Ați văzut și voi, cei mai buni și mai renumiți bucătari sunt bărbați, așa că mai tăiați din locuri, femeia se potrivește oriunde vrea ea să fie, nu neapărat la cratiță. N-am o problemă cu gospodinele, bravo lor că se îngrijesc de familie. Însă locul meu nu este la cratiță și nici la mop și nici nu va fi vreodată. Era să fiu domesticită odată. Era cât pe ce să pic în plasă. Dar m-am deșteptat la timp. Mi-am dat seama că nu sunt făcută să fiu o femeie supusă și nici nu aveam de gând să mă ofilesc într-o relație în care trebuia să fiu dominată. Și recunosc, îmi place să fiu dominată dar nu tot timpul, nu în viața de zi cu zi, nu în asemenea hal încât să cer voie să mă duc undeva sau să fac ceva. Decât cu un asemenea bărbat, mai bine singură. Singură, tânără și neliniștită.

       Căci da, decât curvă în pat, doamnă în societate și gospodină în bucătărie, mai bine femeie. Pur și simplu, femeie. Cu bune și rele. Cu virtuți și defecte. Cu nebunii și obsesii. Cu fantezii și fetișuri. Tânără și liberă, dispusă să iubească și să se lase iubită ori de câte ori i se ivește ocazia. Nu-mi place încadrarea femeilor într-o anumită tipologie. Nici eu nu încadrez bărbații în anumite tipologii, chiar dacă unii sunt prea proști, alți sunt doar boi și unii chiar nepricepuți în ale amorului. Am impresia că se așteaptă prea mult de la femei și prea puțin de la bărbați. Puțini sunt bărbați adevărați. Puțini dau totul în intimitate, puțini se dăruiesc pe de-a-ntregul, puțini iubesc cu adevărat, puțini respectă și puțini țin cont de dorințele femeilor. Sau poate am întâlnit eu numai specimene care cer mai mult decât oferă. Însă trebuie să recunoaștem, societatea are mai multe pretenții de la o femeie decât de la un bărbat.

      Ea nu își poate trăi viața liber și neîngrădit pentru că automat este catalogată ca fiind curvă. În vreme ce un bărbat care a avut numeroase femei este perceput ca fiind șmecher sau experimentat; femeia care a trecut prin patul multor bărbați este numită târfă! Unde mai este egalitatea în drepturi? Unde mai este egalitatea dintre un bărbat și o femeie? Vă spun eu, încă nu este egalitate între femeie și bărbat. Mai sunt și femei curajoase care își trăiesc viața după bunul plac, însă societatea o critică asupru. Femeile măritate, „la locul lor”, se tem să-și lase bărbații în preajma lor, iar bărbații le tratează ca pe niște bunuri consumabile. Ei nu-i chiar așa, și CURVELE AU SUFLET. Și până la urmă, de ce le spunem curve? Sunt femei! Fac ce vor până la urmă. Fiecare este dator să-și trăiască viața după cum vrea, chiar dacă e bine sau nu. Până la urmă toți ne plătim „păcatele” mai devreme sau mai târziu și nimeni nu le plătește în locul nostru.

        Eu zic să nu mai aveți așa multe așteptări de la femei, să nu le mai încadrați în nicio categorie, lăsați-vă surprinși de frumusețea lor și iubiți-le așa cum sunt! Pentru că merită și în fond suntem născute pentru a fi iubite!

În drumul spre dormitor…

Ceea ce numesc eu astazi frumusete, pentru altii poate parea banal. Acum ceva timp as fi fost si eu in stare sa merg pe strada goala sau aproape goala. Ma simteam nebagata in seama. Credeam ca a fi femeie, cu sanii la inaintare, e o treaba mega, super wow. Credeam ca altfel un barbat nu ma poate observa. N-aveam picioare de fuste mini, dar aveam niste sani mari si provocatori, ca doua pere coapte ce abia asteaptau sa fie devorate, pe care ii scoteam mereu la iveala. Purtam bluze exagerat de decoltate, alteori nu-mi luam sutien, numai pentru ca sfarcurile sa-mi strapunga tricoul si astfel barbatii sa VADA mai bine. Hm eram fraiera, habar n-aveam eu ca barbatii care observa astfel de femei, nu fac altceva decat sa le trateze ca pe niste obiecte. Dar si eu eram un obiect, ma purtam ca atare. Nu prea voiam sa fiu o femeie inteligenta, ci o femeie dorita. De parca sex appeal-ul tine de cald si de foame. De parca sex appeal-ul naste dragostea. De parca o femeie nu poate fi sexy si cu sanii acoperiti. Minte de adolescenta cu capul in nori. Minte de adolescenta care se desconsidera si credea ca nu poate trezi interesul decat cu sanii pe-afara.
Si-am tot dus-o asa, goala si la propriu si la figurat, pana m-am saturat sa mai fiu in preajma unor barbati de doi lei. Cand am inceput sa ma imbrac si sa ma apreciez, viata mea a luat o alta turnura. Nu ma mai observau tipii frivoli, ci cei care chiar isi doreau sa vada ce am dincolo de haine si de carne. Cam atunci am descoperit si eu adevarata afectiune. Atunci am inteles ca barbatului ii place sa seduca, nu sa ia de-a gata. Atunci am inteles ca barbatului ii place sa descopere, nu sa vada totul din prima. Atunci am inteles ca barbatului ii place sa cucereasca, nu sa aiba o femeie care i se ofera pe tava. Sigur ca n-o refuza nici pe cea in costumul Evei, dar nu si-o va dori vreodata langa el ca fiind iubita oficiala. Vampele stau ascunse de ochii lumii. Vampele nu sunt doamne in societate si nici mame bune. Cel putin asa cred unii barbati, n-o sa iasa in lume prea des sau prea mult timp, cu una care tot ce stie sa faca este sa-si arate si sa-si departeze cracii.
O femeie demna de luat in seama este curva in pat, doamna pe strada si o buna gospodina in casa. Sigur ca nu toaaaate suntem gospodine, dar macar curve si doamne, toate ar trebui sa fim. Dar macar curve sub acoperire, sa nu se vada in haine, in machiaj sau in atitudine. Pe strada si in lume, totul cu masura si decenta. Cu el in pat, suntem libere sa fim si fiare, nu ne va sti nici vantul nici pamantul. Sau bine, poate vreo doi-trei prieteni de-ai lui si doua-trei prietene de-ale noastre, dar in rest NIMENI.
Si da, dezbracatul nu mi-a adus fericirea si nici imbracata pana-n gat n-am cunoscut-o. Dar macar intr-o forma decenta, am reusit sa ma fac remarcata nu numai ca fiinta sexuala, dar si ca una spirituala si inteligenta. Macar acum nu mai sunt un obiect, ci o femeie cu care se poate iesi si pe strada. Si cand ma uit dimineata in oglinda, sunt multumita de ce vad. Sunt o femeie intreaga, NU o femeie ciuntita de mai multi barbati, avuta de mai multi, dar in fond nedorita de nimeni. Sunt a cui vreau eu sa fiu! Sunt Dama Fara Secrete si cine este in stare sa vada frumusetea mea dincolo de maldarul de haine, are drumul liber si spre dormitor.

De ce femeile n-ar trebui să plângă…

        Daca si barbatii plang cateodata, noi femeile ar trebui sa NU plangem niciodata.
Ce sunt lacrimile in fond?! O descarcare a sufletului, rezultatul unor emotii lacrimile ne fac oameni. Cu toate acestea, n-ar trebui sa plangem niciodata, oricat am fi noi de slabe, desi ni se spune sexul slab, suntem mai puternice decat 1000 de barbati, dar emotive. Emotiile ne prostesc sau ne inmoaie, cum vreti sa-i spuneti. Plangem din orice. Plangem din cauza durerii, supararii, bucuriei, fricii si tot asa. Una-doua lacrimi, lacrimi si iar lacrimi. Dar trebuie sa recunoastem, cel mai des plangem din dragoste, din cauza barbatilor din viata noastra.
Ei la naiba cu barbatii!!! Aia care ne fac sa plangem nu ne merita, nu ar trebui sa varsam pentru ei nici macar o lacrima. Nici macar n-ar trebui sa ne mai gandim la ei, sa le mai vorbim si cu atat mai putin sa-i iertam. Aceia nu-s barbati, nu-s oameni de iubit sunt jucatori, tipi care umbla din floare in floare si care in final nu raman cu niciuna. Si de ce sa plangi pentru un astfel de barbat?! Ce-ai pierdut? Praful dupa toba, mai multa bataie de cap, stres, neliniste si sarutari mincinoase? Astea le-ai pierdut? Inseamna ca de fapt n-ai pierdut nimic si viata trebuie sa mearga inainte, fara el si fara lacrimi.
O femeie este puternica, oricat ar fi de necajita ca l-a pierdut, trebuie sa inteleaga si prin urmare sa inceteze sa se mai injoseasca plangand despartirea. Nu are rost, oricum cu el, cu cel care face o femeie sa planga, nu se face casa si nici nu se cladeste o relatie serioasa. Nicio femeie n-ar trebui sa se incapataneze sa tina langa ea un barbat care o face sa planga. Nicio femeie nu ar trebui sa se injoseasca astfel in fata unui barbat.
Desi acest articol pare o reteta motivationala proasta, desi din vorbe e usor sa spui gata nu mai plang din cauza lui X, sa stiti ca daca vreti, chiar se poate. Plangi la inceput, urli de durere, dar apoi trebuie sa-ti revii, draga femeie. Trebuie sa o iei de la capat, de la zero, dar trebuie sa inveti sa te respecti, sa te apreciezi si prin urmare sa alegi barbatul care sa-ti ofere acea stabilitate si fericirea de care ai nevoie. Daca plangem, noi suntem de vina. Alegem prost, iertam de prea multe ori, trecem cu vederea si speram, ca niste idioate, ca se va schimba. Ei bine, el nu se schimba niciodata. Ori te schimbi tu si spui STOP, ori iti vei trai tineretea plangand si ducandu-i grija. Si de ce sa-i duci grija, cand de fapt de tine trebuie sa te ingrijesti?! De tine si de sentimentele tale, nu de el.
Eu nu plang dupa niciun prost, nu plang pentru niciun prost, nu-mi storc creierul cum sa-l leg langa mine, nu apelez la santaj sentimental, nu ma reinventez doar pentru ca mi-e teama ca se va plictisi, nu ma rog de el, nu fac strategii, nu controlez pe nimeni si nici nu vreau sa-mi traiesc viata intr-un continuu stres. Viata mea nu se ghideaza dupa el, el nu e soarele dupa care ma invart, daca nu merita. Nu ma injosesc fiind la cheremul lui tot timpul, nu-l implor sa mai stea si nu plang daca s-a terminat. Daca nu e in stare sa ma iubeasca in starea mea naturala, atunci nu merita sa-i arat starea mea de femeie indragostita. Daca nu ma vrea ca iubita oficiala si permanenta, atunci n-are rost sa ma complic. Au trecut vremurile cand eram proasta, au trecut vremurile cand ma dadeam cu capul de pereti, au trecut vremurile cand acceptam orice magarie, au trecut vremurile cand plangeam. Acum prefer sa fiu singura, mai bine singură decat langa un barbat care nu ma apreciaza sau nu ma iubeste.