Pauzele în relații apropie…

Pauzele în relații apropie...

Știi, poate că ar fi mai bine să luăm o pauză? Îmi spuse el.

Ce? O pauză? De ce? Pentru ce? Ce-ți veni? Adică cum? L-am întrebat eu aproape isterizată.

Cred că este mai bine pentru amândoi. Decât să sărim unul la gâtul altuia mereu, mai bine luăm o pauză!

Dar eu nu vreau o pauză, nu am nevoie de o pauză. I-am spus eu crezând că îl voi face să se răzgândească.

Am zis să luăm această pauză de comun acord, dar dacă nu vrei și nu mă pot înțelege cu tine, foarte bine, pune-mi mie în cârcă și această hotărâre. Impun această pauză și nimic nu o să mă fac să revin asupra deciziei.

Și cam asta a fost, vrând-nevrând a impus o pauză. Dar ce-am simțit atunci a fost de neînchipuit. Disperare, supărare, tristețe, dispreț, nebunie, cele mai întunecate sentimente posibile. Deși vedeam că nimic nu mai funcționa, chiar dacă ne certam din ce în ce mai des, nu îl credeam capabil să abandoneze barca, așa cum eu nu aș fi abandonat-o nici în ruptul capului.

L-aș fi omorât. L-aș fi omorât și iubit până la epuizare. L-aș fi omorât din cauza orgoliului, a trufiei, pentru că mă simțeam respinsă, umilită și pentru că uram să mi se impună ceva. Dintotdeauna detestasem regulile și impunerile, iar el mi le băga pe gât din ce în ce mai des. Simțeam cum tot cerul îmi picase în cap și tot ce voiam era să găsesc o soluție de a trece peste pauză, de a o fenta fără ca relația noastră să aibă și mai mult de suferit.

N-am conștientizat că pauza aceea chiar era necesară și am făcut în așa fel încât am distrus tot ce ar fi putut să salveze perioada de respiro. Dacă aș fi avut răbdare, dacă i-aș fi respectat decizia, dacă aș fi fructificat timpul și absența lui reflectând asupra relației, probabil că n-aș mai fi ucis o legătură care rezistase ani de zile și care credeam că este indestructibilă. Dar nimic nu este indestructibil pe lumea aceasta, așa cum niciun om nu este de neînlocuit. Putem distruge orice și putem fi înlocuiți oricând, cu oameni mai buni sau mai distruși decât noi. Depinde de norocul fiecăruia.

Săptămâna trecută am scris despre războiul dintre sexe, război care nu ia niciodată sfârșit fără o pauză neplăcută, dar atât de necesară. Sunt oameni care nu știu să se iubească liniștit, oameni care nu cunosc pacea iubirii. Sunt o grămadă de oameni vii ca și mine care ard de dorință, care sunt înconjurați de flăcările unor sentimente incendiare și care înjunghie prin cuvinte și cer iertare fără vorbe, printr-o pasiune specifică numai nouă, a celor care nu știu să fie normali. Cu siguranță nu este o formă sănătoasă de a iubi. Aș îndrăzni chiar să spun că atunci când dragostea se transformă într-un război, aceea nu mai e iubire, ci obsesie, joacă, un proces ludic care ne menține vii, dar ne răpește liniștea, echilibrul și rațiunea.

Dacă aș putea, aș scoate pauzele din calendar, însă oricât aș fi de nebună, nu pot să nu văd avantajele despărțirii temporare. Pauzele apropie dacă oamenii se iubesc. Pauzele îți impun acea singurătate benefică pentru a cântări lucrurile, pentru a-ți da seama unde greșești, unde exagerezi, ce simți, cât simți, cât ești dispus să oferi și care sunt soluțiile pentru ca tu să nu mai comiți aceleași și aceleași greșeli. Pauzele te fac să te detașezi puțin de evenimentele violente, de certurile sufocante și de sentimentele care te orbesc. Doar așa ți se limpezește mintea. Pauza te face să privești atent în sufletul tău și în jurul tău.

Pauzele liniștesc apele și domolesc războiele dintre sexe. Și dacă oamenii nu se mai înțeleg, înțelept ar fi să ia o pauză pentru a-și da fiecare seama ce vor să facă pe viitor, unde vor să ajungă și cu cine. Însă este adevărat, când iubești un om nu poți să stai nici măcar o secundă fără el. Numai gândul că nu trebuie să vă vorbiți și să vă vedeți te omoară. Știu sentimentul, am trecut prin el și nu am reușit să-i rezist. Am fost slabă în fața dorului și-am scorbolit în noroi până când am transformat pauza într-un scandal monstru și dorul într-un sentiment de dezgust profund.

Pentru mulți dintre noi pauza reprezintă preludiul despărțirii. Dar nu este musai să fie așa. Dă-i omului un moment de respiro, lasă-l să-și dea seama ce vrea și dacă te iubește se va întoarce la tine cu respirația tăiată. Însă până nu încerci, n-ai cum să simți efectele benefice ale pauzei. Pe unii pauza îi desparte definitiv, însă pe cei mai mulți îi apropie. Pauza ar putea fi și un test pentru cei care se dovedesc a fi dependeți de partenerii lor. În funcție de modul în care reziști, îți poți da seama dacă iubești sau doar nutrești o obsesie. Cert este că pauzele sunt necesare mai ales atunci când războiul nu mai contenește.

Spionajul, curiozitate sau obsesie?!

Spionajul, curiozitate sau obsesie?!

Femeile sunt curioase din naștere. Nu cred că s-a născut femeia care să nu-și fi cercetat pe internet iubitul, fostul iubit, viitorul iubit, fostele iubitului, muierile care se dau la el sau pe cele care par dubioase. De asemenea ele verifică și neamurile, dar și neamurile neamurilor. Nu cred că există vreo femeie care să spună – eu n-am spionat niciodată. Dacă îmi spui asta, minți cu nerușinare, fetică!

Spionajul se află în sângele femeilor!!!

În ziua de astăzi toată lumea are cont de Facebook, iar unii dintre noi avem conturi și pe alte rețele de socializare, plus site-uri personale. În momentul în care faci parte din mediul online, îți asumi acest lucru și accepți faptul că vei fi căutat, vizitat și studiat. Mi se pare o mare cretinitate să te simți invadat. Într-adevăr, este o linie fină între curiozitate și obsesie. Una este să verifici contul cuiva de facebook pentru a vedea ultimele noutăți și cu totul altceva este să-i scrii pe toate conturile posibile. Aici da, vorbim de nebunie curată.

Și eu fac parte din rândul spioanelor. Mi-e aproape imposibil să mă abțin. Dacă l-am plăcut și dacă mi-a fost drag, am căutat „referințe” pe internet despre el. Pur și simplu caut, stă în natura firii mele. Motivul predominant pentru absolut toate femeile este curiozitatea – vrem să știm tot, să aflăm tot, să fim la curent cu tot. Sunt și cazuri în care aceste căutări îți dezvăluie un adevăr pe care bărbatul în cauză refuză să ți-l spună și atunci, dacă tot simți că e ceva în neregulă, rămâne în grija ta să afli. De asemenea să nu uităm de momentul numit despărțire. După despărțire toate muierile verifică profilurile fostului pentru a fi la curent cu starea și schimbările din viața lui dar și din cauza dorului, la naiba!

Am fost spioană, am fost și o mică hărțuitoare. Nu spun că am procedat corect, uneori am întrecut limita, știu asta, tocmai de aceea și spun că limita dintre curiozitate și obsesie este fină. Iar de la obsesie la nebunie este doar un pas mărunt. Cine dracului nu caută?! Din surse sigure știu că și bărbații caută, iar motivele lor sunt cam aceleași ca și ale noastre. Chiar dacă am căutat și am exagerat în căutările mele, nu am făcut rău nimănui și nici nu aș fi făcut rău cuiva, indiferent ce aș fi aflat. Dacă am căutat, am făcut-o pentru mine. Pentru că eram curioasă, pentru că muream de dor, pentru că îndoielile mă omorau, pentru că neliniștea nu îmi dădea pace sau pentru că simțeam că ceva necurat se afla la mijloc.

Spre deosebire de alte spioane, eu mai am și prostul obicei de a-i spune omului: știi, te-am căutat pe facebook și te-am găsit. Ți-am văzut pozele cutare, neamurile cutare, am văzut că ai făcut cutare lucru, că ai fost în cutare loc și tot așa. Îmi dau cu părerea fără jenă. În nebunia mea, îi spun întotdeauna omului că l-am căutat. De ce? Pentru că atât timp cât nu fac nimic rău, nu îmi fac simțită prezența și nu deranjez pe nimeni, nu dau cereri de prietenie, nu dau like-uri și nici nu comentez, consider că nu greșesc cu nimic! Cu ce te deranjează dacă văd?!

Prima fază este întotdeauna curiozitatea,

apoi căutările devin verificări de rutină

sau pură obsesie!

Azi mănânc o ciorbă care nu îmi place. Urăsc să-mi scrie cineva pe toate căile posibile doar-doar de-oi vorbi. Nu merge așa. Dacă vreau, vorbesc. Dacă îmi place cineva, demonstrez. Dacă m-am îndrăgostit, simte el cu vârf și îndesat. Dar dacă spun civilizat că NU azi NU și nici altă dată, atunci cel mai bine este să mă lași în pace. Cu toate acestea, nu pot interzice unui om să-mi viziteze blogul sau să arunce un ochi pe facebook-ul meu. Dracu’ să-l ia de facebook, uită-te dacă ai ce vedea! Dracu’ să-l ia de blog, citește și recitește de câte ori îți poftește inima! Aș fi ipocrită să spun că sunt hărțuită sau mă simt agasată în condițiile în care mi-am asumat prezența în mediul online.

Poate că suntem invazive, poate că exagerăm adesea, poate că suntem prea curioase, nebune sau obsedate, dar frățică, atât timp cât ai conturi de socializare, trebuie să-ți asumi acest fapt. Asumă-ți că ești cercetat, că ochii sunt ațintiți asupra ta și nu poți face nicio mișcare fără să aflăm, mai devreme sau mai târziu, adevărul!

Așa că lasă mofturile, femeile spionează!

Ori accepți, ori block!

Dar dacă dai block, ți-ai dat foc la pălărie!

Când e dragoste și când e obsesie?

Când e dragoste și când e obsesie?

Unde se termină iubirea și când începe obsesia?

Există vreun factor declanșator?

Cred că da există un factor declanșator. Există o limită între dragoste și obsesie. Deși pe mine viața m-a învățat că dragostea nu prea există. Cel mult ne atașăm și ne îndrăgostim. Și dacă e împărtășită, durează puțin. Dar sentimentele astea sunt aproape întotdeauna inegale. Unul iubește mai mult decât celălalt. Sau și mai „frumos”, unul iubește și celălalt nu. Știți și voi, situația aceea de „vis” – ne îndrăgostim de oamenii pe care nu îi putem avea. Mi-ar plăcea să văd un cuplu pe deplin fericit. Jur că aș săruta pământul în urma lor.

Am strâns atât de multă furie și indignare în mine, încât nici nu-i de mirare că trec printr-o perioadă în care nu vreau să mai scriu zânisme. De fapt, de acum este foarte probabil să citești numai articole care denigrează iubirea. Carrie Bradshaw din mine simte nevoia să dea de toți pereții cu „dragostea”. Scriu pentru că așa pot să rezist conflictului interior.

Cine dracu’ mai are nevoie de dragoste când căile ei sunt atât de complicate și linia dintre iubire și obsesie este atât de fină?! Nebun să fii să-ți mai complici existența astfel. Și pentru ce?! Pentru o despărțire care nu te va lăsa intact. Ci te va sidefa… căci ăla mai slab, mai credul și mai implicat, iese întotdeauna șifonat.

Până la urmă, când e iubire și când e obsesie? Este iubire când sentimentele sunt împărtășite și „proștii” trag în același sens. Nu devine obsesie nici măcar atunci când unul din amărâți are parte de neșansa de a nu fi iubit. Nu e asta o problemă. Că nu ești iubit, nu ești iubit. Nimeni n-a murit din asta. Nu e un motiv destul de întemeiat încât să-ți pierzi mințile. Dar când ești umilit și sentimentele ți-au fost disprețuite în asemenea hal, devine obsesie. Pentru că nu-ți închipui cum ai putut investi atât într-un om care nu merita nici măcar un zâmbet de-al tău, cu atât mai puțin regretele sau lacrimile tale.

Normal că devine obsesie, cum să nu devină obsesie când știi că ți-ai oferit sufletul pe tavă, ai dat totul și totuși persoana aceea nu doar că n-a apreciat nimic, dar și-a mai și bătut joc. Da, devine obsesie când ai sentimentul că ai fost luat de prost, când îți vine să te dai cu capul de toți pereții, jignindu-ți propria persoană pentru miile de compromisuri pe care le-ai făcut sperând și găsindu-i scuze. Devine obsesie când îți găsești o mulțime de culpe, când îți dai seama că trebuia să te fi oprit cu mult timp în urmă, când realizezi că… este pentru prima dată când cineva te-a rănit atât de profund. Cum să nu devină obsesie când tu cunoșteai un om, credeai că este într-un fel și el se dovedește a fi opusul a ce credeai despre el?! Cum să îți mai găsești împăcarea când realizezi că toate convingerile pe care îți construiseși „iubirea”… erau false?!

Devine obsesie… dar până și obsesiile pier. Căci existența noastră nu se încheie niciodată la un singur om. Ba din contră, după ce obsesia își face mendrele și conștientizezi tot ce era de conștientizat, vine timpul să o iei de la zero. Dar cu lecțiile făcute. Și știi de ce?! Pentru că oricât de înșelat ai fost, ai permis să fii înșelat. Cu cât permiți mai multe, cu atât ai mai multe de suferit. Și-apoi ajungi să te întrebi, de ce eu?! Pentru că n-ai fost capabil să fugi când ai avut șansa. Ai stat și ai sperat la cai verzi pe pereți. Iată rezultatele acum! Suferă și ia aminte, apoi vindecă-te și ia decizia de a fi puternic. Măcar pe viitor să fii puternic, dacă în trecut n-ai fost în stare!

P.S. Puternic nu înseamnă să plătești cu aceeași monedă oamenilor care se vor apropia de tine. Puternic înseamnă să știi să te aperi și să ripostezi în fața celor care încearcă să te joace pe degete, oferindu-ți dragoste cu lingurița, afecțiune cât să nu-ți pierzi interesul și o mulțime de minciuni frumos împachetate!

Tehnici de vindecare după despărțire

Dacă vrei să nu mai plângi, atunci încetează să mai plângi. Oprește-te! Orice învăț are și un dezvăț! Oricât de mult ai plânge, mai devreme sau mai târziu, ochii tăi vor seca.

Până la urmă de ce plângi? Întreabă-te de ce plângi! Sigur că îl iubești, altfel nu ai plânge. Dar dacă te-a părăsit, te-a făcut să suferi, te-a umilit sau, pur și simplu, s-a purtat cu tine ca un dobitoc, atunci nu îți merită lacrimile. Plângi după o himeră, după fantoma unui iubit imaginar. Pentru că el nu era deloc așa cum îl credeai tu. Sau dacă a fost atât de minunat pe cât ai crezut, vezi bine că s-a schimbat în rău. Chiar dacă a fost cândva bun și perfect pentru tine, acum nu mai este și nu va redeveni acel om pe care l-ai iubit. Odată ce conexiunea dintre voi s-a întrerupt, aproape nimic nu va putea să restabilească legătura profundă pe care ați avut-o. Așa că nu mai plânge.

Ai două posibilități pentru a-ți reveni:

  1. Stop și amintește-ți doar lucrurile frumoase! Până la urmă trebuie să apreciezi acea relație chiar dacă s-a terminat. Ai iubit, ai fost iubită, ai niște amintiri frumoase pe care nu ți le va fura nimeni. Fii bucuroasă că ai avut privilegiul de a întâlni iubirea. Chiar dacă el a plecat și este de domeniul trecutului, o să ajungi să iubești pe altcineva. Dacă s-a terminat nu este deloc un capăt de țară. Cu toții avem capacitatea de a iubi de mai multe ori în viață, nu doar o dată, așa cum cred majoritatea oamenilor. Dă-ți șansa de a iubi pe altcineva!
  2. Stop și amintește-ți toate defectele și răutățile pe care ți le-a făcut. Deși nu este tocmai sănătos și nu recomand această „tehnică de vindecare”, dacă te ajută, amintește-ți tooooaaate relele pe care ți le-a făcut. Amintește-ți că te-a făcut să suferi, că te-a mințit, te-a înșelat și ce ți-a mai făcut rău sau neplăcut. Adu-ți aminte că are defecte și din cauza acelor defecte tu nu ai fost niciodată pe deplin fericită cu el. Conștientizează faptul că această despărțire nu este o suferință, ci o eliberare. Ai scăpat de un om care în loc să te facă fericită, îți făcea rău, te făcea să plângi. Dacă te ajută, detestă-l în tăcere până când vei simți că nu îl mai iubești și nu mai simți nevoia să plângi după el sau din cauza lui.

Sănătos este ca după o despărțire să-ți acorzi un moment de „doliu”, cum îi spun eu. În acea perioadă poți să plângi și să te gândești la el și la trecut. Poți să cântărești lucrurile frumoase și lucrurile urâte, apoi să iei decizia de a o lua de la capăt, pe un alt drum. Zilele de doliu vor fi pentru tine un soi de curs în care îți vei promite să nu mai repeți aceleași greșeli în relația viitoare. Vei conștientiza unde ai greșit tu și unde a greșit fostul, iar data viitoare vei învăța să alegi nu doar bărbatul potrivit, ci și să acționezi așa cum trebuie pentru a avea o relație frumoasă. Dar ține-te de cuvânt!

Înțelege că uneori iubirea se sfârșește! Poate că nu e nimeni de vină! Așa a fost să fie! Poate că nu sunteți sortiți unul pentru altul! Nu mai plânge și nu îți mai trăi viața în amărăciune. Uită-te în jur, ai toate motivele să îți ștergi lacrimile și să zâmbești.

Viața ta nu se încheie la un bărbat. Viața ta devine mai bună după ce acel bărbat toxic pleacă! Nu te-a părăsit, de fapt ți-a dat ocazia să fii fericită cu adevărat cu altcineva!

Contact după despărțire…

Contact după despărțire...

Astăzi mi-a atras atenția o căutare care m-a făcut să zâmbesc: „Cum să te bagi în seamă după despărțire”.

Normal că zâmbesc, pentru că sunt expertă în a căuta pe cineva după ce mi se spune „nu mă mai căuta” sau și mai rău, după ce spun eu „am terminat-o”. Da, sunt mama băgărilor în seamă. S-ar putea spune că n-am orgoliu. Dar ce-mi pasă mie de orgoliu?! Problema este că n-am stare. De fiecare dată când mi se interzice ceva sau mă simt vinovată din cauza a ceva, caut omul în cauză. Uneori pentru a clarifica lucrurile sau pur și simplu pentru că mi-e dor și vreau să aflu ce face. Nu contează cine este vinovat, asta simt simt nevoia să contactez persoana respectivă.

Nu știu ce voia să afle „căutătorul” meu, însă pot să-ți spun cu siguranță că ideea de a contacta pe cineva la care ți-a rămas gândul nu este o dovadă de slăbiciune, ci de curaj. Chiar dacă inima îți bate cu putere și îți tremură mâinile, dacă simți că trebuie să aveți acea discuție, inițiaz-o! Dacă au rămas lucruri nespuse sau dacă încă mai crezi într-o posibilă împăcare, atunci caută omul. Până la urmă ce mare rău ți se poate întâmpla?!

Un om educat o să te respingă fără să te jignească, o să-ți explice, frumos, în două-trei vorbe că nu te mai vrea și gata.

Un om needucat, o să te înjure și-atunci constați că n-ai suferit nicio pierdere. Normal că o să te doară ca dracu’, dar dacă atât poate, atât poate și pace.

Mai există și posibilitatea în care te-ar putea ignora, asta nu-l face nici educat, nici needucat, ci doar total dezinteresat. Ei bine dacă te ignoră e nasol.

Dacă te ignoră, trebuie să faci valuri. Să provoci omul și să-i stârnești reacțiile. Încearcă la început să o faci cu frumosul – sensibilizează-l și propune-i o discuție liniștită și normală în care să vă spuneți ceea ce n-ați putut sau n-ați apucat până în acel moment. Dacă nici așa nu-ți răspunde lansează-i o provocare. O provocare care i-ar plăcea lui sau ei mult. Aici este important să cunoști persoana respectivă, pentru că dacă n-o cunoști, poți face o gafă colosală și n-o s-o mai întorci din drum nici cu toate promisiunile din lume.

Ideea e ai grijă ce provocări lansezi. Ele nu îți asigură împăcarea, ci doar amână puțin momentul despărțirii definitive. Dar dacă tu ai nevoie de acea amânare pentru a încheia socotelile astfel încât să fii un om împăcat cu tine însuți, foarte bine, fă ce-ți dictează inima.

Însă sunt și momente când pur și simplu trebuie să accepți despărțirea. Oamenii vin și pleacă din viețile noastre. Fiecare dintre ei reprezintă niște lecții de viață, fiecare schimbă în noi câte ceva, fiecare dintre ei ne îmbogățesc sau ne sărăcesc. Fiecare inimă se frânge diferit și fiecare avem propriul nostru ritm de a ne reveni. În astfel de cazuri, când nimic nu mai poate fi făcut sau schimbat, pur și simplu trebuie să mergi mai departe.

Și ține cont de un lucru – dacă omul acela e menit să fie cu tine, o să fie și o să te caute el.

Învață să dai timpului timp. Eu încă n-am învățat lecția asta!

De ce „aruncă” o femeie un bărbat?

De ce aruncă o femeie un bărbat? Ce aruncă o femeie poate să fie perfect pentru alta și aici, evident, mă refer la un bărbat.
Suntem pretențioase, această „calitate” nu ne-o poate contesta nimeni. Sunt anumite lucruri peste care nu trecem. Vrem să fim iubite, dar să nu fim posedate. Vrem confort, dar să nu ne simțim cumpărate. Vrem afecțiune, dar să nu fim sufocate. Vrem să fie puțin rebel, dar nu indiferent sau nepăsător. Vrem să fie puternic, dar nu dur. Vrem să fie, dar nici prea mult. Dacă este prea serios, nu-i bine. Dacă este prea vesel, devine superficial. Dacă își dorește exclusivitate ne speriem, iar dacă vrea să se vadă și cu alte femei, suntem geloase. Oricum ar fi, aproape niciodată nu-i bine. Și atunci oricât ar fi relația de frumoasă, se strică. Mai ales dacă partenerii nu sunt atât de potriviți unul pentru altul.

Ne dorim un bărbat perfect, din toate punctele de vedere, și atunci când realizăm că nu este atât de „minunat” pe cât am crezut la început, îl aruncăm ca pe o măsea stricată. Nici noi nu suntem niște sfânte, suntem pline de defecte, însă cine ne poate învinovăți?! Așa ciudate și puțin nebune, reprezentăm până la urmă sexul frumos. Într-adevăr suntem neîndurătoare cu bărbații pe care nu-i iubim și suntem în stare să ne umilim îngrozitor de mult atunci când iubim. Și totuși, când o femeie „aruncă” un bărbat, acela va deveni perfect pentru o altă femeie.

De ce aruncă o femeie un bărbat? Uneori pentru că are prea multe motive, alteori pentru că își dorește altceva un alt tip de bărbat, un alt tip de relație. Sunt pe lumea asta o grămadă de femei care nu știu să-și aprecieze partenerii. Femei care înșală, femei veșnic nemulțumite, femei care vor prea mult, femei cu o grămadă de pretenții și exigențe. Și atunci tipul respectiv rămâne singur. Dar nu pentru mult timp, pentru că se va ivi o altă femeie care să vadă în el acele calități pe care cealaltă n-a știut să le aprecieze, acel potențial pe care cealaltă l-a irosit sau nu a știut să-l potențeze și mai mult. Defectele pe care cealaltă nu le suporta, pot fi calități prețioase pentru altă femeie. Obiceiurile lui enervante, cele pe care fosta le detesta, pot fi detalii înnebunitoare pentru altă femeie. Imperfecțiunile lui îl fac perfect pentru o altă femeie.

De ce aruncă o femeie un bărbat? Poate că asta este șansa pe care divinitatea o oferă acelor femei care nu au reușit să își găsească sufletul pereche. Acea despărțire ar putea să pară o mare supărare pentru el și poate chiar este o mare nefericire, însă acolo, undeva, se află femeia perfectă pentru el, care să-l iubească, să-l repecte și să-l aprecieze așa cum merită. Suntem cam prea pretențioase, dar trebuie să recunoaștem, așteptăm bărbatul „aruncat” de alta pentru că acela este deja șlefuit. Știe ce este și ce nu este bine să facă într-o relație. Știe cât, cum și în ce fel să ofere. Este trecut prin viață, are experiență și atunci când se va dărui, când o să decidă el că acea femeie merită, o să-o facă total. Fără să se mai teamă de nimic, nici măcar de despărțire.

Așa că, dragele mele doamne și domnișoare, aruncați bărbații, ei sunt perfecți pentru alte femei. Sunt perfecți pentru noi, pentru femeile imperfecte care își doresc o relație adevărată, fără mofturi și nemulțumiri care pot fi remediate.

Doi pași înainte, un pas înapoi

Doi pași înainte, un pas înapoi. Doi pași înainte, un pas înapoi.

Sun rac? Nu! Sunt femeie! Sunt nebună, mă enervez ușor, sunt certăreață, vorbesc mult, gândesc puțin, sunt ilogică, dar toate astea nu mă împiedică să-mi mai pun mintea la contribuție măcar din când în când. Nu prea știu ce-i în mintea mea, dar sigur știu ce simt și deși adesea mă las pradă îndoielilor, într-un final reușesc să surprind esența, cea care mă face fericită. Mă învârt în cerc de multă vreme. Alerg după același ideal de vreo 12 ani. N-am reușit să-l prind vreodată. Nici nu contează. Eu mă simt bine în lumea mea imaginară. Deși mi-am construit o lume bazată pe iluzii, unele dintre ele deșarte, eu încă mai cred în iubire, în prietenie, în sinceritate, în bunătate și în cinste. Nu pot să mă schimb și nici nu vreau. Dacă mi-aș dărâma castelul, aș pica în depresie și nu vreau. Vreau să fiu optimistă și veselă! Și sunt!

Mai cred oare în prinți și prințese? Nu! Nu mai cred! Cred că există bărbați și femei cu defecte și calități. Bărbați și femei care se potrivesc. Cred în oamenii care se întâlnesc și reușesc să se completeze! Cred în întâlnirile providențiale. Cred că nimic nu este întâmplător. Cred în legăturile care ajung la un nivel profund de înțelegere și empatie. Aceste relații sunt rare, tocmai de aceea sunt atât de prețioase. Aici nu e vorba de dragostea aceea pătimașă și nici de sex, aici vorbesc despre o legătură mentală și emoțională, care de cele mai multe ori este mai puternică decât una condimentată de contactul fizic. Mai cred că nicio relație nu este perfectă și cred că având în vedere vremurile pe care le trăim, având în vedere de stresul, grijile și durerile pe care toți le cărăm în spate, toate legăturile sunt menite să treacă printr-o serie de încercări grele. Cine face față acestor încercări? Cei care reușesc să treacă peste ispitele care se ivesc la tot pasul. Oamenii care sunt capabili să învețe din propriile greșeli. Fac față încercărilor cei care reușesc să-și stăpânească orgoliile, cei care știu să ierte și cei care nu se lasă orbiți de teamă. Cum să irosești o astfel de relație? De ce să renunți la ea? Oricât ar fi de apăsătoare și de dificilă, ea este menită să ne învețe ceva! Rămâne doar să aflăm ce!

Am citit într-o carte că fericirea este numai pentru cei curajoși. Să fie oare adevărat? Cred că da! Renunțarea lasă în urmă un gol și o serie de întrebări care nu își vor găsi niciodată răspunsul. Fugind de greu, fugi de fapt de șansă! Îți refuzi o posibilitate rară, uneori chiar un lux. Iubirea este un lux pe care nu mulți și-l permit și totuși cei mai mulți oameni fug de ea ca dracu’ de tămâie. Indiferent că vorbim sau nu de o prietenie, pentru că și prietenie este o formă de iubire, oamenii se tem să se implice. De ce oare? Cred că de teama durerii. Pentru că atunci când o relație se risipește, mai ales una puternică, „doliul” de după este inevitabil și inimaginabil. Și totuși… să fugi de suferință înseamnă de fapt să fugi de șansă! Îți refuzi posibilitatea de a fi bucuros chiar și pentru o vreme.

Eu prefer să sufăr de o mie de ori după, decât să nu simt nimic. Prefer să fiu victima unei dureri inimaginabile, decât să mă țin în siguranță, decât să stau mereu cu drobul de sare deasupra capului și să mă feresc de orice bucurie. Nu orice fericire este urmată de tristețe, așa cum nu toate relațiile sunt urmate de despărțiri.

Viața asta… câți sunt în stare să o înțeleagă?! Nici e nu o înțeleg pe deplin! Trec prin aceleași dileme, tragedii și fericiri ca și voi! Doi pași înainte, un pas înapoi. Doi pași înainte, un pas înapoi.