De câte ori să mor de aceeași patimă?!

De câte ori să mor de aceeași patimă?

Mi s-a spus că sunt o mică bestie, că sunt rea, rece, încăpățânată, nebună și nehotărâtă. Am fost acuzată că nu știu ce vreau, că n-am toate țiglele pe casă și că ar fi mai bine să nu-mi mai pierd timpul cu bărbați pe care, oricum, nu îi iau în serios. Că ei nu sunt bunuri de care să mă folosesc atunci când n-am ce face.

Așa cățea par?! Mă folosesc de bărbați în scopuri personale?!

Nu mă gândeam că din afară sunt văzută astfel.

Berbecel cum sunt, am fost învățată să iubesc într-o manieră obsesivă și nocivă pentru mine. Oare iubesc așa pentru că sunt smintită sau sunt smintită pentru că iubesc astfel?! Încă nu știu dacă eram țicnită dinainte sau m-am țicnit odată cu dragostea. Habar nu am, dar este foarte probabil să existe și un sâmbure de adevăr în toate aceste acuzații.

Parcă-l aud: Ești convinsă că nu o să mai iubești niciodată.

Contrar a ceea ce văd bărbații în mine, eu mă îndrăgostesc destul de ușor, mă încânt imediat, mi se aprind călcâiele repede și sunt berbeaca aceea care se aruncă înainte fără nicio reținere, fără vreo remușcare și fără teama zilei de mâine. Dar îmi și trecere rapid dacă îmi dau seama că bărbatul acela nu-mi poate îndeplini nevoile emoționale și pe cele intelectuale. Mă plictisesc, sunt greu de mulțumit, sunt dificilă, sunt greu de satisfăcut și dacă nu mă lupt puțin, parcă nu mă simt bine. Sunt posesivă și-mi place atenția mai mult decât orice altceva. Sunt greu de hrănit și uneori am tendința de a trăi la limita dintre fantezie și realitate. Realitatea nu e întotdeauna la fel de frumoasă ca fantezia, iar fantezia nu mă mulțumește niciodată pe deplin.

Vreau totul sau nimic, iar atunci când lucrurile nu ies așa cum sunt așezate în imaginația mea, începe joaca de-a puterea. Cine domină pe cine? Cine câștigă? Cine pierde jocul pe care eu însămi îl inițiez și îl împing la extreme? Chiar dacă pierderea jocului reprezintă un motiv pentru a fi nefericită, faptul că sunt dependentă de trăirile intense nu mă împiedică să-mi risc pielea. Simplul fapt că simt ceva reprezintă un câștig.

Dar am și momente când sunt lucidă și mă țin departe de emoțiile puternice. Am clipe în care nu vreau pe nimeni și-mi doresc să trăiesc singură și liniștită. Fără bărbați care să-mi zdruncine echilibrul și pacea interioară. Atunci devin rea și respingătoare. Răutatea mea este o formă de apărare.

Toate femeile rele au suferit cândva. Și-atunci, ca să nu mai treacă prin aceleași focuri ale Iadului, preferă să fie afuriste. Oricât ar fi femeile de puternice, atunci când iubesc, devin vulnerabile, își pierd voința și orbesc. Femeile deștepte iubesc ca proastele. Femeile de succes în sfera profesională, nu au noroc în dragoste. Detectăm imediat bărbații care au potențialul de a ne suci mințile, tocmai de aceea ne și transformăm în mici bestii. Pentru ca ei să-și dovedească bunele intențiile.

Am nevoie de un bărbat mai nebun decât mine, altfel nu-mi va putea tolera demența. Unul atât de puternic încât să mă pună cu botul pe labe, să mă domesticească și să mă vindece de alienația mintală de care sufăr încă din adolescență. Nu sunt ușor de iubit. Viața cu mine e grea și extenuantă, dar încă mai cred că acolo, undeva, se află un nebun suficient de curajos încât să-și riște Paradisul cu mine.

Nu toți bărbații sunt la fel, nu toți sunt nașpa și puși pe rele, însă dacă noi nu ne protejăm, cine o va face în locul nostru?! Toate aceste teste, figuri și impresii pe care le facem, sunt pentru a ne asigura că nu vom trece, din nou, prin aceleași suferințe.

Și da, nu e o tragedie să suferi din dragoste. N-a murit nimeni din prea multă iubire, dar nici ușor nu este. Toată viața ne este dată peste cap, iar durerea poate să dureze și ani întregi. Dincolo de părțile frumoase ale iubirii, se află și acel unghi întunecat care ne poate ucide.

De câte ori să mor de aceeași patimă?!