Așteptăm să ni se împlinească așteptările?

Așteptăm să ni se împlinească așteptările?

După mult timp, foarte mult timp, cred că ani de zile, aseară am adormit fără să mai țin telefonul lângă mine. Nu știu ce mama naibii așteptam, însă telefonul era nelipsit. Zi sau noapte, telefonul era lângă mine, în raza mea vizuală, cât mai aproape de palma mea dreaptă. Obișnuiesc să-l țin pe vibrații sau pe modul silențios, niciodată pe sunet, tocmai de aceea telefonul se afla în raza mea vizuală, pentru a observa „minunatul” led, de mărimea unei gămălii de ac, cum luminează și în ce culori luminează. Căci da, după culoarea luminiței știu prin intermediul cărei aplicații am fost căutată.

Când văd culoarea verde îmi tresare inima

Aștept!

Mă aștept să

Ce aștept?!

Țineam telefonul lângă mine de parcă așteptam vreun telefon sau vreun mesaj de la cineva important. De parcă dacă aș fi ratat exact secunda respectivă, s-ar fi năruit întreaga mea viață. Recunosc, sunt dependentă de telefon. Cred că este singurul obiect la care nu aș putea renunța. Fără telefon mă simt scoasă din context, ruptă de realitate, singură Însă de ce naiba s-o mai dau cotită, faptul că îl țineam lângă mine chiar și în timpul somnului este un obicei aproape bolnav. Aici nu vorbim de o simplă obișnuință, ci de faptul că marea majoritate dintre noi ne petrecem mare parte din viață așteptând. Așteptând ceva, orice.

Ar trebui să ne petrecem viața acționând!

Întotdeauna așteptăm câte ceva. Așteptăm pauza, vacanța, salariul, sfârșitul lunii, weekendul, persoana iubită, mâncarea, băutura, hainele sau cosmeticele comandate, așteptăm ziua de vineri, momentul perfect, mesajul de la ex, cererea în căsătorie de la actualul, decizia șefului de a ne promova, o viață mai bună, un salariu mai generos, un prieten loial, un neam din străinătate și tot așa. Zilnic așteptăm câte ceva și problema cea mai mare știți care e?! Faptul că așteptările depășesc condițiile realității.

Când închipuirea (așteptarea) depășește probabilitatea reală, atunci chiar există o problemă. Ei bine, eu recunosc. Sunt o tipă care trăiește mai mult în propria lume interioară decât în realitate. Trăiesc mai mult în imaginație decât în realitate și deseori așteptările au fost și sunt mai mari decât pot duce oamenii obișnuiți. Da, totul se leagă de oameni. Așteptările noastre sunt strâns legate de acțiunile oamenilor. Ne așteptăm ca oamenii să facă ceva și într-un anumit fel, iar ei nu fac sau nu fac bine. Așadar, intervine dezamăgirea.

Dar cine e de vină?!

Nu poți cere unui om să fie ce nu poate fi. Să ofere ceea ce nu are sau să se implice, dacă el nu știe cum să o facă sau nu vrea să o facă. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să acceptăm adevărul:

Așteptările în dragoste nu au nimic de-a face cu realitate!

Oamenii nu se schimbă!

Omul construiește în mintea lui tot felul de fantezii amoroase care rareori ajung să fie îndeplinite!

Omul vede ceea ce vrea să vadă și vede exact ceea ce nu-i face bine – proiecția propriului ideal. Însă exact asta este – o proiecție. Proiectându-ți dorințele și așteptările, ceea ce faci de fapt este să-ți programezi o dezamăgire. O dezamăgire care, mai devreme sau mai târziu, o să intervină. Poate că nu o simți acum, chiar în această clipă, dar o vei simți. Îndoiala este primul semn al nefirescului. Dacă ceva nu merge bine, iar tu îți petreci viața așteptând niște schimbări, s-ar putea ca așteptările tale să depășească realitatea. Și-atunci ar fi mai bine să pleci. Să înfrunți realitatea și s-o trăiești așa cum este ea.

Până la urmă, mai așteptăm mult? Ne consumăm viața așteptănd și nu este deloc bine. Dacă trăiești acum o poveste de dragoste, întreabă-te:

Este real ceea ce simți?

Este real ceea ce crezi?

Este real ceea ce trăiești?

Există vreo urmă de îndoială?

Așteptările tale sunt fondate sau nefondate?

Crezi că așteptările tale vor deveni vreodată o realitate palapabilă?

Atunci de ce mai ești acolo?

Aștepți să ți se împlinească așteptările?!

Profund greșit!

Obișnuiam să fac aceeași greșeală ordinară!

P.S. Noaptea rămân divorțată de telefon. Oricum nu am ce aștepta! 🙂

Calcă-l pe nervi, fii indiferentă!

Calcă-l pe nervi, fii indiferentă!

Vara asta a destrămat cam multe povești de dragoste, iar bloggerițele au început să-și verse dorul și neputința pe blogurile lor. Cred că se ia acest obicei nociv. Aparent a-ți scrie sentimentele pe blog este un soi de terapie, însă dacă Făt-Frumos citește, mai bine nu mai scrii. Alexandra îl ridică în slăvi pe ex și chiar crede cu tărie că nu o să mai cunoască un bărbat mai extraordinar decât el, Ana își scrie de zor dorul și mărturisește că l-ar suna, dar de fapt așteaptă să o sune el, Raluca încearcă din răsputeri să îl întoarcă în viața ei prin textele ei.

Până nu de mult la fel făceam și eu. Încă am moment în care aș scrie despre el romane. Am făcut chiar un blog întreg despre el, cu toate acestea, privesc aceste fete din afară și îmi dau seama că băieții aia nu merită nici măcar un regret din partea lor. Este mai mult decât evident faptul că au fost părăsite și tot ele plâng și suferă. Nu e bine! Nu îi mai transformați în nemuritori pe blogurile voastre. Scrisul este un cuțit cu două tăișuri. Există posibilitatea ca masculul să realizeze ce femeie deosebită a pierdut, însă odată ce te-a părăsit, e clar că nu te-a iubit suficient de mult și nu merită să-l primești înapoi. De ce ai face-o?! Din dragoste? Care dragoste dacă el a ales să plece?!

Fetelor, în esența dragostea este ușoară. Nu înseamnă suferință sau luptă, ci echilibru, liniște, pace, siguranță și frumos. Nu puteai face nimic mai mult. Nu ai greșit voit. NU aveai cum să îl păstrezi sau să îl oprești. El a ales să plece sau să te părăsească pentru altă femeie. A făcut o alegere, iar tu trebuie să respecția asta. Ești o femeie puternică, poți să treci peste această dezamăgire. Decepția asta te călește. Nu-i hrăni egoul scriind despre el. Îi plesnește inima văzându-se prin ochii tăi, iar femeile care te vor urma vor avea de suferit mai mult decât tine. De ce? Pentru că l-ai transformat în buricul pământului, iar el se va comporta ca atare. El nu este centrul Universului. Tu ești centrul vieții tale. Tu ești actrița principală în filmul vieții tale și meriți un bărbat complet, care să te iubească deplin. Eu vă știu, vă cunosc și vă spun cu mâna pe inimă că n-ați pierdut nimic. Să nu plângeți după asemenea iubiri. Asta nu e iubire, e doar o poveste din care înveți.

„Sunt atât de recunoscătoare că m-ai făcut să simt, să cunosc dragostea, să mă descopăr și să învăț să iubesc cu toată ființa. Mi-ai colorat viața, m-ai făcut să zâmbesc, m-ai făcut să trăiesc și m-ai făcut să mă simt femeie. M-ai făcut să visez, m-ai făcut să cred că dragostea adevărată există, că nu este doar un basm și că oamenii nu se găsesc întâmplător, că nu există coincidențe și nici povești trăite în zadar.”

Recunoașteți replicile? Aparent sunt afirmații de femeie resemnată, dar știi că nu este așa. Te învârți în cerc. Implori tacit întoarcerea lui. Te încăpățânezi să idealizezi acea poveste și fără să-ți dai seama, te lipești și mai puternic de trecut. Scriind și descriind astfel povestea voastră nu înseamnă că ți-ai învățat lecția sau că ai luat partea bună a relației eșuate. În realitate încă îl iubești și te macină pe dinăuntru faptul că nu mai este cu tine. Îi simți lipsa și-i duci dorul cu toată ființa. Și e normal să fie așa, dar nu mai scrie despre asta. Nu-l mai umfla în pene chiar dacă a devenit sursa ta de inspirație. Nu merită. El știe oricum că l-ai primi înapoi oricând, dar uite, nu vine. El a mers mai departe și a pus punct relației voastre.

Prin aceleași stări am trecut și eu și am adoptat toate tacticile posibile pentru a-i smulge câteva reacții cu articolele mele. De câteva ori am și reușit. M-am convins de niște lucruri, mi-am obținut finalul după care tânjeam și acum s-a așternut liniștea în sufletul meu. Dar îmi amintesc fiecare articol pe care l-am scris despre el și pentru el și fiecare stare care m-a încercat atunci când scriam, îmi amintesc dorul sfâșitor pe care îl simțeam și golul care mă apăsa. Îl visam noaptea și mult timp am sperat la un mesaj din partea lui. Țineam telefonul lângă mine, însă în zadar. Atât de multă vreme am sperat că o să mă caute. Îmi amintesc până și tâmpeniile pe care i le-am spus și de care mă rușinez acum. Uneori parcă aș vrea să-mi șterg din memorie toate cretinitățile pe care am fost în stare să i le zic sau să i le scriu, însă nu pot și-mi dau seama că am învățat din greșeli și m-am maturizat mai mult decât îmi place să recunosc.

Așa că, dacă știi că el citește, nu mai scrie despre el. Calcă-l pe nervi, fii indiferentă. Oprește-te și nu îți mai face rău. Deși pare că ți-e mai bine după ce publici un articol, de fapt te afli într-un cerc vicios.

P.S. Nu îl manipula voit! Nu ține! 

Datorită sau din cauza lui…

Datorită sau din cauza lui...

Imaginează-ți doi îndrăgostiți într-un pat. Sau nu, și mai bine, imaginează-ți doi tineri care încă nu sunt îndrăgostiți, dar care sunt extrem de atrași unul de altul, aparent dispuși să investească într-un viitor comun. Se iubesc. Fac dragoste de fapt. Mușchii li se contractă de parcă ar ridica de zece ori greutatea trupurilor lor, respirațiile le sunt superficiale și sacadate, pupilele lor sunt dilatate, maxilarele încleștate, încheieturile strânse, iar inimile lor bat cu o putere de parcă urmează să explodeze. Nu se luptă, simt plăcerea. Dacă orgasmul nu ar fi atât de plăcut, probabil că existența oamenilor s-ar fi încheiat cu mii de ani în urmă.

Repet, fac dragoste, nu o să detaliez cum. Sublimul nu poate fi descris. În timpul orgasmului ea se trezi spunând:

Te iubesc!

El o privi cu ochii mari, îi sărută gâtul, apoi îi inundă interiorul cu propria-i sămânță sănătoasă. Imediat după acest eveniment, uluitor pentru amândoi, când ea nici nu își reveni în fire încă, o luă de mână, o ridică din pat și o dădu afară pe ușă, așa goală cum era. Nu avu nici bunul simț de a o lăsa să se spele de el, n-o lăsă nici măcar să se îmbrace. O dădu pur și simplu afară, pe strada pustie unde locuia el de ani buni.

Văzându-se afară, goală, simțindu-se deodată umedă, murdară și singură, încercă să-și acopere sânii și zona intimă. Era năucită. Nu înțelegea ce căuta în fața ușii lui. De ce o dăduse afară și de ce așa, de ce dezbrăcată, de ce într-un mod atât de crud și de violent?! Începu să îi bată cu putere în ușă, să îl strige, să îl roage să o primească înapoi însă nu primi niciun răspuns. De parcă el nu mai era înăuntru.

După ce îi bătu minute în șir în ușă, plângând în hohote și implorându-l să îi dea drumul, se lăsă pe vine, rezemată de ușa lui, și începu să plângă și mai tare. Se întreba: Unde am greșit? Ce am făcut? Ce n-am făcut bine? De ce se poartă așa? Nu îl mai recunosc. Nu e el! Ce s-a întâmplat cu el? Unde e el, cel pe care îl iubeam? Cine mi l-a luat? Dar în zadar își punea o mie de întrebări. El nu mai era același și nu o mai simțea la fel și nici ea nu avea să rămână neschimbată.

Trecând de la o stare la alta, ca o femeie rănită și confuză, încercă, fără niciun rezultat, să îl facă să-i deschidă ușa. Orice om are dreptul la trei încercări. O dată îl imploră, o dată îi ceru scuze pentru ceea ce făcuse greșit sau nu făcuse îndeajuns de bine, iar ultima oară îl jigni și îi reproșă vrute și nevrute, bătându-i cu picioarele în ușă. Dacă l-ar fi avut în fața ochilor, probabil că l-ar fi lovit. Sau poate l-ar fi îmbrățișat respirând ușurată Dumnezeu știe! N-avea să afle vreodată cum ar fi putut reacționa dacă el i-ar fi deschis.

În acel moment era înnebunită de supărare, era furioasă. Nici nu mai conta că era goală, la fel se simțea și pe interior. Strada ar fi putut să fie intens circulată, nu i-ar fi păsat. Pustiu cum era locul unde locuia el, la fel se simțea și ea. O vreme îl așteptă acolo. Ceva în sufletul ei încă o făcea să spere. Se așeză jos, pe preșul din fața ușii lui, ghemuită. La ce spera? Nici ea nu știa! Spera ca el să iasă din casă, din ascunzătoare. Spera să-l mai privească o dată în ochii. Să vadă dacă în interiorul lui se mai afla vreo frântură din bărbatul pe care îl iubise și de care se îndrăgostise nebunește cu luni în urmă. Dar el nu apăru și deodată strada se umplu cu oameni.

Unii au încercat să o ridice de jos, alții au vrut să o învelească, cei mai mulți i-au dat șervețele, o vedeau că plânge și suspină, îi citeau tristețea din privire. Însă ea îi refuză pe toți. Nu voia să primească nimic de la nimeni, nu voia să vorbească cu nimeni și nici nu îi păsa că o vedeau atât de sfârșită. Într-un final încetă să-l mai aștepte. Ce avea să mai aștepte?! El părea că intrase în pământ. Cu siguranță nu voia să mai dea ochii cu ea, nici măcar s-o mai audă. Așa că se ridică, își șterse lacrimile de pe obraji, își netezi părul, își îndreptă spatele și plecă.

Plecă printre străini, cu sânii fermi la vedere, cu pielea încă mirosindu-i a el. Lumea din jur îi părea mai vitregă decât niciodată. Toți se holbau la ea, la femeia tristă și goală de pe stradă. Își pierduse încredere în oameni. Dar nu își pierdu încrederea în ea însăși. Cu cât făcea mai mulți pași, cu atât era mai convinsă că în viitor n-avea să mai treacă niciodată printr-o astfel de dezamăgire. De ce? Pentru că nu avea să mai dea voie niciunui bărbat să o dezbrace în asemenea hal, să o deposedeze de orice fărâmă de voință, să-i fure respectul de sine și siguranța zilei de mâine. Femeia din patul lui fusese una, cea de pe stradă era cu totul alta. O femeie nouă! Puternică datorită sau din cauza lui!

Sex din răzbunare…

Sex din răzbunare... 

Ai făcut vreodată sex din răzbunare? Dacă nu nici să nu faci vreodată! Dacă da atunci ai simțit pe pielea ta sila și sentimentul de vinovăție.

În febra nervilor și a dezamăgirilor ai luat decizia de a te culca cu un alt bărbat. Ai crezut în celebrul proverb: „cui pe cui se scoate”. Dar „cui pe cui se scoate” doar dacă te îndrăgostești de altul. Dacă nu ești îndrăgostită de acela, regula aceasta simplă nu se aplică. Nu uiți niciodată un bărbat pe care l-ai iubit dacă faci sex cu altul pentru care nu simți nimic.

L-ai înșelat și poate că a meritat, însă nu te-ai simțit niciodată mai rău. Ai făcut sex din răzbunare, dar te-ai răzbunat pe tine, nu pe el. Nu trebuia și nu-și avea rostul această faptă. Ai crezut că va fi mai ușor, că va fi o modalitate rapidă de a-l uita, însă de fapt ți-a fost mai greu decât niciodată. Un sentiment de dezgust te-a cuprins și atunci ai realizat că te-ai înjosit. Te-ai înjosit și ți-ai „murdărit” trupul cu o partidă de sex din curiozitate sau pentru că voiai să-ți „ștergi” de pe piele amintirea mâinilor lui tandre. Dar știi ce, după acea partidă lamentabilă de sex, ai realizat că acolo unde atingerile lui au fost, atingerile altora nu reușesc să mai trezească în tine nicio emoție. N-ai simțit nicio emoție, nicio plăcere, nimic.

Ai făcut sex cu altul pentru că voiai să uiți. Voiai să-l uiți și a fost jalnic, te-ai simțit mizerabil. Îți părea rău pentru tipul care încerca să te satisfacă, dar mult mai mult îți părea rău pentru tine, pentru că ai ajuns să faci așa ceva. Disperarea te-a împins, dar nu ai nicio scuză. Te faci vinovată de prostie și fapte necugetate. Nu ai simțit nicio plăcere și tot ce îți doreai era să ajungi mai repede la duș, să-ți speli de pe corp mirosul celuilalt. Cumva, pentru câteva ore, ai reușit să înlocuiești amintirile minunate cu el, cu niște amintiri care te vor face mereu să te rușinezi. De acum noile amintiri umbresc frumusețea celor vechi. Ai primit în schimb o dezamăgire imensă – sexul din răzbunare nu funcționează!

Acum tot ce poți să faci este să te ierți. L-ai înșelat și poate că a meritat sau nu. Mergi înainte, dar altă dată nu mai repeta aceeași greșeală. Sexul din răzbunare nu funcționează. Când iubești un bărbat, un act sexual din răzbunare nu dă rezultate și nu te face să îl uiți. Doar timpul șterge iubirea și uneori nici vremea nu te face să-l uiți.

Cui pe cui se scoate doar dacă te îndrăgostești de altcineva, altfel nu.

Ziua internațională a dorului…

Ziua Internațională a Dorului... adu-ți aminte!

Astăzi este Ziua Internațională a Dorului. Hmmm trebuia să fie o zi și pentru dor, nu-i așa?! În fond avem zile internaționale pentru orice, de ce n-am avea și pentru dor?!

Ce e dorul? Cred că cel mai apăsător și sufocant sentiment. Și totuși ce dulce este dorul atunci când aștepți pe cineva și el/ea este pe cale să vină. Ce dulce este dorul atunci când se sfârșește atunci și dacă se sfârșește. Mie îmi place dorul într-un fel. V-am spus și în articolul „Fă-mă să-mi fie dor de tine”. Îmi place dorul atunci când se sfârșește așa cum mă aștept eu, așa cum îmi doresc și visez.

Și dacă tot este Ziua Internațională a Dorului, te îndemn să te lepezi de orice durere, de orice apăsare, de orice supărare și dezamăgire. Lasă în urmă acel sentiment întunecat și gândește-te la acea persoană specială din viața ta. Nu contează dacă mai este sau nu lângă tine. Nu contează dacă ți-a greșit sau i-ai greșit. În acest moment nu mai contează timpul – trecutul, prezentul sau viitorul. Gândește-te pentru câteva minute la acea persoană deosebită pe care nu ai uitat-o și poate nu o vei putea uita vreodată. De ce? Pentru că poate a schimbat ceva în tine. Zâmbește! Zâmbește-i chiar dacă nu te vede. Refă-i figura în minte și sărută-l/o cu aceeași pasiune cu care o făceai odinioară. Pentru o clipă adu-ți aminte că ați aparținut unul altuia total. Sărută-l/o, mângâie-i chipul, îi simți iarăși mirosul încearcă să-i simți bătăile inimii, ritmul respirației. Este aproape! Imaginează-ți că este aproape și spune-i tot ce n-ai mai apucat să-i zici.

Readu în prezent acel sentiment minunat, acea iubire încă vie, acele momente care nu și-au pierdut deloc din strălucire. Acea iubire merită să o rememorezi de Ziua Internațională a Dorului. Pentru că datorită acelei povești ai cunoscut fericirea. O fericire de scurtă sau de lungă durată. Nici nu mai contează. Dorul de astăzi te asigură că v-ați iubit și poate și el/ea se gândește la tine cu același jind, cu același dor, cu aceeași poftă. Cine știe?! Nimeni nu știe, dar tu știi ce a însemnat pentru tine. Ai iubit, ești privilegiat/ă că ai cunoscut iubirea. Asta este tot ce contează!

Articol scris pe 13 mai 2015.