Susțin orice căsătorie care nu mă implică pe mine…

Susțin orice căsătorie care nu mă implică pe mine…

 – Sunt convins, cu mine te-ai fi măritat!

Mrrrr…  Musiu se înșela amarnic. Încă nu s-a născut bărbatul cu care să-mi doresc să mă căsătoresc. Susțin căsătoria… susțin orice căsătorie care nu mă implică pe mine. Daaarrr… un copil aș fi făcut, am cunoscut bărbatul cu care mi-ar fi plăcut să dau naștere unui copil, dar de măritat… în niciun caz.

De când cu referendumul pentru familia tradițională, mult disputatul rahat care n-o să conducă la niciun rezultat deoarece lumea tot n-o să se ducă la vot, am citit tot felul de inepții pe internet. Și în plus, chiar nu ne dăm seama că este doar o manevră politică menită să ne distragă atenția de la adevăratele probleme cu care ne confruntăm?!

Dragii mei, cuplurile de același sex n-au nevoie să fie susținuți, dar nici batjocoriți, respinși sau urâți. Reveniți-vă! N-o să se apuce niciun cuplu gay să se căsătorească dacă se legalizează căsătoria între persoanele de același sex.

  1. Pentru că iese din calcul cununia religioasă;
  2. Pentru că nu-i văd priponiți în fața primarilor, cu familionul în spate, semnând pentru oficializarea iubirii lor. Serios??? De ce ar face asta???

Pe bune, acceptați sau neacceptați de familiile lor, oamenii ăștia încă se luptă cu sentimentul de rușine și nu mi-i imaginez să-și supună părinții unui ritual atât de tras de păr și de inutil. Abia ne mai căsătorim noi, heterosexualii, darămite ei. Dacă noi ne confruntăm cu anumite probleme în cuplu, la ei se adaugă și le afectază în mod direct relațiile și lipsa de educație, frustrarea, batjocora și neacceptarea oamenilor din jur care, ipocriții de ei, deși plini de păcate, arătă cu degetul și hulesc fix cuplurile gay.

E ca și cum am fi scăpat și ne-am spălat toate păcatele noastre și-am rămas cu unica problemă încă nerezolvată: homosexualitate. Iubiții mei homofobi și ipocriți, oamenii au dreptul să iubească pe cine vor ei și au dreptul să se culce cu cine doresc ei. Păcătoși sau nu – NU E TREABA NOASTRĂ. Nu suntem Dumnezeul nimănui pentru a judeca și a tăia noi în carne de om.

Partea cea mai interesantă este că femeile lesbiene sunt tolerate, dar nu și homosexualii. Cum vine asta??? De unde și până unde discriminarea asta? De ce aveți impresia că aceste cuplu gay sunt perverse și ar face sex așa, oriunde, și oricând, inclusiv în fața minorilor?! Lume bună, gayi sunt oameni ca oricare alți oameni. Intimitatea lor nu este diferită față de a noastră. Actul sexual e fix la fel. Sau ce… nu faceți sex oral sau sex anal?! Ups, v-am făcut să roșiți, vulgară mai sunt!

Cât despre copii… mai bine nu i-am mai aduce în discuție. Copiii n-au nicio treabă cu intimitatea oamenilor. Copiii pot înțelege orice dacă primesc explicațiile potrivite. Dar în frustrarea lor, majoritatea părinților își mint și își prostesc copiii. Puțini știu să ofere copiilor niște explicații pe măsura capacității lor de înțelegere și astfel ajung să îi mintă și să îi crească într-o iluzie care la maturitate îi va transforma în niște adulți imaturi și la fel de ipocriți ca și ei.

Îi ascunzi copilului tău o mulțime de lucruri, homosexualitatea ar trebui să fie ultima ta grijă. Îl minți, îi ascuzi infidelitatea ta sau a partenerului tău, violența din familie și o mulțime de alte aspecte groaznice ale vieții tale din care tu, ca părinte, ești dator NU să îl ferești, ci să îl scapi dintr-un astfel de mediu. Copiii sănătoși cresc în medii la fel de sănătoase. Găinăriile ies întotdeauna la iveală și afectează copiii mai mult decât îți imaginezi. Deși crezi că NU ȘTIE problemele cu care te confrunți și „păcatele” pe care le ai, COPILUL SIMTE TOT și suferă mai mult decât îți închipui.

Ai idee câți copii ajung la maturitate frustrați sexual? Ai idee cât de puțini adulți sunt conștienți de propria lor sexualitate? Ai idee câte femei privesc sexul ca pe un păcat? Ai idee câți adulți se confruntă cu frica de abandon? Ai idee de ce adulții sunt violenți? Ai idee de ce fosta fetiță inocentă a devenit la maturitate o femeie ușoară? Înțelegi de ce adulții se simt incompleți și nefericiți deși n-au niciun motiv real de nefericire? În mare parte din cauza incapacității părinților de a forma adulți sănătoși, cu principii și valori la fel de sănătoase.

Brr, m-a cam luat valul. Adevărul este că nu susțin neapărat căsătoria, susțin iubirea… în toate formele ei. Asta pentru că și eu sunt un adult care n-a atins potențialul său maxim din punct de vedere spiritual, care n-a cunoscut iubire împărtășită și care încă se mai luptă cu o mulțime de metehne ale trecutului, proprii sau preluate de la părinți. Susțin iubirea pentru că eu n-am avut parte de ea și dacă ne pierdem și această libertate – de a iubi pe cine ne dorim noi – atunci chiar suntem o cauză pierdută!

Bucură-te pentru cei care se iubesc, nu-ți mai vărsa veninul asupra lor doar pentru că tu trăiești o căsnicie tradițională, dar într-o prefăcătorie cât casa. Rezolvă-le pe ale tale și atât! Ieși din abuzul emoțional în care te afli!

Vrei să călătorim în timp împreună?

Vrei să călătorim în timp împreună?

Mă uitam la prietenii mei în weekendul pe care l-am petrecut cu toții și simțeam cum mă cuprinde admirația pentru ei. Nu le-am spus-o niciodată, dar le admir atât de mult iubirea încât, uneori, mi se pare la limita SF-ului. Povestea lor este minunată, atât de minunată încât, fără să vreau, mi-am amintit de nepovestea mea – clar. O femeie nebună nu poate gândi altfel. Îi priveam și mă gândeam, eu de ce n-am putut să-mi trăiesc weekendul pe care îl cerusem?! De ce n-am meritat? (Dar îmi amintesc cuvintele lui și îmi găsesc și răspunsul: „Nu o să-ți dau niciodată ceea ce meriți, o să îți dau ce ai nevoie.” Habar n-am ce aveam nevoie dar na’, o iau de bună.)  Da, am avut proasta inspirație să cer și am crezut că voi primi. Dar știți și voi, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cu ocazia aceasta am învățat o nouă lege a bărbaților – să nu ceri nimic. Să nu ceri, să nu rogi, să nu cerșești! Cu cât vrei mai mult ceva, cu atât mai mult ți se va refuza. (Ar trebui să scriu despre asta.) Dar de’, dă-mi, Doamne, mintea de apoi. N-a fost să fie, aia e! 🙂

Dacă va fi nevoie, voi sprijini dragostea prietenilor mei cu toată forța și îndârjirea. Chiar dacă nu am avut nicio contribuție în ceea ce-i privește, mă simt de parcă aș fi nașa lor! Sau poate pentru că am fost martora marii întâlniri naiba știe, dar e frumos. Cred în ei. Îi admir și nu știu dacă ei realizează, dar sunt norocoși că se au unul pe altul, atât de mult se potrivesc. Ea este norocoasă că este cu el, dar el este și mai norocos pentru că este într-o relație exact cu genul de femeie cu care foarte mulți bărbați s-ar căsători. Este tot ce și-ar putea dori un bărbat dornic să-și întemeieze o familie.

Am ajuns la subiectul căsătorie. Nu cred în căsătorie, dar cred în dragoste, chiar dacă și ea mi se pare că ar fi pe cale de dispariție. Nu cred în căsătorie în ceea ce mă privește, însă pentru restul oamenilor mi se pare firească. Am spus-o și-o repet, nu m-aș mărita vreodată și nu cred că există bărbat pe lumea asta care să mă convingă să fac acest pas. Căsătoria nu este pentru mine. Mai degrabă i-aș propune unui bărbat să călătorească în timp cu mine. Să înaintăm în timp împreună, pe o perioadă nedeterminată. Cât va fi să fie. Cât timp ne vom iubi. Cât timp ne vom provoca unul pe altul. Cât timp ne vom completa unul pe altul. Cât timp ne vom înțelege unul cu altul și unul pe altul. Cât timp vom comunica unul cu altul. Cât timp ne vom asculta. Cât timp vom fi sinceri. Cât timp ne vom mulțumi. Și cât timp ne vom potrivi în intimitate.

Așadar, omule care va fi să fii, te întreb acest lucru încă de acum: Vrei să călătorim în timp împreună? Vrei să înaintăm spre eternitate? 

Știți ce făceam până acum când îmi era dor de muză? Mă uitam la comedii romantice și îmi imaginam că am trăit măcar o zi normală împreună cu el. O zi din aia obișnuită, banală, care să nu iasă în evidență prin nimic, dar pe care să o fi petrecut-o cu el. Ei bine, nu mai simt această nevoie. De ce? Deși o să sune nebunesc, nu mai am în minte acea întrebare – oare cum ar fi fost dacă? Nu mai contează cum ar fi fost, n-a fost și punct. Simt că mi-am trăit weekendul prin intermediul prietenilor mei. Chiar dacă povestea mea nu ar fi fost identică cu a lor, tot ce nu mi-a fost mie dat, am văzut-o pe Bianca trăind. Tot ce mi-aș fi dorit să aud, l-am auzit pe Ștefan spunându-i prietenei mele. Toate acele clipe simple și frumoase petrecute cu ei m-au scăpat de această neîmplinire a mea care oricum nu-și mai avea rostul. Dar știți și voi, v-am mai spus, neîntâmplările devin obsesii. Ei bine, obsesiile se mai și risipesc. Credeți-mă pe cuvânt! Vine o vreme când dispar! 🙂

Unele femei s-au născut ca să fie neveste

Unele femei s-au născut ca să fie neveste, altele s-au născut pentru a fi celebre, fericite, de succes…

Pentru unele femei singurătatea este o adevărată tragedie. Fac din măritiș un scop în viață și dacă nu le iese pasența înainte să împlinească 30 de ani, devin depresive. Se văd fiind soțiile unor bărbați pe care să îi iubească și să îi îngrijească cu bucurie. Se văd având o droaie de copii, făcând enșpe feluri de mâncare sâmbăta, cocolind duminica, schimbând la scutece căcate, cârpind ciorapi și chiloți, făcând liste de cumpărături și toate acele lucruri pe care le fac soțiile și mamele. Sunt puțintel eroine, ce-i drept. Dar nici femeile singure nu-s mai prejos, au alt gen de realizări, uneori ating un tip de succes la care abia dacă ajung unii bărbați.

De când mama dracului e o așa tragedie să fii singură?!

De când e un păcat să fii femeie singură?!

Nu prea le înțeleg pe fetele care se dau cu capul de toți pereții că sunt singure. Nu prea le înțeleg nici pe cele care se dau de anul morții că nu-s măritate. De ce este așa important să-ți trăieși viața în jurul unui bărbat sau pentru un bărbat?! Singură chiar nu reprezinți nimic?! Când vei învăța să trăiești singură și să fii fericită așa, crede-mă, îți vei pierde singurătatea. Vei cunoaște bărbatul potrivit care se va îndrăgosti de tine așa fascinantă, puternică, sigură pe tine, minunată și de succes așa cum poți fi. Bărbații sunt extrem de atrași de femeile mândre și la propriu și la figurat.

Fetelor, ca să fiți fericite în doi, trebuie să învățați să fiți fericite singure. O femeie care nu se simte bine cu ea însăși, cu greu își va găsi echilibrul și bucuria alături de un bărbat. Și s-o mai spun și p-aia dreaptă, dacă tu nu te iubești și nu te prețuiești, cine naiba să te iubească și cine să te vadă la adevărata valoare dacă tu însăți nu-ți aloci locul cuvenit în viața ta?!

Oamenii vin și pleacă. Trebuie să înțelegi că singura persoană care o să rămână întotdeauna alături de tine ești TU. Vor veni zile când se vor risipi până și prietenii, când nu o să mai ai cu cine să-ți petreci timpul, când nu o să mai ai cu cine să ieși, când nu o să mai ai cu cine să te distrezi. Ce o să faci atunci? O să rămâi cu tine, tocmai de aceea trebuie să înveți să faci lucruri doar tu cu tine și sa te bucuri de acele momente liniștite, dar extrem de frumoase.

Ce-ar fi să te bucuri de viață și fără un bărbat?

Nicio căsnicie nu este așa cum pare. De afară totul pare perfect, însă în realitate traiul în doi poate fi extrem de greu și de dureros. Și să nu uităm că frica pentru cineva este cea mai mare frică posibilă. Să-ți fie frică pentru el, să-ți fie frică de abandon, să-ți fie frică de infidelitate, să-ți fie frică de divorț, sunt frici mari la care ești expusă permanent atunci când ești căsătorită. Îți poți asuma aceste riscuri? Iar dacă se va ajunge să îți fie frică de el și de reacțiile lui, atunci traiul tău va deveni chiar tragic și trebuie să fugi, să fugi mâncând pământul!

Căsătoria nu este o realizare, căsătoria este o muncă permanentă. Frumoasă poate, dar tot muncă este. Crezi că ești în stare de o asemenea construcție? Eu nu! 😀

Nu pot avea o relație cu normă întreagă…

Nu pot avea o relație cu normă întreagă...

Aseară am dat peste un citat care mi-a plăcut mult: „Nu pot avea o relație cu normă întreagă, pentru că am un job cu normă întreagă.”

Am din ce în ce mai tare convingerea că femeile trebuie să aleagă între putere și dragoste. Sunt nevoite să aleagă între succesul profesional și o relație deplină, stabilă. De ce? Pentru că în iubire până și cele mai puternice femei rămân fără control și scot la suprafață vulnerabilitatea și nevoia acerbă de a fi iubite.

Cum să te împarți între dragoste și carieră când jobul îți mănâncă tot timpul, iar iubirea îți macină gândurile și sufletul?! Cum să separi aceste două arii, atât de importante ale vieții, când una o contrazice pe cealaltă, iar una o bate pe cealaltă?! Se spune că noi, femeile, avem atenția distributivă și putem face mai multe lucruri în același timp. Nu la fel se întâmplă și în dragoste.

De câteva luni m-am tot gândit și m-am răzgândit. Sunt eu oare pregătită pentru o relație întreagă, stabilă, reală?! Sunt singură! Mă simt singură! Singurătatea mea e palpabilă și uneori dureroasă. Încerc să mă refugiez pe unde pot. Cu toții facem asta când ne simțim singuri. Potrivit sau nepotrivit, sunt oameni care ne alină singurătatea. Oameni deosebiți, frumoși, demni de a fi iubiți. Și totuși nu sunt pregătită pentru nimic complet și deplin.

Nu sunt pregătită! Nu vreau! Nu pot! Nu știu dacă sunt în stare să mă implic. Mi-e teamă în primul rând să nu dezamăgesc. Din acest punct de vedere, sunt cel mai aspru critic al meu. Nu știu să mă port! Nu am răbdare să învăț! Sunt excepțională ca prietenă, dar niciodată ca iubită. Așa că scriu. Pas cu pas devin o scriitoare. Cred că marea mea dragoste este scrisul și inspirația mea cea mai bună este singurătatea. Sinele meu creativ este egoist, se pare. Dar pot să mă plâng? Nu! Este calea pe care am ales-o perfect lucidă fiind.

Oare ce fel de relație mi-ar conveni? M-am gândit și la asta. Oamenii găsesc rapid definiții pentru orice. Relație stabilă, relație de tranziție, relație pasageră, relație complicată, relație deschisă, amantlâc, sex buddy, concubinaj, căsătorie, sunt n termeni pentru a defini legătura dintre doi oameni. Dar oare care mi se potrivește mie? Ce vreau eu până la urmă? Să spunem că le-am încercat pe toate, cu excepția concubinajului și a căsătoriei. Nu mă văd căsătorită și nici locuind cu un bărbat.

Oricât m-aș gândi nu mă încadraz în nicio categorie. Ceea ce vreau eu, este aproape imposibil de acceptat de un bărbat. Sunt complicată, iar nevoile mele sunt fără doar și poate egoiste. Pentru mine primează evoluția profesională. Dragostea pică întotdeauna în plan secund pentru că mă transformă într-o ființă vulnerabilă, aproape lipsită de voință. Rolul de supusă mă fascinează doar în intimitate. Atât. Și totuși singurătatea nu îmi place, chiar dacă mă inspiră.

Voi cum stați cu relațiile?