Fără răspunsuri sunt ca fără chiloți!

Fără răspunsuri sunt ca fără chiloți!

Îmi spune Bianca: „Tu fără răspunsuri ești ca fără chiloți Credeam că ai priceput că nu o să primești răspunsurile pe care ți le dorești” Mda, cam asta e și ideea, cred. Să rămân nesatisfăcută, să rămân cu gândul unde nu trebuie și să n-am pace. Băga-mi-aș! Fără răspunsuri sunt ca într-o puță care nu-și poate menține erecția. Un penis din ăla prost care intră ce intră, ar vrea să poată, dar moare, lăsându-mă COMPLET nesatisfăcută. Un „stix” pe care nu știi cum să-l mai înconjori, cum să-l mai iei ca să rămână tare. Și cu mâna și cu gura, invoci toate spiritele, privești cerul cu ardoare și el să izbutească, ioc! Fără răspunsuri sunt ca-n starea aia de excitare maximă, dar în loc să mă răcoresc, mă bag cu fundul în apă rece! Cumplit, nu?

Revenind la Bianca și la cei 25 de ani ai ei neîmpliniți, are momente când mă uimește de-a dreptul cu maturitatea ei. Pentru ea lucrurile sunt simple – ori e albă, ori e neagră. Eu am mania griului. Complic și stric până când mă umplu de întrebări fără răspunsuri. În unele privințe ea chiar e mai matură decât mine. Aș vrea să pot rezista nerăspunsurilor, însă întrebările fără răspuns nu-mi dau pace. Fără răspunsuri sunt ca fără chiloți! Băi, nene, iar eu mă simt nașpa fără chiloți. Simt că mă „trage curentul” și devin vulnerabilă. Dacă sunt atinsă, mă ud mai ușor dacă sunt fără chiloți!

Ce ironie a sorții, tocmai eu, Dama Fără Secrete, să rămân Fără Răspunsuri?! Păi da, se mai întâmplă! În viață nu le poți avea pe toate! Am mai spus-o și-o repet, noi, femeile, vrem să știm tot! Dar știți de ce, dragi masculi fermecători care ne suciți mințile și apoi ne lăsați neterminate? Răspunsul este fie eliberarea mult dorită pentru a merge mai departe, fie acel imbold de a lupta în continuare! Deși nu-mi place să recunosc, pentru că mă cred ‘a mai puternică și mai nepăsătoare, femeile tânjesc după certitudini. Vor să știe o treabă pentru a nu mai rămâne agățate într-o situație care pare să fie fără început și fără sfârșit. Liniștea asta, găsi-o-ar dracii, nu poate fi recâștigată decât în doi. Altfel rămâne acel – dar dacă?! Clarificarea lucrurilor este importantă și cred că fiecare dintre noi merităm un sfârșit decent! Altfel ața aceea ruptă ne va influența negativ viitorul. Treaba e valabilă atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Dacă ai ajuns aici căutând răspunsuri, să știi că mai sănătos este să renunți pur și simplu! Ți-aș spune să nu mai cauți răspunsurile pe care nu le vei primi niciodată, însă știu că nu ai liniște, așadar caută calea de a te împăca cu tine însuți/însăți. Îmi pare rău, eu nu am un răspuns pentru tine, dragă cititorule! Starea ta de confuzie se va menține și după terminarea acestui articol hazliu, sper!

Așa că, jos chiloţii, dragilor! :)))

Intuiția nu mă înșală

Intuiția nu mă înșală...

Ieri Dama Fără Secrete a sărbătorit Ziua Muncii prin muncă; nici nu-i de mirare având în vedere că sunt dependentă de muncă și „muncile” îmi opresc gândurile neplăcute. Numai că de data aceasta nu mi-am mai făcut treburile de acasă, ci am ieșit în oraș. Mi-am luat laptopul cel mic în geantă, mi-am pus acolo agenda cu cele câteva notițe – nu pot să renunț la scrisul de mână definitiv, oricât aș iubi eu gadget-urile – mi-am chemat taxiul și m-am dus la cea mai aglomerată terasă.

Contrar așteptărilor mele, terasa era destul de goală. Cine ar fi stat la terasă când afară picura și tuna?! Eu, evident, pentru că Dama Fără Secrete iubește ploaia. Nu era frig afară, aveam net din belșug, am stat la o masă care mă ferea de ploaie, deci puteam să scriu fără probleme ascultând „muzica” ploii și vocile celor câteva persoane din jur. Tot ce voiam era să mă bucur de „liniște”, să-mi activez gândirea creatoare și să scriu. Nu voiam să văd pe nimeni cunoscut, nu voiam să discut cu niciun prieten, voiam să mă bucur de mine și să mă regăsesc prin scris. Să spunem că am reușit parțial.

Mi-am comandat un Frappe, îmi place la nebunie, o bere blondă și-am început să măzgălesc în word idei, propoziții și fraze pentru cartea mea. Eram învăluită de-un amalgam de amintiri – unele recente, altele de acum 10-12 ani. Ce era în mintea mea nu vrei să știi! Treaba a mers brici până când la masa alăturată s-a așezat un cuplu de tineri. O ea la vreo 19 ani și un el de vreo 25 de ani. N-aș putea să-i estimez cu exactitate vârsta lui, purta barbă și avea o expresie de tip uns cu toate alifiile. Ce-i drept, mi-au atras atenția. Ea părea foarte îndrăgostită, topită chiar, el o privea cu drag, dar din când în când dădea semne de plictiseală – se uita la telefon, la ceasul de la mână, privea trecătorii și lăsa impresia că o ascultă. Ea vorbea și vorbea și vorbea! Vorbea mult, în general nimicuri. Cică femeile vorbesc de 3 ori mai mult decât bărbații. Wow!

Au stat la terasă vreo două ore, timp în care m-am prefăcut că-mi fac treaba. Erau electrizanți, nu puteam să nu-i analizez, cu discreție sper eu. Ea voia să-și petreacă seara împreună, el îi îndruga diverse scuze – în principiu o refuza subtil. De fiecare dată când ea a mers la toaletă, el a butonat telefonul continuu. Intuiția îmi spune că nu intra pe facebook, ci scria cuiva. La un moment dat ea a făcut un selfie cu el, iar el i-a sugerat să nu o pună pe instagram și nici pe facebook, pentru că nu-i plăcea cum a ieșit în poză. Minciuni. Tipul ascundea ceva sau pe cineva.

Poate că mintea mea este ușor bolnavă, însă intuiția nu mă înșală în astfel de privințe. Omul era cu gândul în altă parte, voia să fie lângă altcineva și totuși se afla la terasă, cu fata cu care, probabil, avea o relație oficială. Cele două ore cât i-am analizat mi-au lăsat un gust amar. Nu am putut să nu mă întreb – oare ea chiar nu simțea nimic în neregulă legat de el?! În gesturile ei am „citit” disperarea. Era exagerat de drăgăstoasă și căuta cu tot dinadinsul să îi capteze atenția, să îl convingă ce minunată este ea. Probabil că era o fată de toată isprava. Probabil că îl iubea din tot sufletul și simțea distanța dintre ei. Probabil că acela era modul ei de a lupta cu „rivala”. Însă exact cum spune și Henry Makow în cartea lui – Feminismul și Noua Ordine Mondială – „Când accepți orice, până la urmă vei deveni nimic.”

L-am înlocuit cu amantul ideal

Hai să ne plimbăm.

Unde?

Oriunde vrei tu. Spre paradis, spre fericire, acolo unde nu există dezamăgiri, iubiri pierdute, doruri, adevăruri nespuse, minciuni regretate sau neîntâmplări. Haide să plecăm.

Cel mai mult îmi place să conduc fără vreo destinație anume. Am permis de conducere de aproape o lună și deja am devenit una și aceeași „entitate” cu mașina mea. Când sunt la volan uit de tot. Nu mai sunt eu, nu mai sunt nici Dama Fără Secrete, nici femeia atotștiutoare, nici fetița credulă, nici cea încă îndrăgostită de el. Nu mai am memorie. Nu mă mai gândesc la trecut și nici nu mai tânjesc după un viitor glorios. Mă eliberez. Mă transform în libertate pură. Niciodată nu m-am simțit mai liberă ca acum, iar inima mi se umple de o bucurie unică. Acum nu mai există granițe. Toate barierele au picat.

Probabil că mașina m-ar duce la el dacă ar ști unde se află, însă ea nu-i cunoaște urmele și probabil că nici nu o să i le afle vreodată. Dar știi, n-a fost așa de la început. Șofatul nu mi s-a părut floare la ureche. Am trecut prin toate stările posibile: teamă, nesiguranță, furie, dorință, patos, îndârjire, euforie, bucurie, etc..

Ai văzut și tu cum se simte atunci când îți dorești un om cu ardoare, dar nu îl poți avea pentru că se împotrivește sau pentru că soarta e potrivnică. Îl vrei cu toată ființa, îl visezi, îl venerezi, te chinui, te străduiești, nu știi ce să mai faci ca să fie bine. Ai vrea să renunți la el și totuși ceva nu te lasă. Îți pierzi mințile din cauza acelei dorințe apăsătoare. Și uite așa, pasiunea devine mai puternică decât orice altă nemulțumire. Preferi să-ți fie frică, dar să mergi înainte decât să abandonezi călătoria cu omul pe care îl vrei cu toată ființa. Și să recunoaștem, te simți ca pe teren minat până când prinzi încredere în tine, până când înveți să domini, până când îi afli plăcerile și slăbiciunile și înveți să-l iubești așa cum îi place lui. Când a devenit dependent de iubirea ta și nu mai știe cum e traiul fără tine și nici nu-și mai dorește să descopere lumea care se află mai departe de tine, înseamnă că l-ai sedus, este al tău cu fundiță roșie.

Exact cum femeile se străduiesc să îmblânzească bărbații, să-i înșeueze pentru a-i iubi incredibil, toată viața, la fel este și șofatul. La început este o luptă cu propria dorință și ambiție. Întâi înveți mașina astfel încât să devii una cu ea, apoi înveți să stăpânești șoseaua astfel încât să transformi orice drum într-o adevărată călătorie a frumosului. La început mașina nu te ascultă prea bine și parcă nu te vrea, iar șoseaua ți-e vitregă. Dar cu cât insiști și exersezi, cu atât călătoria devine mai incitantă și mai excitantă.

De asta iubesc să conduc, pentru că mă eliberez, pentru că mă simt în siguranță, pentru că mă simt de parcă aș fi cucerit deja bărbatul visurilor, cel lângă care  chiar sunt femeie, o femeie fericită. Autoturismul meu a devenit amantul ideal, bucuria de a șofa este orgasmică. Plăcere orgasmică, genul acela de plăcere pe care puțini bărbați pot să o trezească într-o femeie. Știți voi, toate gemem, dar câte mimează și câte au orgasm pe bune? :)))))

De ce aș mai vrea sex când viteza îmi eliberează în corp o cantitate imensă de adrenalină?!  Se pare că am învățat să-mi produc singură hormonul fericirii și ce satisfăcută sunt. Am știut că îl pot înlocui cu o mașină mov, iată că am avut dreptate! 🙂

Tu cât de mult te prețuiești?!

Iată o bucățică din introducerea cărții Colecționara de Secrete – Tu cât de mult te prețuiești?!

Nu m-am lăsat niciodată în voia sorții, deși soarta a vrut să mă tragă în piept de nenumărate ori. Dacă m-aș fi lăsat în voia sorții, la șaisprezece ani ar fi trebuit să mă mărit cu un tânăr nepotrivit; la șaptesprezece ani ar fi trebuit să-mi pun capăt zilelor, pentru că viața de acasă era mai grea decât puteam duce; la optsprezece ani ar fi trebuit să-mi vând virginitatea unui arab dispus să-mi cumpere cea mai de preț virtute; la nouăsprezece ani ar fi trebuit să mă mărit din nou, cu un bărbat nepotrivit și slab; la douăzeci de ani ar fi trebuit să mă călugăresc și poate că ar fi fost mai bine, m-aș fi ferit de multe dezamăgiri și suferințe; iar la douăzeci și unu de ani, ar fi trebuit să cad pradă unui bărbat care era dispus să-mi ofere multe în schimbul cărnii mele. Dar ar fi însemnat să-mi vând sufletul și să devin un bun consumabil. Ar fi însemnat să-mi vând esența, nu doar carnea. Și-atunci, un astfel de compromis nu se face niciodată. Mai ales atunci când ții la conștiința ta și ai încredere că acolo, undeva, se află o porție de dragoste numai pentru tine.

Dragostea. Doamne, dintotdeauna am căutat iubirea necondiționată și-am rispit-o atât de mult, până n-a mai rămas nimic. Am consumat iubirea pe pâine și m-am ales cu firimiturile insuficiente. Flămândă am mai fost, flămândă am rămas. Mereu am trăit cu impresia că fiecare sac își are petecul și fiecare floarea are umbra ei. O fi adevărat? Ar trebui să fie! Altfel aș rămâne fără speranță, iar un om fără speranță este din start un om mort. M-am târât adesea prin mocirlă, căutând iubirea în așternuturi transpirate și în palme nesincere. Dar cumva am reușit mereu să ies la suprafață din noroi. Mi-am scrijelit genunchii, coatele și umerii. Mi-am întunecat cu bună știință rațiunea și mi-am însângerat inima, cea care ar trebui să mă țină în viață mulți ani de acum încolo. M-am distrus și m-am reîntrupat. N-am rămas intactă, nu sunt ca nouă, rănile fizice s-au vindecat, însă sufletul încă îmi este pătat de murdăria păcatelor de acum mult timp, iar conștiința încă mă învinovățește de câteva lucruri. Cred că este un semn de sănătate mentală faptul că încă mai am conștiință și încă mai am capacitatea de a mă ierta. Până la urmă mie mi-am făcut cel mai mult rău.

Toate relațiile potrivite și nepotrivite, toate alegerile bune sau rele, au luat forma unui tipar. Acest tipar mi-a demonstrat de fiecare dată că nu voi fi niciodată iubită și nu voi învăța niciodată să iubesc sănătos până când nu voi fi în stare să mă prețuiesc. Fiecare acțiune bună sau rea, fiecare experiență fericită sau nefericită, fiecare om întâlnit, potrivit sau nepotrivit, m-au condus către o variantă a mea mai bună. De la prețuirea de sine pleacă totul: eșecurile și succesele noastre, fericirea și nefericirea noastră. Pentru că este un lucru știut de toată lumea, dacă tu nu te respecți, nu o să te respecte nimeni. Și dacă tu nu te iubești, nu o să te iubească nimeni. Până la urmă, tu cât de mult te prețuiești?

Drama Queen, zisă și gelozia întruchipată…

Drama Queen, zisă și gelozia întruchipată

Mă știți ca fiind Dama Fără Secrete, dar pe lângă asta, sunt Drama Queen. Nu există femeie mai nebună și mai obsedată de gelozie decât mine. Gelozia este toxică, strică relațiile și le omoară înainte ca ele să se împlinească cu adevărat. Știu foarte bine teoria, însă nu reușesc să mă stăpânesc niciodată. Oricât aș încerca, nu îmi pot opri gândurile și temerile. Și am de suferit, niciodată de câștigat. Oare când voi reuși să-mi stăpânesc aceste porniri distrugătoare? Când voi reuși să devin și eu o femeie stăpână pe situație, sigură pe ea însăși, dar mai ales, sigură de bărbatul de lângă ea?! Oare când îmi voi învăța lecția?! Cum ar fi să fiu mai miserupistă și mai zeflemistă?! Cred că aș deveni o Dama chiar interesantă. 🙂

Nu îmi fac rău numai mie, fac rău în primul rând bărbatului de lângă mine, căruia îi vreau și îi devorez tot timpul și toată atenția. Dar știți cum stă treaba, suntem oameni și oamenii mai vor să aibă timp și pentru ei înșiși. Chiar și eu mai simt nevoia, uneori, să petrec timp cu mine însămi. Dar când mă îndrăgostesc, timpul petrecut singură este aproape o tortură și în mintea mea încep să încolțească scenariile – Ce face? Cu cine e? Dacă a cunoscut pe alta? Dacă se culcă cu alta? Dacă mă înșală? Dacă mă minte? Dacă dacă dacă. Și dacă e să se întâmple, oricum se poate întâmpla cu sau fără voia mea. Gelozia mea și „precauțiile” exagerate pe care le iau, nu reușesc să salveze relația, ba chiar o îngroapă definitiv în pământ.

Ma strică gelozia și mă apucă nebunia întotdeauna din cauza ei. Aștept, sper, mă arunc cu capul înainte. „Eu centrez, eu dau cu capul” emoțiile, nesiguranța și disperarea. Mă lupt cu mine, mă lupt cu el. Înnebunesc eu și-l înnebunesc și pe el. Încerc tot felul de manipulări, arunc tot felul de fitile și totuși singură pic în propria plasă și mă sufoc, mă omor puțin câte puțin. Nu e tragic ceea ce scriu eu aici, este doar neplăcut și pe undeva, am o urmă de regret. Dar doar o urmă mică, infimă de tot cine nu mă suportă în cea mai rea variantă a mea, nu mă merită în cea mai bună variantă a mea. Dar recunosc, mi-ar plăcea să fiu „mai altfel”, poate mai puțin dramatică, poate mai puțin geloasă, poate mai puțin nesigură, puțin mai reținută. Vreau să fiu „mai altfel”, încerc și mă străduiesc până când mă îndrăgostesc. Și când m-am îndrăgostit, începe filmul! Atunci începe jocul geloziei, cel în care eu am cel mai mult de pierdut. Și-n toată nebunia, la final, îmi promit ca la viitorul bărbat să fiu „altfel”. Poate că într-o zi o să reușesc. Poate atunci când dragostea o să fie împărtășită! Dar până vine ziua aia, am tot dreptul să fiu nebună și să mă îmbolnăvesc de ulcer. Și pe mine și pe el. :))))

Hai să te iubesc în secret…

Dama Fără Secrete chiar n-are secrete, dar îi plac secretele și cu atât mai mult secretele altora. Este o plăcere vinovată a ei. Le caută, le află și apoi le păstrează ca pe niște comori sfinte. Nu le împărtășește nimănui! Sunt doar ale ei! Întotdeauna a fost atrasă de fructul interzis, de negură, de neobișnuit, iar tentațiile îi sunt cele mai dulci ispite. Dar își asumă totul, pentru că așa este ea, o devoratoare de întuneric. Ia întunericul și-l transformă în lumină. Nu întotdeauna îi iese, dar încearcă și se luptă. Atunci când eșuază, se întunecă și ea. Însă nu pentru mult timp, îi trece până la urmă. Așa este ea „construită”. Să se scuture de tot ce o copleșește și să revină pe linia de plutire, pentru ca mai apoi să facă un salt aventuros și tot așa. Nu știe să trăiască liniștită, iubește ispita și-i tremură carnea pe ea când pericolul îi dă târcoale. Se simte vie! Și ce vie! Ce adrenalină! Ce sentimente! Ce nebunie! Uneori se gândește hai să te iubesc în secret!

Femeile, în general, obișnuiesc să-și strige iubirea în cele patru colțuri ale lumii. Fructul interzis îl refuză sau pur și simplu se străduiesc să-l aducă în prim-plan după ce îl „mănâncă”. Nu știu cum este mai bine, să-ți trăiești iubirea în văzul lumii și să o pui în pericol tot timpul sau să iubești în secret, acolo unde nimeni nu vă poate face rău?! Dacă ar fi să aleg aș alege secretul. Întotdeauna voi alege secretul. Asta nu înseamnă că nu mă respect, că nu mă iubesc sau că nu merit să fiu „în față”. Ci pentru că ce-i al meu, îmi place să rămână numai al meu, departe de ochii invidioși ai lumii. Aleg secretul și pentru că ce pot trăi două suflete în taină, nu vor putea trăi niciodată alții în văzul lumii. Când ai o relație oficială, aproape întotdeauna ești nevoit să acționezi conform cutumelor. Când ai o relație oficială, dar pur și simplu nu vrei să spui nimănui de ea, amândoi sunteți liberi ca pasărea cerului. Liberi unul față de celălalt. Atât de liberi încât vă veți întoarce întotdeauna cu drag și din prea multă iubire la celălalt. Dorul vă va mistui pe interior. Dorul și dorința fierbinte de a fi cu el, lângă el, pe el și în el. Sună vulgar?! Deloc! Este doar adevărul crud!

Gândește-te pentru un singur minut, cum ar fi să trăiești o poveste de dragoste de care nu știe ABSOLUT nimeni! Nu ți se pare incitant? Nu crezi că „pericolul” de a fi descoperit este cu atât mai ispititor?! În momentul în care nimeni nu știe de existența voastră împreună, sunteți liberi să vă iubiți așa cum doriți. Vă veți împărtăși cele mai tainice gânduri, veți avea încredere unul în celălalt, veți comunica ușor și despre orice, iar legătura dintre voi va deveni mai strânsă decât a multor cupluri care trăiesc în văzul lumii. Și ce să mai spun despre sex?! Sexul este fabulos, se întâmplă spontan, oriunde, oricum, oricând. Veți fi liberi să încercați cele mai nebune fantezii și astfel, veți trăi așa cum mulți se feresc să o facă de-a lungul întregii vieți.

Mi-aș dori să retrăiesc o iubire în secret. Nu știu de ce! Dar ce e interzis, ce nu trebuie să știe lumea, îmi place! Totul este mai intens și cu atât mai mult când știi că nimic nu-ți garantează ziua de mâine. Ce-mi pasă mie de mâine?! Eu vreau clipa de acum, oricât de impresionată voi fi, oricât de marcată, oricât de schimbată! Îmi asum! Un bărbat frumos, al meu pe moment, o cameră de hotel, o sticlă de șampanie, un pat matromonial, dorință, nebunie, lipsă de inhibiții, haine aruncate pe jos, mângâieri și săruturi fierbinți, gesturi tabu, efort, implicare, dorință, pasiune, dăruire, gemete, zgârieturi, explozii odihnă! Și-apoi viața să-și urmeze cursul firesc!

Îndemnul ploii…

Acest text nu este scris de Dama Fără Secrete, dar i-a făcut inima să bată cu putere, i-a trezit dorința și a făcut-o să se întrebe oare ploaia naște pasiunea?!

„Probabil că era sfârșitul lui august, dar era încă foarte cald focul încă o mistuia pe dinăuntru, dar mai ales pe dinafară. De dincolo de geamuri se auzea cântecul violent și dulce al ploii. Ploaia trezise dintotdeauna în ea o sălbăticie anume, un erotism aparte. De parcă ploaia scotea la iveală din ea cele mai ascunse fantezii. Pe cerul întunecat nu se vedea decât o jumătate de lună și norii grei care erau gata să îi scalde trupul gol cu atingerea lor umedă și răcoritoare. El dormea în așternuturile răvășite ea s-ar fi iubit, ar fi iubit și s-ar fi lăsat iubită până la epuizare, așa cum, poate, nu o făcuse niciodată.

Lăsă să-i alunece pe glezne mătasea ce-i înveșmântase sânii plini și pulpele generoase, păși în afara ei și se duse în livingul umbrit de dorință, acolo unde petrecuse multe momente frumoase cu el. Își turnă un pahar de whisky, deschise ușile glisante ce dădeau spre grădina casei lor și păși în ploaie. Lăsă apa sfântă să-i atingă paharul, apoi bău din el cu nesaț, îl goli și începu să danseze în ploaie femeie tânără, cu pielea fină, cu părul roșu, despletit, și cu tălpile bine afundate în iarba încă verde și fragedă. Se privea în întunericul nopții și se simțea frumoasă, era ca o nimfă a naturii. Răcoarea nopții începu să o cuprindă, însă focul din interior încă mocnea. Se așeză pe masa din sticlă, din mijlocul curții se întinse își simți sfârcurile sânilor întărite le întinse le cuprinse între degete și începu să le frământe cu vârful degetelor. Ploaia o atingea cu finețe între coapse, sfârâia de dorință își desfăcu pulpele, s-ar fi lăsat pătrunsă însă singurătatea o îndemnă să își coboare mâna stângă spre tainicul loc al trupului ei neîmblânzit. Nu obișnuia să se răsfețe singură, de fapt, cred că era pentru prima dată. Ploaia era de vină, luna pe jumătate mâncată, înfometarea trupului său. Simțea cum se unește cu ploaia, fulgere violente îi făceau părul să pară niște văpăi aprinse, iar tunetele o făceau să se arcuiască pe masa rece ca gheața, dar ploaia o mângâia tandru atât de tandru și suav

Luna o privea cum ea își oferea, încet, plăcere respirația îi era sacadată, se lăsa dezmierdată de stropii tăioși ai ploii, lacrimile cerului îi intensificau starea de excitație. Numai că din întuneric apăru o siluetă masculină era bărbatul ei, cel care o privise deja de câteva minute bune. Își aruncă hainele de pe el și o cuprinse în brațe, o sărută cu multă foame, nicicând nu o mai văzuse atât de însetată de iubire. Era fierbinte pielea ei, de cum o cuprinse între mâinile lui, bărbăția i se întări spre încântarea ei nebună. O întoarse cu spatele la el îi plecă sânii pe masa din sticlă și-n timp ce îi atingea spatele arcuit în lumina nopții și-i privea coapsele lascive cum îi căutau atingerea, o pătrunse ușor, încet în mișcări circulare și calme apoi deveni din ce în ce mai agresiv feroce rapid până când ea începu să urce pe culmile nesfârșite ale plăcerii. Ea era gata să explodeze, el simți asta și se retrase cu blândețe și începu să o mângâie, de parcă voia să o ungă cu apă de ploaie. Însă ea nu reușea să-și revină din tremurat, dar nici nu-și dorea asta, nici n-ar fi vrut să se sfârșească vreodată acele senzații și simțiri. El o întoarse cu fața la el, îi cuprinse sfârcul cu dinții, o sărută lacom pe sâni și o coborî, încet, pe iarbă dedesubtul ei, el o trase de păr pentru a-i putea mirosi de pe gât, parfumul tare de femeie. Era a lui, o simțea și îi răscolea cu fermitatea lui, interiorul fierbinte. Mâinile lui stăteau agere pe șoldurile ei, el impunea ritmul, o domina, o iubea așa cum îi plăcea ei. Printre strigătele ploii, erau gemetele lor, gemete ca de fiare sălbatice. O mușcă de buze până ce simți țâșnind un strop metalic și plin. Sânii femeii îi mângâiau pieptul puternic, iar el o iubea intens și rapid. Foc durere plăcere până când într-un final atinseră apogeul, fluidul cald îi invadă pântecul, ploaia încetă, iar ea se prăbuși în brațele lui, într-o stare de liniște profundă ”

Ce ironie…

       Astăzi… o nouă zi frumoasă zi! Mă uit în oglindă și-mi place ce văd. Deși nu se văd, trupul îmi este plin de tatuaje, am desenate pe mine însemnele trecutului. Fiecare imagine reprezintă ceva, pe cineva sau o situație anume. Trupul mi-e plin de amintiri. Încheieturile mâinilor îmi par strâns legate în cătușile trecutului. Nu mă strâng, m-am învățat de mult cu ele. Le port ca pe niște brățări de onoare. Nici măcar nu zornăie, nu-mi însângerează palmele și nici nu mă fac să sufăr. Rănile s-au cicatrizat și-n locul lor au rămas desenele tatuajele, cele care îmi amintesc că am trăit, că am iubit, că am visat Dama Fără Secrete, plină de tatuaje ascunse, ce ironie.

       Am pe mine desenat fiecare chip iubit, fiecare atingere duioasă, fiecare sărut furat și fiecare promisiune încălcată. Toate îmi amintesc că n-am trăit degeaba, că am evoluat și că nu mai sunt adolescenta credulă care m-a dezamăgit în urmă cu mulți ani. Dar am iertat-o și pe ea, era mică, neștiutoare, novice în tainele iubirii. Și deși a căzut pradă multor brațe, în fond a fost iubită, chiar și trecător. O iert și-i las loc noii femei. Dama care se reflectă în oglindă îmi place mult mai mult, în primul rând este puternică, sigură pe ea și a învățat de mult să nu se mai încreadă în promisiuni. Și ce dacă este singură, în spatele ei vulturii n-au reușit să o răpună. Stă mai dreaptă și mai mândră decât oricând. Așteaptă așteaptă o lume nouă, un nou orizont, o nouă iubire, căreia este nerăbdătoare să i se redea. Se înfioară numai la gândul acesta

        Și mă uit în oglindă și sunt surprinsă de propriele-mi tatuaje. Văd multe umbre, culori vii, imagini, frânturi din viață, care mai de care înfățișate mai măiestos. Nu insist cu privirea pe umbre, nu-mi face plăcere să le văd sau să îmi amintesc. În spatele lor stau ascunși câte un demon, câte o meteahnă, câte o amintire tristă. Ce rost are să mă încarc din nou cu supărarea vremurilor apuse?! Prefer să-mi scald ochii în culorile vii și tari care mi-au îmbrățișat trupul. Constat că trecutul meu, dacă ar fi să îl pun într-o balanță, are mai multe lucruri bune, decât rele. Dar știu de ce. Inițial tot trupul mi-a fost încătușat în umbre, în alb și negru apoi încet, încet, descoperind sensul desenelor, mi-am dat seama ce lecții de viață trebuie să asimilez. Și-am căutat în mine veninul, l-am înghițit și l-am scuipat, până am scăpat de el. Și astfel umbrele au lăsat loc culorilor. Cicatricile au lăsat loc tatuajelor artistice.

       Frumos trup, frumoase însemne, frumoasă viață și câte mai am să descopăr din ea