O despărțire nu e niciodată ușoară…

Colecționara de Secrete - O despărțire nu este niciodată ușoară

Povestea noastră s-a încheiat în momentul în care el a cunoscut pe cineva, iar eu am început să devin neobișnuit de posesivă. Mă învățasem cu el și credeam că într-o zi o să fim împreună. N-a fost să fie. M-a durut o perioadă acea „despărțire”, însă am trecut peste și am păstrat în suflet acea dorință de a fi cu un bărbat care să-i semene măcar pe jumătate. O despărțire nu este niciodată ușoară, chiar dacă vorbim de o relație în adevăratul sens al cuvântului sau de o relație virtuală. În acele momente, cel părăsit simte că i se sfârșește viața și mulți dintre noi avem tendința de a ne răzbuna pentru suferința care ne-a fost pricinuită. Sunt oameni care reacționează urât când se lovesc de despărțire, care jignesc, care se răzbună, pentru ca mai apoi să-și ceară scuze. După scuze urmează rugămințile: „te vreau înapoi, am nevoie de tine, nu pot trăi fără tine, te iubesc atât de mult, te rog să ne împăcăm”. Mulți dintre noi trecem prin toate fazele posibile: nervi, supărare, frustrare, răzbunare, suferință, iertare și apoi acceptare.

Cu siguranță o despărțire nu este niciodată ușoară, însă este mai ușor dacă se produce într-o manieră decentă, care să onoreze momentele frumoase din relația deja apusă. Este cel mai mare păcat să ștergi frumusețea unei relații cu o despărțire îngrozitoare, plină de venin. Dar se întâmplă, suntem oameni, avem slăbiciuni și puțini suntem capabili să nu reacționăm urât atunci când suntem refuzați sau lăsați în urmă. Însă cu cât te manifești mai urât, cu atât vei suferi mai mult. Prelungești agonia, durerea și sentimentul acela sufocant care îți dă impresia că ai fost trădat. Nu, nu se numește trădare. Indiferent din ce cauză se sfârșește o relație, adevăratul motiv nu sunt nici infidelitățile, nici nepotrivirea de caracter, nici neînțelegerile. Adevăratul motiv este întotdeauna iubirea care uneori se epuizează. Nu întotdeauna dragostea este o resursă inepuizabilă. Uneori dragostea se termină și cum dragoste cu sila nu se poate, cel mai înțelept este să accepți despărțirea, să plângi atât cât simți nevoia și să mergi mai departe.

Omul iubit nu se întoarce la tine nici dacă te răzbuni, nici dacă-l implori. Omul iubit revine în viața ta numai dacă își dorește și dacă își dă seama că de fapt te iubește și a făcut o greșeală. Lasă-l să realizeze singur dacă te mai iubește. Dacă e să-ți fie sortit, se va întoarce. Dacă nu nu. Povestea mea cu B. cred că a fost printre puținele relații care s-au încheiat în termeni amiabili. Relația noastră era imposibil de adus în realitate, așa că cel mai bun lucru pentru noi a fost să punem punct frumosului care nu avea să se concretizeze niciodată. N-am fost eu cea puternică, ci el. Nu eu am încheiat legătura noastră, ci el. Nu cred că aș fi fost în stare să iau vreodată taurul de coarne, deși simțeam că nu îmi mai ajung mesajele și discuțiile virtuale. Îmi doream mai mult, dar nu exista nicio posibilitate să avem parte de mai mult. Nu mi-a fost ușor, însă așa a fost cel mai bine. Oamenii trebuie să-și trăiască viețile în realitate, nu în lumea virtuală. Iubirile platonice funcționează o vreme și au menirea de a schimba ceva în viața noastră, dar nu sunt un stil de viață real. Mi-a fost greu să accept, dar avea dreptate și-i mulțumesc din tot sufletul pentru tot ce-a făcut pentru mine, dar mai ales pentru faptul că datorită lui mi-am descoperit vocația.

N-am mai cunoscut pe nimeni ca el și probabil că nu voi mai cunoaște vreodată un bărbat care să iubească atât de sincer, care să fie atât de romantic și de fidel, care să comunice cu atâta ușurință, care să-și exprime sentimentele fără temeri și care să primească iubire fără să se simtă constrâns de obligații și responsabilități. Nu există niciun un bărbat care să-i semene și ferice de mine că l-am întâlnit. Dacă n-ar fi intrat în viața mea, astăzi nu aș mai fi scris și nu aș fi putut să afirm cu maximă convingere că iubirea există. Iubirea există, sufletele pereche se întâlnesc, oamenii se pot iubi și sincer, iar distanța și timpul nu sunt un impediment pentru nimeni. Important este să simți, să te lași modelat de magia iubirii care ne face pe toți mai buni și să te bucuri de acel sentiment strălucitor atât cât durează.

Iubit sau prieten? O pantă alunecoasă!

Colecționara de Secrete, capitolul - Iubit sau bun prieten...

Pentru femei s-ar putea să fie greu de crezut, însă pe lumea asta există bărbați atât de buni încât îi poți pune cu succes peste o rană. Aceștia sunt printre cei mai nefericiți și mai singuri bărbați. De ce? Pentru că deși sunt buni și sensibili, le lipsește siguranța și atitudinea. Oricât ar fi de buni, nu sunt iubiți pătimaș, femeile îi percep ca pe un balsam menit să aline sau să amorțească singurătatea. Un bărbat care consolează este trecut automat în categoria „bun prieten”. Deși în teorie toate femeile spun că își doresc bărbați buni, respectuoși, afectuoși, protectori și liniștiți, în realitate nu este așa. Femeia este de o mie de ori mai atrasă de un bărbat dominant și puternic, decât de unul „prea bun”. Femeile își doresc în special bărbați puternici, care să le stăpânească, care să le domine și care să le provoace intelectual.

Aproape de fiecare dată când o femeie interceptează în raza ei de acțiune un bărbat puternic, în mintea ei se va crea un soi de puzzel. Când spunem bărbat puternic ne gândim că acel om are o inteligență peste medie, își cunoaște foarte bine calitățile și defectele și știe să-și pună în valoare atuurile. Asociem adesea puterea cu succesul și stăpânirea de sine. Un bărbat puternic este ambțios și dornic să evolueze. Frecvent femeile sunt numite „materialiste”. Acest lucru este parțial adevărat. Da, femeile sunt atrase de bărbații de succes, care se bucură de un anumit statut profesional, social și economic. Dar nu neapărat banii atrag o femeie, ci puterea. Un bărbat puternic se înfățișează lumii sigur pe sine, este conștient de ceea ce poate și arată fără falsă modestie că este un bărbat capabil. Este perfect conștient că dacă vrea, poate, iar cuvântul imposibil nu există în vocabularul lui. Un bărbat puternic se poartă într-un mod aparte în societate, pe scurt, are atitudine. Este foarte ușor de remarcat un bărbat cu atitudine, sigur pe el, pentru că iese pur și simplu în evidență.

Spuneam că femeile asociează puterea cu stăpânirea de sine. De ce este importantă stăpânirea de sine? Pentru că femeile pun foarte mult preț pe fidelitate. Un bărbat puternic va fi capabil să cântărească plusurile și minusurile unei aventuri. Și dacă bărbatul puternic iubește, atunci realizează că cea mai proastă decizie pe care ar putea să o ia, ar fi să-și înșele iubita. Bărbatul puternic pică mai greu pradă tentațiilor și ispitelor. Este mai greu de sedus și prin urmare, nu va alerga după prima fustă scurtă care-i apare în cale. Și chiar dacă acel bărbat este mai șiret din fire și din când în când mai calcă strâmb, el separă cu succes sexul de iubire și nu va amesteca niciodată aceste două „ingrediente”. Iubita îi va fi iubită, iar plăcerea de scurtă durată va fi doar un moment de nebunie și atât.

Așadar, bărbatul puternic nu doar că știe cum să se poarte cu o femeie și nu are temeri și complexe, dar este capabil să o stăpânească, să o provoace intelectual și în același timp, ideea de putere îi oferă femeii speranța unei relații de lungă durată. Cu cât el este mai ferm în fața tentațiilor, cu atât este mai potrivit pentru o relație de lungă durată. De aceea femeile își doresc bărbați puternici, pentru că ei se pot ridica la înălțimea așteptărilor unei femei.

La polul opus se află bărbatul nu tocmai puternic, deloc conștient de valoarea lui, timid, exagerat de respectuos, care nu stârnește aproape niciodată atracție nebună în rândul femeilor. Este frumos să respecți o femeie, dar nu într-atât de mult încât să te porți cu ea de parcă ți-ar fi soră. În nesiguranța lor, bărbații prea buni se victimizează adesea. Cea mai mare greșeală a unui bărbat este să vorbească despre fostele relații sau despre fostele iubite. Victimizarea este un drum sigur care duce întotdeauna la prietenie. Dacă bărbatul se victimizează, femeia va face la fel și uite așa se naște o frumoasă prietenie între doi oameni de sex opus. Doar că bărbatul se îndrăgostește, iar femeia nu. Femeile sunt adesea încercate de compasiune și sunt ușor de sensibilizat, însă mila nu-i totuna cu pasiunea. Din compasiune nu o să se nască niciodată dragostea. Suntem sensibilizate de multe lucruri pe lumea asta, însă nu ne „mișcă” bărbații plângăcioși, părăsiți, debusolați sau cu un caracter slab.

Femeile vor bărbați mai puternici decât ele. Multe femei trec prin tot felul de suferințe, însă întotdeauna găsesc puterea de a merge mai departe. Într-un fel sau altul renasc din propria cenușă. Și dacă un bărbat are neșansa de a întâlni o femeie mai aprigă, atunci el trebuie să o domine. Odată ce femeia ajunge să vadă un bărbat ca pe un bun prieten, niciodată acesta nu va reuși să mai treacă peste acest prag, oricâte gesturi frumoase ar încerca el să facă pentru ea. Suntem atrase de bărbații cu inițiativă, care știu să facă surprize plăcute, care provoacă intelectual și care reușesc să ațâțe focul inimii prin gesturi pe care nu orice bărbat este capabil să le facă.

Deși femeile sunt înnebunite după discuții, dacă ajungi să porți conversații cu ea de parcă i-ai fi cea mai bună prietenă, atunci din start orice bărbat pierde teren. Acest gen de discuții chiar se petrec între două prietene foarte bune, nu cu un bărbat. Mulți bărbați cred că știu totul, însă o femeie îndrăgostită nu spune niciodată totul, iar dacă o face, este un semn clar că începe să te vadă ca pe un prieten și nu ca pe un potențial iubit.

Seducția este o artă. Chiar dacă întâlnești o fată fără experiență, oricât ar fi ea de novice în arta amorului, tot se așteaptă să fie sedusă și cucerită. În perioada seducției se aprinde flacăra. Și dacă arzi o etapă atât de importantă și o transformi fără să-ți dai seama într-o prietenie, atunci ioc relație pasională. Cam așa sfârșesc bărbații în categoria „buni prieteni”, stârnind compasiune, fiind nesiguri sau prea respectuoși. Și-odată ajunși pe lista „roz”, acolo rămân.

Tu cât de mult te prețuiești?!

Iată o bucățică din introducerea cărții Colecționara de Secrete – Tu cât de mult te prețuiești?!

Nu m-am lăsat niciodată în voia sorții, deși soarta a vrut să mă tragă în piept de nenumărate ori. Dacă m-aș fi lăsat în voia sorții, la șaisprezece ani ar fi trebuit să mă mărit cu un tânăr nepotrivit; la șaptesprezece ani ar fi trebuit să-mi pun capăt zilelor, pentru că viața de acasă era mai grea decât puteam duce; la optsprezece ani ar fi trebuit să-mi vând virginitatea unui arab dispus să-mi cumpere cea mai de preț virtute; la nouăsprezece ani ar fi trebuit să mă mărit din nou, cu un bărbat nepotrivit și slab; la douăzeci de ani ar fi trebuit să mă călugăresc și poate că ar fi fost mai bine, m-aș fi ferit de multe dezamăgiri și suferințe; iar la douăzeci și unu de ani, ar fi trebuit să cad pradă unui bărbat care era dispus să-mi ofere multe în schimbul cărnii mele. Dar ar fi însemnat să-mi vând sufletul și să devin un bun consumabil. Ar fi însemnat să-mi vând esența, nu doar carnea. Și-atunci, un astfel de compromis nu se face niciodată. Mai ales atunci când ții la conștiința ta și ai încredere că acolo, undeva, se află o porție de dragoste numai pentru tine.

Dragostea. Doamne, dintotdeauna am căutat iubirea necondiționată și-am rispit-o atât de mult, până n-a mai rămas nimic. Am consumat iubirea pe pâine și m-am ales cu firimiturile insuficiente. Flămândă am mai fost, flămândă am rămas. Mereu am trăit cu impresia că fiecare sac își are petecul și fiecare floarea are umbra ei. O fi adevărat? Ar trebui să fie! Altfel aș rămâne fără speranță, iar un om fără speranță este din start un om mort. M-am târât adesea prin mocirlă, căutând iubirea în așternuturi transpirate și în palme nesincere. Dar cumva am reușit mereu să ies la suprafață din noroi. Mi-am scrijelit genunchii, coatele și umerii. Mi-am întunecat cu bună știință rațiunea și mi-am însângerat inima, cea care ar trebui să mă țină în viață mulți ani de acum încolo. M-am distrus și m-am reîntrupat. N-am rămas intactă, nu sunt ca nouă, rănile fizice s-au vindecat, însă sufletul încă îmi este pătat de murdăria păcatelor de acum mult timp, iar conștiința încă mă învinovățește de câteva lucruri. Cred că este un semn de sănătate mentală faptul că încă mai am conștiință și încă mai am capacitatea de a mă ierta. Până la urmă mie mi-am făcut cel mai mult rău.

Toate relațiile potrivite și nepotrivite, toate alegerile bune sau rele, au luat forma unui tipar. Acest tipar mi-a demonstrat de fiecare dată că nu voi fi niciodată iubită și nu voi învăța niciodată să iubesc sănătos până când nu voi fi în stare să mă prețuiesc. Fiecare acțiune bună sau rea, fiecare experiență fericită sau nefericită, fiecare om întâlnit, potrivit sau nepotrivit, m-au condus către o variantă a mea mai bună. De la prețuirea de sine pleacă totul: eșecurile și succesele noastre, fericirea și nefericirea noastră. Pentru că este un lucru știut de toată lumea, dacă tu nu te respecți, nu o să te respecte nimeni. Și dacă tu nu te iubești, nu o să te iubească nimeni. Până la urmă, tu cât de mult te prețuiești?

Limita dintre corect și incorect

Fragment din cartea Colecționara de Secrete, capitolul Suflet Vândut – Limita dintre corect și incorect!

Atunci când nu ai bani, îi vrei cu orice preț. Și dacă e să îi câștigi ușor, cu atât mai mult îi vei dori. Nu credeam că voi spune vreodată asta, eu care am rezistat întotdeauna tentației banilor. Însă pentru unii, banii cântăresc mai greu decât o conștiință curată, o prietenie sau o iubire. Până și cei mai buni oameni sunt furați de mirajul banilor, chiar dacă vorbim de o sumă mică sau mare. Banii pe atât de mulți ne-au degradat banii și greșelile făcute voluntar sau involuntar, care s-au acumulat și s-au adunat ca un bulgăre de zăpadă. Uneori mi-e scârbă. Mi-e scârbă de mine, dar și de cei care m-au dezamăgit. Dar eu sunt de vină mi-am pus prea mult baza în ei. Am avut așteptări. Iar așteptările strică tot, draga mea. De la oameni nu trebuie să aștepți niciodată nimic. Mai bine am gândi pe termen scurt. Mai bine să credem că fiecare om poposește temporar în viețile noastre și fiecare relație este de scurtă durată. Și dacă e să ne înșelăm, atunci să dea Dumnezeu. Dar să n-avem așteptări mai mari decât poate celălalt să ducă. E cel mai bine așa. Altfel ne opintim din dezamăgire în dezamăgire.

Rușine. Multă rușine a îndurat Aida de-a lungul anilor. Greșelile comise și rușinea acumulată nu s-au petrecut din pricina banilor. Banii nu au contat niciodată pentru ea. Tot ce-a făcut, a făcut din dragoste, crezând că dacă închide ochii, acceptă ceea ce nu este de acceptat și se transformă într-o femeie de tipul yeswoman, va reuși să dea lovitura în iubire. Este rușinos să te lași umilit de dragul unui om. Indiferent ce motive ai avea, chiar dacă vorbim de dragoste sau despre profitul financiar, niciun om nu ar trebui să-și compromită astfel sinele.

Mulți dintre noi îndurăm mai multe decât este necesar. Acceptăm lângă noi oameni nepotriviți în speranța că aceștia ne vor iubi cândva sau vor ajunge să ne aprecieze așa cum merităm. Nimeni nu se schimbă cu adevărat, nimeni nu se schimbă fundamental, așa îi spunea G. Aidei. Evoluăm sau involuăm. Devenim mai buni sau mai răi. Dar nimeni nu devine o altă persoană, oricât de bună sau de dură i-ar fi fost viața. Degeaba sperăm la minuni, oamenii nu se schimbă.

Dragostea asta, bat-o vina! Pe mulți ne-a umplut de rușine și ne-a făcut să comitem erori după erori, greșeli voite sau neintenționate.

Alegerile noastre, care la început au părut cele mai bune, se dovedesc adesea a fi cele mai greșite. Te trezești într-un punct în care habar nu ai cine mai ești, ce este corect și ce este incorect. O întreagă dilemă existențială. Și-atunci, rătăcind în abis, în derivă mai bine zis, nici mort, nici viu, ajungi să te urăști sau să te detești. Primii pe care îi învinovățim suntem pe noi înșine. Stima de sine se reduce la zero, iar iubirea de sine se evaporă. Și oamenii încep să ne judece, ne catalogheză neștiind cine suntem de fapt, prin ce am trecut, câte am îndurat, care ne-au fost faptele, păcatele, dorințele și asprirațiile.

Să arunce prima piatră cel care n-a greșit vreodată.

Deși suntem niște păcătoși viciați, slabi în fața tentațiilor și mereu dispuși să gustăm din fructele interzise, cu toții aruncăm cu pietre în jur și ne grăbim să catalogăm oamenii de parcă i-am cunoaște îndeaproape. Ne grăbim să jignim, să catalogăm, să judecăm, să facem afirmații neverificate și astfel stricăm reputații fără să avem mustrări de conștiință. Adevărul este că greșim.

Greșim până-n măduva oaselor!

Probabil că destinul Aidei ar fi fost să ajungă o curvă plătită sau nu. Dar cine ar fi numit-o curvă? Oamenii! Dar oare i-ar fi știut ei motivele? Bineînțeles că nu! Dacă ar fi avut un motiv și mai întemeiat decât datoriile familiei, ar fi beneficiat de circumstanțe atenuante? Nu!

Viața mea este a mea. Alegerile mele n-au făcut rău nimănui, decât mie. Din acest motiv, pentru că nu îngrădesc libertatea nimănui, nu pun pe nimeni în pericol și nu fac rău nimănui, sunt liberă să fac ce vreau.

Poate că Aida nu și-a vândut trupul pentru bani, nici sufletul pentru un trai mai bun, însă și-a compromis inima de mii de ori încercând să câștige dragostea pe căi necinstite. A mințit, a înșelat, a profitat, s-a prefăcut și pentru ce?! Pentru a-și da seama că rușinea nu îi dădea voie să trăiască în pace, oricât de mulți oameni ar fi dus de nas.

Crede-mă, niciun om nu vrea să îi fie mai rușine decât îi este deja. Sunt un exemplu de „Așa NU”. La optsprezece ani eram mai lucidă decât sunt acum. Cred că atunci am luat cea mai bună decizie din viața mea. De atunci am mers din greșeală în greșeală. Abia de astăzi m-am hotărât să nu mai trăiesc în rușine, după ce m-am lăsat marcată de o iubire așa cum nu credeam vreodată că o să trăiesc. Ce bine că există el! Ce bine că l-am întâlnit! Ce bună și ce tristă lecție mi-a dat.

Cum se ajunge la infidelitate?

Fragment din cartea Colecționara de Secrete, capitolul Despre cum să iubești greșit, cum se ajunge la infidelitate?

Uneori infidelitatea se naște întâmplător, alteori tentațiile sunt de vină. Sunt cazuri în care singurătatea își bagă coada sau tristețile sunt prea mari pentru a fi duse în doi și-atunci, a treia persoană ușurează povara unei relații nesatisfăcătoare. Unii oameni ajung să fie infideli pentru că se îndrăgostesc de altcineva, alții cad pradă curiozității, iar unii se lasă împinși de la spate de răzbunare. Nimeni n-ar trebui să fie judecat, deși corect și ideal ar fi atunci când o relație nu mai funcționează, să o închei înainte să devii infidel. Însă speranța ne omoară pe toți și avem impresia că totul este o pasă, că o să treacă neplăcerile și totul o să reintre în normal. Speranța ne trage în piept. Problemele nu se rezolvă fiind infidel, ci fiind sincer și comunicând. Rare sunt cazurile când infidelitățile nu se află, mai ales când acestea se repetă și devin un stil de viață.

Când vorbim de infidelitate, întotdeauna există un miez, un motiv, o chichiță, ceva anume. Niciodată nu se ajunge la infidelitate din senin.

Infidelitatea nu ține de sexul omului, și femeile pot fi infidele în aceeași măsură ca și bărbații. Uneori năravul din fire n-are lecuire sau sunt cazuri în care nu te mai simți apreciat în relația oficială, lucrurile nu mai funcționează, pasiunea se domolește, partenerul sau partenera nu mai este la fel de implicat și-atunci, intervine rutina. Te trezești într-un punct de rătăcire în care nu-ți mai cunoști nici valoarea spirituală, dar nici pe cea sexuală. Și-ajungi să te întrebi:

  Cine sunt eu? Mai sunt atrăgător/atrăgătoare? Mai stârnesc vreun interes sexului opus? Ce se întâmplă cu mine? Mai sunt viu/vie? Am îmbătrânit, m-am ofilit sau ce mama mă-sii se întâmplă de partenerul pare să nu mă mai observe?

Și-atunci ce faci?! Începi să testezi „piața”. Încep flirturile, jocurile seducției, numai că oamenii nu se opresc întotdeauna la flirt, ci ajung mult mai departe pentru a-și testa valoarea pe „piață”. Unde se ajunge? Cel mai frecvent se ajunge într-un Infern plăcut, dar niciodată de durată.

Infidelitatea nu este un păcat pe care oamenii să-l judece după bunul plac, dar este cu siguranță o modalitate eficientă de a-ți asigura singurătatea. Infidelitatea te răsplătește cu amintiri frumoase, cu zâmbete dulci pe chip, dar îți umple conștiința de regrete. Infidelitate umple golul din sufletul unui om, dar niciodată nu suplinește dragostea adevărată. Infidelitatea oferă experiențe inedite, dar niciodată nu asigură liniștea și stabilitatea de care un om are nevoie. În nopțile reci, atunci când infidelitatea devine doar o amintire, conștiința ucide sinele omului. Mustrările minții sunt sufocante, însă au și o parte bună – cel care alege să fie infidel, devine și un filosof veritabil, autentic. Infidelul ajunge să cunoască tainele iubirii mai profund decât oricare alt om fidel. De ce? Pentru că infidelul are ocazia să vadă și partea degradantă a iubirii, nu doar fața frumoasă, idealizată de marii artiști. Și trebuie să recunoști, înțelepciunea se consolidează întotdeauna pe durere, niciodată pe fericire.

Poate că nu-ți vine să crezi, dar i-am iubit pe amândoi. I-am iubit diferit, inegal, bolnav, murdar, dar tot dragoste a fost. Și când am renunțat, am renunțat la amândoi. Aproape că am renunțat și la mine, nu doar la ei! Îmi spuse Aida.

Despre complexele femeilor…

Din cartea Colecționara de Secrete, capitolul „Perfect de Imperfectă”, despre complexele femeilor!

Toate femeile au complexe, draga mea. Doar că unele sunt destul de proaste încât să le spună și bărbaților, iar altele sunt suficient de deștepte încât să păstreze pentru ele temerile și obsesiile pe care le au.

Nu ți se pare că ești cam dură cu femeile, Aida?

Nu sunt dură. Sunt sinceră, iar eu fac parte din categoria proastelor care își scoteau în evidență imperfecțiunile în fața bărbaților. Știi, bărbați îndrăgostiți nu văd defectele femeilor lor. Ei observă formele și sunt atrași de acele detalii care îi stimulează, care le incită imaginația. Bărbații îndrăgostiți nu văd colăceii, nasul nu-știu-cum, ochii asimetrici sau mai știu eu ce hibă. Ei văd femeia și atât.

Scurt moment de tăcere

Ascultă-mă! Dacă îi vei spune bărbatului tău zi de zi că ești nașpa, atunci și el o o să te perceapă ca fiind nașpa. Pentru că tu singură îți proclami defectele și nemulțumirile. Și dacă tu nu te placi, îl vei face și pe el să nu te mai placă. La început o să te contrazică, o să-ți spună că ești frumoasă și greșești. Dar dacă îl obosești zilnic cu prostiile tale, îl vei aduce în punctul în care îți va da dreptate. Și nu vrei să-l auzi spunându-ți: „Da, poate că ar trebui să mai slăbești. Poate că ar trebui să faci un tratament pentru pielea aia zgrunțuroasă. Poate că ar trebui să mergi la sala, ți s-a lăsat fundul, iar sânii tăi nu mai sunt la fel de fermi”. Nu vrei să-ți dea dreptate în astfel de momente. Tu vrei să te contrazică. Dar va obosi să iubească o femeie nesigură, care ea însăși nu se iubește. Nu așa obții laudele dorite. Nu așa. Dacă vrei să-ți spună că ești cea mai frumoasă femeie, trebuie să i te prezinți ca atare. Pune-ți cea mai sexi rochie de seară, ia atitudinea de famme fatale și o să te copleșească cu acele complimente după care râvnești. De ce crezi că bărbații sunt atrași de femeile ușor vulgare?! Pentru că ele au învățat să-și ascundă temerile, par sigure pe ele, dau impresia că sunt senzaționale, iar ei le văd exact așa cum se prezintă.

Deci trebuie să ne ținem gurile închise.

Exact! Îmi amintesc cuvintele lui G.: „Ești grozavă când ești dezinhibată, nebunatică și spontantă, dar mă obosești cu temerile tale.” Așadar, mă plăcea când eram sigură pe mine și dezinhibată și-l oboseam când aduceam vorba de fricile și complexele mele. Legea pe care ți-am spus-o mai devreme este valabilă pentru toți bărbații – la început ne contrazic spunându-ne că suntem minunate, dar dacă o ținem una și bună cu evidențierea defectelor noastre, ajungem să-i plictisim. Îi facem să-și atingă punctul de saturație. Și nu vrem asta, nu?

Oare ce văd femeile atunci când se uită în oglindă, Aida?

Majoritatea dintre noi observăm mai întâi ceea ce ne lipsește. Complexele noastre s-au născut dintr-o lipsă de încredere în noi însene. Ne simțim inferioare altor femei și uităm că nu tuturor bărbaților le plac femeile slabe, înalte și cu sânii mari. Sunt bărbați care preferă mignonele pentru că sunt mai ușor de manipulat în pat. Alți bărbați sunt atrași de femeile voluptoase sau chiar plinuțe. Unora le plac femeile cu șoldurile generoase, alți bărbați preferă femeile cu fundul mic sau sânii mici. Unii bărbați sunt stimulați de ochii albaștrii, alți bărbați preferă femeile slăbuțe, cu glezne fine. Adevărul este că suntem unici și avem gusturi diferite. Fiecare sac își are petecul și fiecare floare are umbra ei.

Chiar dacă pe tine, ca femeie, te obsedează colăceii tăi, burtica ușor proeminentă, kilogramele în plus sau în minus, pistruii, alunițele, sânii asimetrici, picioarele puțin crăcănate sau prea apropiate, fundul nu tocmai ferm sau nasul cam prea proeminent, bărbații nu fac un capăt de țară din asta. Ba chiar sunt deranjați dacă tu te plângi tot timpul de acele defecte care îți umbresc stima de sine și atitudinea corectă. Un bărbat observă forma corpului și rontunjimile, felul cum îl stârnești și cât de mult reușești să-i inciți imaginația. Și cu cât pari mai mulțumită de tine însăți, mai stăpână pe tine și mai conștientă de atuurile tale fizice și intelectuale, cu atât va fi mai atras de tine. Nu există femei urâte, există numai femei care nu știu să-și pună în valoare atuurile și calitățile, iar atitudinea contează cel mai mult.

O inimă deschisă este periculoasă!

O inimă deschisă este periculoasă...

Din cartea mea, Colecționara de Secrete, mică parte din capitolul „Pe cord deschis”:

1 ianuarie 2015, ora 00:01. „Îmi doresc să mă îndrăgostesc. Îmi doresc din toată inima să iubesc iarăși. Mi-e dor să iubesc. Gata, anul acesta nu mă mai țin la distanță, a venit vremea să renunț la scuturile de protecție!”

Patru luni mai târziu, dorința mea se împlinise.

Mi-am deschis inima pentru el, numai că o inimă deschisă este un suflet periculos. O femeie cu inima deschisă este și mai periculoasă. Femeia hotărâtă să iubească și să fie iubită se transformă.Dragostea scoate la iveală dintr-un om cea mai bună variantă a sa, dar și cea mai urâtă și diformă variantă a sa. Robin Sharma spunea: „Atunci când soarele luminează cel mai tare, în momentul acela, umbrele noastre sunt cele mai prelungi”. Așa și este. Atunci când un om iubește, din toată dragostea de care este capabil, din nu știu ce motiv misterios, scoate la iveală și cele mai urâte părți ale sale. Ies la suprafață cele mai odioase defecte și riști să-ți sufoci partenerul, riști să-l sperii, riști să-l alungi și riști să-l faci să omoare în el orice urmă de afecțiune pentru tine. Dacă nu ești capabil să-ți domolești demonii din interior, acei diavoli care îți ucid de fiecare dată relațiile cu potențial, poți să ruinezi chiar și cea mai frumoasă poveste de iubire. Nu toți partenerii sunt capabili să tolereze geloziile, nesiguranțele, complexele, obsesiile și fricile celuilalt. El a trezit în mine cea mai bună femeie, mai altruistă, mai sinceră și mai devotată, dornică să ofere și să se implice, dar și cea mai îngrozitoare dintre toate.

O inimă deschisă, hotărâtă să dăruiască iubire aproape necondiționată, este aidoma unei plăgi deschise pentru cel care nu poate să ducă pe umeri greutatea unei iubiri prea mari. Și în loc să închizi inima, să o încui și să arunci cheia la câini, să păstrezi ceea ce a fost frumos, fără să degradezi sublimul pe care l-ai avut, așa cum ar fi fost normal, decizi să lupți în continuare pentru o himeră, sperând la un „posibil” care miroase de la distanță a „imposibil”. Dar te minți, te minți că nu e imposibil. Și în loc să spui un sănătos „GATA, nu mai pot, de ajuns”, lupți până când îți dă sângele pe nas. Lupți până când distrugi nu doar prezentul și viitorul, ci și frumusețea trecutului. Unii oameni nu știu să se oprească și-ajung să-și facă singuri operații nereușite pe cord deschis. I-aș putea numi curajoși, dar sunt doar niște nesăbuiți. Iubirea nu înseamnă doar să oferi, pentru că poți să otrăvești cu atâta afecțiune. Îți sufoci partenerul, îl obosești, îl epuizezi. Iubirea înseamnă să știi și când să te oprești pentru binele tău și al celuilalt.

Tu știi când să te oprești sau ai simțit pe pielea ta cât de periculoasă este o inimă deschisă?

Sfidarea

Din cartea Colecționara de Secrete – capitolul Sfidarea:

Chiar dacă nu ai niciun defect fizic supărător sau jenant, trebuie să ai cel puțin un complex care să nu-ți dea pace. Și când te lași orbit de ceea ce nu ai, de frici, de obsesii, de limitele inchipuite pe care singur ți le impui, viața nu are cum să fie fericită, iar dragostea sau relația pe care cu greu ai reușit să o câștigi, nu va fi niciodată atât de frumoasă pe cât o visezi. Nimic nu are cum să meargă bine atunci când tu nu crezi în tine, în calitățile și-n atuurile tale. Oamenii văd exact ceea ce îi lași să vadă. Oamenii cred exact ceea ce le spui. Oamenii iubesc ceea ce tu iubești la tine. Nici mai mult, nici mai puțin. Ei vor aprecia exact reflexia pe care o oglindești. Și dacă atunci când te uiți în oglindă vezi doar un trup urât și-un suflet îmbătrânit, ce te aștepți să vadă ceilalți la tine?!

Sintagma cine mă place, mă place așa cum sunt, este de o cretinitate ieșită din comun. Trebuie să te străduiești să fii exact așa cum ți-ai dori să fii, nu cum te simți Realitatea este alta – cine te place, te place pentru că tu te placi, iar noi, oamenii, avem obiceiul de a vedea în ceilalți ceea ce se află în noi. Recunoști calități și defecte pe care tu însuți le ai în tine. Și când unul vede că ești depresiv, iar el cunoaște foarte bine sentimentul de tristețe, însă reușește să domine și să spulbere tristețea, normal că va fugi de tine. Pentru că nu vrea să se întoarcă de unde a plecat. Nu vrea să pice pradă din nou unei existențe pline de nemulțumiri, lângă un om care vede doar negativismul și urâtul din el însuși. Și de ce să nu recunoaștem, suntem atrași de frumos. Întâi „ambalajul”, apoi sufletul. Nu este nimic rău în asta. Nu trebuie să fii de o frumusețe ostentativă ca să fii catalogat ca fiind un om frumos. Trebuie să fii îngrijit, să înveți să-ți pui în evidență atuurile fizice, să ai atitudine și să lași frumusețea din interior și sclipirea minți să se reverse la exterior. O haină frumoasă și o atitudine debordantă fac minuni. Experiența m-a învățat asta. Viața mi-a dovedit și reușitele îmi stau drept martore.

Colecționara de Secrete

În acest moment dau startul unui nou proiect. Proiectul se numește „Colecționara de Secrete – Labirintul lumii virtuale” și este de asemenea titlul cărții pe care am început-o de vreo două luni. Am scris deja zece capitole și sunt extrem de încântată de ceea ce iese.

Mi-a trebuit mult curaj să încep această carte, însă a sosit vremea. Colecționara de Secrete nu este o ficțiune, este de fapt un jurnal despre viața mea virtuală. Este o carte în care o să prezint pericolele care pândesc pe la colțuri în mediul online, dar și mirajul și frumosul acestei lumi paralele. Cu toții avem vieți duble. Ne împărțim timpul între online și offline. Suntem prădători și prade. Ne dezvăluim în online așa cum suntem de fapt sau mințim, seducem sau suntem seduși, iubim sau suntem iubiți, trădăm sau suntem trădați, avem și n-avem parte de ceea ce ne dorim, oferim sau primim. Eu voi prezenta în cartea mea toate aceste lucruri. Personajele mele sunt reale, poartă prenumele lor reale, au vieți reale, sunt oameni cu defecte și calități. Datorită lor am ajuns să scriu această carte, ei m-au influențat, iar eu mi-am pus de asemenea amprenta asupra lor. Cu unii încă mai țin legătura, cu alții nu.

Îmi asum toate secretele, confesiunile și poveștile pe care le voi scrie. Voi spune adevăruri pe care nu mulți au curaj să le expună public și voi arăta lumii fețele văzute și nevăzute ale oamenilor și pericolele la care ne expunem atunci când dăm voie unui om cunoscut virtual să intre prea adânc în viața noastră reală. Virtualul este un cuțit cu două tăișuri. O parte distruge, o parte dezvoltă. În funcție de alegerile noastre și de oamenii pe care îi întâlnim în online, evoluăm sau involuăm. Însă nimeni nu rămâne neschimbat. Fiecare poveste virtuală, la fel ca în viața reală, reprezintă de fapt o lecție. Înveți sau persiști în prostie! Eu am ales să învăț.

De acum încolo voi publica pe blog, în categoria „Colecționara de Secrete” fragmente din cartea mea. Vor semăna cu niște articole de 400-500 de cuvinte și au menirea, bineînțeles, de a stârni curiozitatea și de a vă face să vă puneți un semn de întrebare. În același timp îmi doresc să aflu părerile voastre despre carte și în funcție de opinii, voi îmbunătăți „opera” mea. Când cartea va fi finalizată, o voi publica și o voi promova prin intermediul acestui blog și nu numai. Habar n-am dacă e bine să postez pe Dama Fără Secrete bucăți din carte, nu știu dacă editurile permit așa ceva, însă îmi asum riscul. Într-un fel sau altul, Colecționara de Secrete o să cunoască lumina tiparului.

Fragmentul de azi este din prefață:

„În căutarea iubirii supreme, m-am rătăcit printre propriile idealuri. Mi-am pierdut adesea sinele, dar tot de atâtea ori m-am regăsit. Toate relațiile potrivite și nepotrivite pe care le-am avut, m-au călit și m-au făcut mai puternică. Cine sunt eu? Cine este Colecționara de Secrete? Sunt eu! Femeia din umbră! Cea care știe totul, dar are mâinile legate și inima în lanțuri!

N-am fost dintotdeauna o colecționară de secrete, acest statut l-am dobândit odată cu trecerea timpului. Până de curând am crezut că rolul meu în lumea virtuală este acela de a colecționa secrete și de a ajuta oameni. Mă simțeam bine să aflu, să știu, să ajut. Mă simțeam utilă. Numai că acum am început să mă îndoiesc de asta. Nu mai sunt la fel de sigură că pot salva lumea. Nu mai cred în rolul pe care mi l-am asumat și sinceră să fiu, nu pot să îl mai duc.

Mi-au trebuit doisprezece ani ca să strâng toate aceste povești pe care urmează să ți le dezvălui; și 2015 este exact anul în care mă voi confesa. Până acum am ascultat, acum urmează să povestesc eu. Nu pot să mai car aceste secrete și nu voi mai da niciodată voie unui om cunoscut în lumea virtuală, să intre prea adânc în viața mea. Nu voi mai lăsa pe nimeni cunoscut pe internet să-mi influențeze sau să-mi invadeze viața reală. Oamenii aceștia m-au schimbat, m-au transformat și m-au făcut mai puternică. Dar am plătit un preț scump. Nu am fost slabă, am fost sensibilă și implicată. Tot ce-am făcut a fost cu bună știință. Nu regret nimic, însă femeia puternică de astăzi a plătit tribut fiecărui om de care s-a atașat.”