Ești pe locul 1 în viața mea… după carieră!

Ești pe locul 1 în viața mea… după carieră!

 – Îți faci atât de puțin timp pentru mine încât… nu știu cât vom rezista în stilul acesta. Îmi bag ceva în jobul tău. Scuză-mă că-ți spun asta, dar puțin îmi pasă de serviciul tău, de salariul tău, de responsabilitățile tale și de motivele pe care le invoci pentru a nu ne vedea.

Am ridicat din sprânceană și am conștientizat pentru a nu știu câta oară că noi doi nu suntem pe aceeași lungime de undă, nu ne potrivim și nici nu o vom face vreodată. Păi da, nu are cum să mă înțeleagă, universul lui profesional este atât de limitat încât șansele ca el să evolueze din acest punct de vedere sunt aproape nule atunci când lipsește ambiția, motivația și dorința de a-ți lărgi orizontul. Pentru mine nu există nu pot, nu știu ce înseamnă să nu reușești, știu doar că oamenii limitați își găsesc scuze pentru neputințele lor și-i critică pe alții pentru reușitele lor. De parcă eu, după 6-7 ani de muncă și destule sacrificii, sunt mai puțin bună decât cele care s-au măritat și au grijă de copiii lor. Știu că a fi mamă este un „job full-time” teribil de greu, le apreciez și le aplaud pe cele care își cresc copiii fericite și mulțumite, însă dacă eu nu am avut aceleași obiective, asta nu înseamnă că sunt inferioară lor.

Stabilitatea și independență financiară este asociată cu sărăcia sufletească. Ei bine, nu toate femeile independente sunt și superficiale. Nu toate suntem proaste, rele, curve și/sau zgârcite. Habar n-aveți voi câtă trudă și câte sacrificii se află la baza independeței financiare. Până și cele care au supt-o pentru a evolua din punct de vedere profesional s-au sacrificat și au „înghițit” lucruri și la propriu și la figurat pentru a crește.

Ei bine, eu sunt o norocoasă. Pentru că frumusețea nu este prietena mea cea mai bună, mintea și onestitatea mi-au fost de ajuns pentru a crește atât profesional, cât și intelectual și spiritual. Pe mine munca și cariera, dacă vreți să o numiți așa, m-au transformat într-un om mult mai bun.

Problema este, că printre atâtea târfulițe, se află și o mulțime de femei deștepte, capabile și de toată isprava. A mă băga în aceeași oală cu cele superficiale sau proaste, doar pentru că dorm liniștită știind că am un job pe care îl iubesc și care îmi oferă șansa de a evolua, un acoperiș deasupra capului și un trai decent, e la fel ca aia în care afirmăm că toți bărbații sunt niște porci. Adică de căcat. Păi da, toți bărbații sunt niște porci și toate femeile sunt curve și proaste din pricina voastră, a celor care sunteți incapabili să vă supuneți transformărilor benefice, incapabili să evoluați și să vă luptați pentru un viitor mai bun.

Bun, poate că o să mor fată bătrână, poate că nu o să mă mărit niciodată, poate că nu o să am copii din sângele meu, dar îmi asum aceste lucruri, le accept și îmi îmbrățișez calea. Poate că o să mor ca o fată bătrână care a ajutat societatea și umanitatea. Poate că o să mor ca un exemplu și îmi doresc ca trupul să-mi fie incinerat, iar cenușa să-mi fie aruncată pe mare. Vreau să fiu arsă pentru că tot arzând îmi voi petrece și existența. Tot așa și iubesc – cu patimă, fierbinte. Clocotesc, și nu e puțin lucru. Și o să am grijă să fiu ținută minte nu doar de cei din familia mea, ci și de cei cărora le voi marca existența. Da, știu că gândesc cam mult, însă pe mine viața m-a învățat că nimic nu este imposibil.

Îți redau libertatea! Nu pot avea o relație cu normă întreagă, pentru că am un job cu normă întreagă.  Ești pe locul 1 în viața mea… după carieră! Când mi-am dorit iubire, n-am primit-o. Atunci am decis că eu, cea care n-are noroc în dragoste, trebuie să se dedice vieții profesionale. Aici pot face performanță, aici dețin controlul și mă pot bucura de… succes.

În sfera profesională mă bucur de aprecierea și recunoașterea pe care un bărbat nu mi le poate oferi. În zona profesională îmi petrec cel mai mult timp deoarece aici sunt utilă, aici mă simt în siguranță, aici este locul meu, iar valoarea nu mi-o poate contesta nimeni. Aici sunt în competiție cu mine însămi, îmi depășesc limitele și fricile, îmi demonstrez că pot orice îmi propun și, dacă vreau, sunt invincibilă. În zona profesională sunt respectată, privită ca o ființă normală, admirată și îndrăgită. Aici sunt de folos oamenilor, iar eu învăț de la fiecare dintre ei. Și îmi bucură inima toate acestea și multe altele. Jobul îmi oferă satisfacții pe care un bărbat nu mi le poate oferi, însă jobul nu-mi încălzește patul. De aceea îmi fac câte un amic pentru „zile negre”.

Nu aștepta să devii numărul 1 în viața mea pentru că ascensiunea profesională nu are un final. Nimeni, niciodată, nu o să spună vreodată: „stop, aici mă opresc”. Întotdeauna vor exista noi teritorii de cucerit și noi lucruri de dovedit. Obiectivele, dorințele și ambițiile profesionale sunt nelimitate. Nu există un sfârșit atunci când iubești ceea ce faci, iar când munca ta se transformă în vocație, toate celelalte arii ale vieții sunt sacrificate și, inevitabil, au de suferit.

Rareori un om de succes este și un partener sau un părinte de succes! Ca partener sau parinte vei fi mai mult absent decât prezent și știi de ce? Pentru că umanitatea și datoria față de umanitate devin mai importante decât familia…

Așadar, nu mă aștepta și nu spera, așa o să fie mereu!

Copilul din mine îl înjură pe copilul din tine!

Copilul din mine îl înjură pe copilul din tine! Mi-ai furat „jucăriile” și m-am supărat. M-am „nervozat” pe tine, pe viață, dar mai ales pe acea parte din mine care te-a iubit orbește.

Știți ce se întâmplă cu copiii care nu primesc dragoste sănătoasă, atenție și afecțiune? Devin adulți defecți, adulți care nu știu să iubească, adulți care nu se pot bucura, nu pot primi și nu știu să ofere iubire și atenție. Copiii care au avut parte de niște părinți cu probleme, devin adulți cu și mai multe probleme, rezerve și frustrări.

Și nu, în acest articol nu dau vina pe părinți pentru nefericirile și neîmplinirile noastre, doar că… ducem în spate poverile, durerile și neîntâmplările unor generații întregi. Străbunicii noștri au avut răni pe care nu le-au vindecat și pe care le-au transmit bunicilor noștri. Bunicii au dat mai departe aceste „afecțiuni” părinților noștri care, așa cum era firesc, ni le-au insuflat nouă fără să vrea și fără să-și dea seama.

Din nefericire, ducem în spate toate acele metehne pe care neamurile noastre n-au știut, n-au putut sau nici măcar nu au încercat să le vindece. De aceea suntem defecți, pentru că în copilărie se află rădăcinile vieții de adult. Copilul imită comportamentul adultului și își însușește modalitatea lui de a iubi.

Dacă ești familiarizat încă din copilărie cu certurile, violențele, situațiile tensionante și cu oamenii abuzivi, la maturitate fie ești victima care se atașează de un om capabil să trezească în tine aceleași sentimente negative cu care ești familiarizat, fie devii călăul, omul violent, poate, care pedepsește și se pedepsește pe sine prin mania sa de a nu oferi iubire, ci indiferență și răutate. Durerea este contagioasă, se transmite de la om la om.

Cum putem rupe lanțul oamenilor distruși? Devenind oameni sănătoși, corecți și buni. Și da, e al naibii de greu să cureți din tine păcatul, mizeria și durerea unei generații întregi, însă n-ai încotro. Mai bine te străduiești să devii un om bun, capabil să iubească, decât să zaci în mlaștina neiubirii și a neîmplinirii.

Și da, copilul din mine îl înjură pe copilul din tine pentru că și eu sunt un fost copil care nu a învățat de la ai lui să iubească sănătos, frumos și dezinteresat. Sunt un fost copil care a crescut crezând că trebuie să se zbată pentru afecțiune. Sunt un fost copil capricios, supărăcios și posesiv. Sunt genul acela de fost copil pe care părinții nu l-au cocoloșit, ba din contră, l-au învățat că iubirea este o continuă luptă în care unul oferă și celălalt răsplătește sau pedepsește. Am văzut-o pe mama sacrificându-se, am văzut-o înghițind orice măgărie, am văzut-o iertând totul, am văzut-o plângând și implorând. Am văzut-o deposedată de frumusețe, putere și demnitate. Așa am crezut că arată iubirea și, prin urmare, la maturitate am imitat singura formă de „dragoste” pe care o cunoșteam.

Pe tine cum te-au crescut părinții tăi? La fel vrei să-ți crești și tu copiii? Vrei să-i transformi în niște oameni ciuntiți emoțional, exact cum ești tu?! La mulți ani de Ziua Copilului… 😀

Cine erai înainte de el?

Îți mai amintești cine erai înainte de el? Relațiile, fie ele sănătoase sau toxice, ne transformă. Ne schimbă. Și nici măcar nu contează dacă ne schimbă din bine în rău sau din rău în bine, cert este că nimeni nu rămâne același după o relație, indiferent cât de minunată sau de groaznică a fost acea legătură.

Am citit într-un articol, nu mai știu cum se numea auorul, că oamenii trăiesc în viețile lor trei mari iubiri: o dragoste în adolescență, o dragoste la maturitate și o dragoste până la moarte. Tu la care iubire crezi că ești?! În pragul căreia te-ai blocat?

  1. Dragostea din adolescență este plină de nebunii, este acea iubire de care îți aduci aminte cu plăcere, care te face să zâmbești și să-ți spui: „Doamne, ce tânără eram și câte tâmpenii am fost capabilă să fac”. Este iubirea aceea în sânul căreia te arunci cu capul înainte, fără să îți pese de nimeni și de nimic. Iubirea care, deși nu durează, devine o poveste de referință în viața ta.
  2. Dragostea de la maturitate nu este neapărat și o poveste matură. Ba din contră, este genul acela de relație care te nenorocește, care te zobește din toate punctele de vedere și care te învață cele mai multe și mai dureroase lecții despre „iubire”, viață, relații și oameni. Este acea relație care lasă răni adânci, dar care, totodată, te învață să lupți pentru mai mult și mai bine. Este povestea care te face să te maturizezi, care te învață să iubești sănătos, care te învață să lupți și să te aperi. O astfel de poveste este plină de păcate, dureri, obsesii și vicii. După o așa relație, plină de dramatism, șoc și groază, te transformi într-un om nou. Rămâne la aprecierea fiecăruia dacă mai bun sau mai rău.
  3. Dragostea până la moarte și după moarte este genul de poveste care te suprinde prin normalitatea ei. Intră în viața ta pe neașteptate și rămâne până la moartea fizică și trece dincolo de ea. Ajuns în acest punct, îți descoperi sufletul pereche, omul lângă care viața e frumoasă, liniștită și fericită. Totul decurge firesc, potrivirea este perfectă, nu mai există temeri și nici îndoieli. Totul vine de la sine. În sfârșit îți găsești locul, momentul și persoana lângă care te simți un OM adevărat, întreg, complet, fericit și echilibrat! Da, da! Astea este iubirea adevărată! Ea există chiar dacă îi negi existența. Chiar dacă în jur vezi doar mizerie!

Adevărul este că și eu m-am blocat tot la cea de-a doua iubire și probabil că acolo ești și tu. Încă suferi, încă ți-e dor și încă îl aștepți sau și mai teribil, nici acum nu te-ai dezmeticit și nici nu știi ce te-a lovit, dar te-a durut. Eu nu-mi ling rănile, dar nici n-am cunoscut omul lângă care să devin o femeie completă și fericită.

Îți mai aduci aminte cine erai înainte de el?

Cu siguranță te vei identifica cu o femeie naivă, fără experiență, fără căpătâi, debusolată, a nimănui, fără început și fără sfârșit. Poate că erai doar fericită și fără griji, nu neapărat superficială și nici proastă. Lucrurile sunt doar parțial adevărate. Nu erai a nimănui. Erai inocentă. Neatinsă de rău. Acum ești ceea ce a vrut el să fii. El te-a creat. Te-a plămădit și ți-a spălat creierul.

Tu exiști acum doar în prezența lui. Trăiești doar în prezența lui. Îl iubești pe el și atât. Respiri aerul lui, iar inima lui pulsează sânge și în venele tale. El reprezintă centrul universului tău. Motivul existenței tale. Nenorocirea și leacul tău. Asta nu e iubire. Și nici viață. Te identifici cu el și cu stările lui. Te-a învățat să simți durerea lui, cea pe care nu știe să o vindece și pe care o sporește făcându-te și pe tine să suferi. Din belșug.

Trezește-te! Când o să redevii tu?! 

Amintește-ți cine erai înainte să-l cunoști pe el! Activează puterea din tine și dorința de a te apăra și de a te salva de acel om nociv și toxic care îți oferă durere, nu iubire. Nu te mai teme de el. Nu-ți fie frică de singurătate. Chiar meriți să fii iubită de un om complet și sănătos, însă vindecarea și fericirea încep întotdeauna CU TINE!

Pauzele în relații apropie…

Pauzele în relații apropie...

Știi, poate că ar fi mai bine să luăm o pauză? Îmi spuse el.

Ce? O pauză? De ce? Pentru ce? Ce-ți veni? Adică cum? L-am întrebat eu aproape isterizată.

Cred că este mai bine pentru amândoi. Decât să sărim unul la gâtul altuia mereu, mai bine luăm o pauză!

Dar eu nu vreau o pauză, nu am nevoie de o pauză. I-am spus eu crezând că îl voi face să se răzgândească.

Am zis să luăm această pauză de comun acord, dar dacă nu vrei și nu mă pot înțelege cu tine, foarte bine, pune-mi mie în cârcă și această hotărâre. Impun această pauză și nimic nu o să mă fac să revin asupra deciziei.

Și cam asta a fost, vrând-nevrând a impus o pauză. Dar ce-am simțit atunci a fost de neînchipuit. Disperare, supărare, tristețe, dispreț, nebunie, cele mai întunecate sentimente posibile. Deși vedeam că nimic nu mai funcționa, chiar dacă ne certam din ce în ce mai des, nu îl credeam capabil să abandoneze barca, așa cum eu nu aș fi abandonat-o nici în ruptul capului.

L-aș fi omorât. L-aș fi omorât și iubit până la epuizare. L-aș fi omorât din cauza orgoliului, a trufiei, pentru că mă simțeam respinsă, umilită și pentru că uram să mi se impună ceva. Dintotdeauna detestasem regulile și impunerile, iar el mi le băga pe gât din ce în ce mai des. Simțeam cum tot cerul îmi picase în cap și tot ce voiam era să găsesc o soluție de a trece peste pauză, de a o fenta fără ca relația noastră să aibă și mai mult de suferit.

N-am conștientizat că pauza aceea chiar era necesară și am făcut în așa fel încât am distrus tot ce ar fi putut să salveze perioada de respiro. Dacă aș fi avut răbdare, dacă i-aș fi respectat decizia, dacă aș fi fructificat timpul și absența lui reflectând asupra relației, probabil că n-aș mai fi ucis o legătură care rezistase ani de zile și care credeam că este indestructibilă. Dar nimic nu este indestructibil pe lumea aceasta, așa cum niciun om nu este de neînlocuit. Putem distruge orice și putem fi înlocuiți oricând, cu oameni mai buni sau mai distruși decât noi. Depinde de norocul fiecăruia.

Săptămâna trecută am scris despre războiul dintre sexe, război care nu ia niciodată sfârșit fără o pauză neplăcută, dar atât de necesară. Sunt oameni care nu știu să se iubească liniștit, oameni care nu cunosc pacea iubirii. Sunt o grămadă de oameni vii ca și mine care ard de dorință, care sunt înconjurați de flăcările unor sentimente incendiare și care înjunghie prin cuvinte și cer iertare fără vorbe, printr-o pasiune specifică numai nouă, a celor care nu știu să fie normali. Cu siguranță nu este o formă sănătoasă de a iubi. Aș îndrăzni chiar să spun că atunci când dragostea se transformă într-un război, aceea nu mai e iubire, ci obsesie, joacă, un proces ludic care ne menține vii, dar ne răpește liniștea, echilibrul și rațiunea.

Dacă aș putea, aș scoate pauzele din calendar, însă oricât aș fi de nebună, nu pot să nu văd avantajele despărțirii temporare. Pauzele apropie dacă oamenii se iubesc. Pauzele îți impun acea singurătate benefică pentru a cântări lucrurile, pentru a-ți da seama unde greșești, unde exagerezi, ce simți, cât simți, cât ești dispus să oferi și care sunt soluțiile pentru ca tu să nu mai comiți aceleași și aceleași greșeli. Pauzele te fac să te detașezi puțin de evenimentele violente, de certurile sufocante și de sentimentele care te orbesc. Doar așa ți se limpezește mintea. Pauza te face să privești atent în sufletul tău și în jurul tău.

Pauzele liniștesc apele și domolesc războiele dintre sexe. Și dacă oamenii nu se mai înțeleg, înțelept ar fi să ia o pauză pentru a-și da fiecare seama ce vor să facă pe viitor, unde vor să ajungă și cu cine. Însă este adevărat, când iubești un om nu poți să stai nici măcar o secundă fără el. Numai gândul că nu trebuie să vă vorbiți și să vă vedeți te omoară. Știu sentimentul, am trecut prin el și nu am reușit să-i rezist. Am fost slabă în fața dorului și-am scorbolit în noroi până când am transformat pauza într-un scandal monstru și dorul într-un sentiment de dezgust profund.

Pentru mulți dintre noi pauza reprezintă preludiul despărțirii. Dar nu este musai să fie așa. Dă-i omului un moment de respiro, lasă-l să-și dea seama ce vrea și dacă te iubește se va întoarce la tine cu respirația tăiată. Însă până nu încerci, n-ai cum să simți efectele benefice ale pauzei. Pe unii pauza îi desparte definitiv, însă pe cei mai mulți îi apropie. Pauza ar putea fi și un test pentru cei care se dovedesc a fi dependeți de partenerii lor. În funcție de modul în care reziști, îți poți da seama dacă iubești sau doar nutrești o obsesie. Cert este că pauzele sunt necesare mai ales atunci când războiul nu mai contenește.

Trecut de două noaptea

Este trecut de două noaptea și cele câteva pahare cu vin băute își spun cuvântul! Mi se împleticește mintea, rațiunea mi-e adormită, iar sentimentele îmi dau târcoale. De ce învie ele la băutură?! De ce nu rămân în același con de umbră?! Zilnic mă chinui cu ele, zilnic le încătușez, dar uite, sunt nopți în care se eliberează vrând-nevrând, torturându-mă!

Am scris vreodată la această oră?! M-am lăsat vreodată purtată de avalanșa de gânduri care-mi sufocă mintea într-un ritm alert, atroce?! Nu știu, nu-mi pasă! Nu-mi mai pasă de nimic în acest moment, totul e gol și pustiu. Pentru câteva minute am voie să simt golul atât cât scriu acest articol, apoi îmi șterg lacrimile și mă oblig să te uit. Îmi dau voie să sufăr, să doară, să plâng, să-mi strig neputința! Nu mă mai gândesc nici la ce am de făcut mâine azi, nici la planurile de viitor, nici la visurile pe care le am de îndeplinit, nu mă mai gândesc la nimic. Las deoparte pârghiile de care mă agaț zilnic. Mi-e al dracului de dor!

Mi-e al dracului de dor și nu știu de unde să te iau! Nu știu de unde să te chem, cum să te strig și în ce fel să dau de tine! Nu pot să te fur de nicăieri, ai plecat. Ai plecat așa cum ai spus. Te-ai dus! Unde dracului te-ai dus?! Ți-o fi bine?! Ți-ai găsit liniștea? Țelul, scopul, uitarea?! Nu de mine n-aveai cum să mă uiți pentru că nu m-ai purtat niciodată în mintea și în sufletul tău. Ce naiba e ăsta?! Se cheamă dor?! Cred că de fapt îți duc grija așa cum eram obișnuită să o fac! Îți duc grija și nu meriți. Mă gândesc adesea ce-o fi în mintea și în sufletul tău. Același haos, același întuneric, același gol?! Aceeași putere și stăpânire de sine?! Cum ai putut să fii atât de puternic și totuși atât de slab?!

Câte întrebări îmi pun Întrebări inutile. Nu-și mai au rostul. Nu știu de ce mă frământ, de ce mă gândesc, de ce-mi mai înveninez sufletul. Nu știu de ce nu pot să te dau dracului pur și simplu! Pentru că meriți! Cât meriți să șterg cu tine pe jos! Cât ai fi meritat să-ți terfelesc reputația și mândria! Cât ai fi meritat să te umilesc! Dar ai făcut-o tu pentru mine. Singur te-ai distrus! N-aveam ce să mai distrug și eu! Nimicul nu poate fi nimicit! Doamne, și cât iubesc nimicul! Cât l-am iubit și cât de mult am vrut să-i dau viață nimicului!

Ochii mei în ochii mei găsesc tristețea de fiecare dată când mă gândesc la tine! Cândva am fost omul care te privea cu cea mai mare încredere și dragoste. Oare ceea ce am văzut în tine era fals?! S-au dovedit toate neadevărate

Când o să scap de tine?! Când?! Spune-mi!!! Cât aș vrea să te șterg din mine. Am ajuns să regret eu care nu regret niciodată ceea ce a fost săvârșit dar uite că regret! Și nu meriți nici măcar un cuvințel din ceea ce am scris! Nu meriți nici măcar ceea ce a fost scris să trăim!

Trezește-te, nimic nu durează!

„Aici, cândva, a fost iubire. Așa cum mă așteptam, nimic nu durează nici măcar sentimentele mele nu pot rezista timpului!”

Când eram mai tinerică, idealistă din fire fiind, credeam că dacă îți dorești ceva și muncești în acel sens, lucrurile chiar pot dura la nesfârșit, mai ales dragostea. Dragostea aceea până la adânci bătrâneți la care visam eu dintr-o naivitate care depășea cu mult limitele normale. Eram proastă? Nu eram proastă! Credeam în oameni! Credeam că ei sunt la fel ca mine și au aceleași nevoi ca mine! Credeam că ei acționează la fel de onest cum o fac eu! Însă nu oamenii sunt în fel și chip și de cele mai multe ori nu te poți încrede în ei și în bunele lor intenții. Când te aștepți mai puțin te înjunghie pe la spate și te rănesc cu sau fără voie!

Nu, nu suntem martiri sau victime. Suntem oameni. Unii s-au născut vânători, alții parcă au ieșit în lume pe post de pradă. Eu mă întreb, de ce ne vânăm? Suntem în război? Concurăm unii împotriva celorlați sau ne iubim și ne completăm? Cel mai mare drog pentru om este omul. Cel mai mare pericol al omului este omul. Cel mai mare prădător al său este tot omul. Dar când e omul om dezbrăcat de orice prostie, temere sau pornire distrugătoare? E vreodată om?

Unii dintre noi mai deschidem portița inimii și a vulnerabilității pentru o clipă. Îmi amintesc un moment în care am lăsat garda jos și am simțit bariera unui el aproape de pământ. A fost frumos aproape că am fost eu, iar pe el l-am simțit ca fiind chiar el însuși. Mai el decât va recunoaște vreodată. De parcă ne întorsesem la origini, în clipa în care amândoi eram oameni buni, fără gânduri necurate! Dar a durat o clipă și-odată ce clipa a trecut, obloanele au fost trase, întorcându-ne separat în întunericul nostru familiar unde senzația de gol reprezintă, totuși, siguranța zilei de mâine. De ce? Pentru că nimic nu durează, iar omul fuge de vulnerabilitate ca dracu’ de tămâie. Dacă nu iubești, nu poți fi rănit! Dacă nu investești, nu poți pierde! Pasivitatea este de o mie de ori mai ușoară decât asumarea. Uh, la dracu’, complicați mai suntem măi, nene!

Nimic nu durează! Nici dragostea nu durează la nesfârșit! Nici suferința nu durează la infinit – decât dacă ții cu dinții de ea! Nici relațiile nu durează o veșnicie – nici dacă lupți până la sânge pentru ele! Aventurile nu durează nici ele mai mult de o clipă! Încrederea oamenilor nu este nesfârșită! Bunătatea nu este un sac fără fund, până și în răutate mai intervine plictisul câteodată! Nimic nu durează! Timpul mătură tot! Timpul șterge tot! Însă noi, oamenii, ne încăpățânăm și ținem cel mai strâns la piept ceea ce nu e menit să dureze!

Uite așa ne ratăm viețile și ajungem să ne doară permanent! Deși am vrea să trăim o viață de basm, adevărul este că nimic nu durează! Nu, nu este o realitate tristă! Reprezintă un nou început! Începe-ți viața acum!

Femeia-vânător: te-am ales ca să mă folosești!

Femeia-vânător: te-am ales ca să mă folosești!

Sunt o nesuferită și nu plac pe oricine. Mă deschid și mă atașez greu. Însă Ștefan a fost și este o adevărată surpriză pentru mine. Nu mă așteptam, însă este unul din acei bărbați, puțini la număr, cu care am fost pe aceeași lungime de undă din prima clipă. Mi-a fost ușor să-i vorbesc, să îl înțeleg și să mă fac înțeleasă. Mai rar așa conexiune. Am putea sta la povești ore în șir și cred că nu m-aș plictisi, mai ales dacă am sta pe un balcon răcoros, privind Bucureștiul gălăgios și fumând cu nesaț țigări mentolate. Conversațiile cu el sunt o reală plăcere. El are păsărelele lui, eu le am pe ale mele și uite așa s-au născut câteva discuții interesante pe care le păstrez și acum în memorie.

Nici nu mă mir că l-am plăcut imediat! Când am deschis ușa camerei de hotel m-am „izbit” de un zâmbet imens și o îmbrățișare gingașă, de parcă îi era teamă să nu mă frângă. Aveam câteva emoții, dar mi-au trecut rapid, atât de natural a fost momentul. Pe Ștefan l-am cunoscut weekendul trecut în București, e un moldovean tare interesant și vesel. Nu ridicați din sprânceană, nu m-am îndrăgostit peste noapte, este iubitul prietenei mele și noul meu frate cu ochii verzi. Dama este DECENTĂ! Ea are nevoie de răspunsuri, nu de idile!

Vineri seară, la un pahar de vodkă tonic (băutura mea preferată), m-am dat la discuții cu Ștefan despre dragoste, evident. N-am definit iubirea, pentru că oricum ea nu poate avea o singură definiție, ci mai multe, însă am ajuns la concluzia că trebuie să renunț la rolul de femeie-vânător, singura poziție pe care am cunoscut-o vreodată. Mi s-a strâns puțin inima când l-am auzit pe Ștefan sfătuindu-mă să nu mai fiu femeie-vânător pentru că oricât mi-ar fi de greu, acest lucru nu este DELOC în avantajul meu. Nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu altfel decât sunt dar merită încercat.

Sunt o femeie care acționează. Care preferă acțiunea în detrimentul așteptării. Într-adevăr sunt bărbați cărora le plac femeile îndrăznețe, majoritatea cu care am fost au fost atrași de această nebunie a mea, însă cei mai mulți se simt fie intimidați, fie invadați. Probabil că atitudinea și felul meu de a fi anulează masculinitatea bărbatului, iar acest lucru reprezintă un minus. Când bărbatul nu se mai simte bărbat, iar femeia încearcă să preia puterea, relația este sortită pieirii. Se spune că într-un cuplu bărbatul protejează (prin puterea lui), iar femeia dăruiește (datorită iubirii ei nemărginite). Ei bine, eu mereu am vrut iubire și uneori am încercat să o smulg cu forța, nu am cerut protecție. Mă pot proteja și singură, puterea nu-mi lipsește.

Nu sunt obișnuită să mă las la mâna bărbatului. Eu nu aștept, eu iau și posed dacă așa vreau. Mai devreme sau mai târziu îmi ies toate calculele. Însă rolul de femeie-vânător nu funcționează pe termen lung. Bărbații preferă adesea femeile inocente, cumințele, feminine, care dau impresia că au nevoie de ajutor și protecție, care nu invadează, nu pun multe întrebări, nu au pretenții prea multe, nu cer niciodată nimic, femeile care lasă de la ele și închid ochii, iartă și vorbesc puțin. Ei bine, eu sunt opusul. Sunt invazivă, băgăcioasă, vreau să știu tot și nu am liniște până când nu aflu tot. Vorbesc mult și pun cele mai tâmpite întrebări. Sunt obsedată de control, iar frica de abandon îmi influențează fiecare acțiune. Tocmai de aceea am adoptat rolul de femeie-vânător.

Vă mărturisesc sincer, îmi place să sucesc minți, să stârnesc acea avalanșă nebună care se cheamă dorință. Ador să văd curiozitatea în ochii lui, însă în momentul în care ești femeie-vânător, este ca și cum ai spune: „Te-am ales ca să mă folosești”. În traducere, i te oferi pe tavă, reușești să îl atragi și să îl ai, însă totul are un preț. Poate că l-ai vânat, dar ești obligată să îi lași libertatea de a pleca oricând vrea. El acceptă o idilă cu tine pentru că puțini bărbați reușesc să refuze o femeie. Refuză doar dacă iubesc o altă domniță foarte mult. Așadar te acceptă, dar aproape de fiecare dată îți va invoca cel puțin un motiv pentru care nu îți poate oferi o relație serioasă sau de lungă durată.

Bărbatul este de fapt vânătorul, însă eu am inversat rolurile de fiecare dată și am realizat că dacă el nu seduce și dacă nu se străduiește, își pierde interesul rapid. Nu poți obține o relație de durată cu un bărbat pe care TU l-ai sedus. Dacă te vrea, te cucerește. Ca femeie-vânător te are și îl ai, dar fără să existe o zi de mâine. Nu poți imputa nimic unui om pe care TU l-ai vânat. Relația ține tot atât de mult pe cât reușești să alimentezi vraja. Dacă farmecul s-a rupt, aleluia, bărbatul pleacă și odată cu el ia și stima ta de sine, prețuirea și dragostea de sine. Femeia-vânător alege, țintește, posedă, însă rămâne rapid cu mâinile goale. Îl alegi ca să te folosească atât! Legătura durează doar pentru câteva nopți pătimașe, apoi rămâi cu patul gol și cearșafurile ude.

Cam așa stă treaba cu femeia-vânător, iar Ștefan mă sfătuiește să nu mai fiu așa! Dar cum să fiu când tot ce cunosc e degradarea?!

Totuși îți mulțumesc, Ștefan, pentru această nouă perspectivă a lucrurilor! Măcar am aflat de ce sfârșesc cu mâinile goale! 🙂

Și îți mulțumesc și pentru că mi-ai reamintit sâmbătă să am grijă cu „vazele” de vodkă! :))))))))

Vrei să călătorim în timp împreună?

Vrei să călătorim în timp împreună?

Mă uitam la prietenii mei în weekendul pe care l-am petrecut cu toții și simțeam cum mă cuprinde admirația pentru ei. Nu le-am spus-o niciodată, dar le admir atât de mult iubirea încât, uneori, mi se pare la limita SF-ului. Povestea lor este minunată, atât de minunată încât, fără să vreau, mi-am amintit de nepovestea mea – clar. O femeie nebună nu poate gândi altfel. Îi priveam și mă gândeam, eu de ce n-am putut să-mi trăiesc weekendul pe care îl cerusem?! De ce n-am meritat? (Dar îmi amintesc cuvintele lui și îmi găsesc și răspunsul: „Nu o să-ți dau niciodată ceea ce meriți, o să îți dau ce ai nevoie.” Habar n-am ce aveam nevoie dar na’, o iau de bună.)  Da, am avut proasta inspirație să cer și am crezut că voi primi. Dar știți și voi, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cu ocazia aceasta am învățat o nouă lege a bărbaților – să nu ceri nimic. Să nu ceri, să nu rogi, să nu cerșești! Cu cât vrei mai mult ceva, cu atât mai mult ți se va refuza. (Ar trebui să scriu despre asta.) Dar de’, dă-mi, Doamne, mintea de apoi. N-a fost să fie, aia e! 🙂

Dacă va fi nevoie, voi sprijini dragostea prietenilor mei cu toată forța și îndârjirea. Chiar dacă nu am avut nicio contribuție în ceea ce-i privește, mă simt de parcă aș fi nașa lor! Sau poate pentru că am fost martora marii întâlniri naiba știe, dar e frumos. Cred în ei. Îi admir și nu știu dacă ei realizează, dar sunt norocoși că se au unul pe altul, atât de mult se potrivesc. Ea este norocoasă că este cu el, dar el este și mai norocos pentru că este într-o relație exact cu genul de femeie cu care foarte mulți bărbați s-ar căsători. Este tot ce și-ar putea dori un bărbat dornic să-și întemeieze o familie.

Am ajuns la subiectul căsătorie. Nu cred în căsătorie, dar cred în dragoste, chiar dacă și ea mi se pare că ar fi pe cale de dispariție. Nu cred în căsătorie în ceea ce mă privește, însă pentru restul oamenilor mi se pare firească. Am spus-o și-o repet, nu m-aș mărita vreodată și nu cred că există bărbat pe lumea asta care să mă convingă să fac acest pas. Căsătoria nu este pentru mine. Mai degrabă i-aș propune unui bărbat să călătorească în timp cu mine. Să înaintăm în timp împreună, pe o perioadă nedeterminată. Cât va fi să fie. Cât timp ne vom iubi. Cât timp ne vom provoca unul pe altul. Cât timp ne vom completa unul pe altul. Cât timp ne vom înțelege unul cu altul și unul pe altul. Cât timp vom comunica unul cu altul. Cât timp ne vom asculta. Cât timp vom fi sinceri. Cât timp ne vom mulțumi. Și cât timp ne vom potrivi în intimitate.

Așadar, omule care va fi să fii, te întreb acest lucru încă de acum: Vrei să călătorim în timp împreună? Vrei să înaintăm spre eternitate? 

Știți ce făceam până acum când îmi era dor de muză? Mă uitam la comedii romantice și îmi imaginam că am trăit măcar o zi normală împreună cu el. O zi din aia obișnuită, banală, care să nu iasă în evidență prin nimic, dar pe care să o fi petrecut-o cu el. Ei bine, nu mai simt această nevoie. De ce? Deși o să sune nebunesc, nu mai am în minte acea întrebare – oare cum ar fi fost dacă? Nu mai contează cum ar fi fost, n-a fost și punct. Simt că mi-am trăit weekendul prin intermediul prietenilor mei. Chiar dacă povestea mea nu ar fi fost identică cu a lor, tot ce nu mi-a fost mie dat, am văzut-o pe Bianca trăind. Tot ce mi-aș fi dorit să aud, l-am auzit pe Ștefan spunându-i prietenei mele. Toate acele clipe simple și frumoase petrecute cu ei m-au scăpat de această neîmplinire a mea care oricum nu-și mai avea rostul. Dar știți și voi, v-am mai spus, neîntâmplările devin obsesii. Ei bine, obsesiile se mai și risipesc. Credeți-mă pe cuvânt! Vine o vreme când dispar! 🙂

Cât de cârpă poți să fii?!

Dur titlul – cât de cârpă poți să fii – nu-i așa?! Ei bine, ești o femeie cârpă dacă dai voie bărbatului să te trateze ca pe o haină veche. Îți asumi rolul de femeie cârpă atunci când te face de rușine public, când te înjură public sau în particular; când te înșală fără să mai ascundă acest lucru; când te lovește sau pur și simplu, când se comportă cu tine ca și cum ai fi un cățel, adică îți dă dragoste cu lingurița și afecțiune cât să nu-ți pierzi interesul. Nicio femeie nu ar trebui să accepte un astfel de „tratament”. Dacă bărbații au orgoliu și mândrie și TU ar trebui să ai stimă și respect de sine. Nu accepta așa ceva, indiferent cât de mult l-ai iubi.

Aia nu e iubire atunci când zi de zi îți subminează sinele și te face să te simți un nimic. Tu NU ești un NIMIC! Meriți respectul cuvenit. Meriți să fii tratată cu blândețe, considerație, dragoste și așa mai departe. Dacă într-o relație nu există respect și o comunicare decentă, atunci aceea nu mai este o relație. Clar nu! Ești făcută curvă, ți se reproșează vrute și nevrute sub motivul geloziei; ești proastă pentru că nu îl înțelegi; nu ești bună de nimic, pentru că nu ești în stare să-i ghicești poftele; ceri voie ca să ieși în oraș cu prietenii, pentru că amicii nu îl plac pe el sau el nu-i place pe ei; îți impune să-ți vizitezi mai rar mama, pentru că ea se bagă în relația voastră. Limitele, reproșurile și jignirile sunt la ordinea zilei. Atunci de ce mai stai cu el? Ce te orbește atât de tare încât să rămâi tot acolo?

Ți-a spălat creierul și prin urmare ești o cârpă! Dar stai liniștită, într-o zi, oricât de uzată ar fi cârpa, oricât de ruptă, de murdară și de găurită ar fi ea, dacă o speli, o bagi puțin la clor și o clătești cu balsam, s-ar putea ca zdreanța să-și recapete strălucirea de odinioară. Deșteaptă-te, femeie! Nu, n-am de gând să-ți recit imnul! Doar te provoc să renunți la a mai fi găina călcată și bătută de „cocoș”. Leapădă-te de gândirea îngustă și renunță să mai crezi – mă iubește, dar așa e el, nu se poate schimba! Ba se poate schimba! Problema este că nu vrea, iar tu continui să-i permiți orice, fiind EXTREM de sigură că te iubește, dar așa e el – puternic – al naibii să fie el!

Fii o cârpă în continuare, iar el o să șteargă cu tine pe jos până când o să apară o femeie ADEVĂRATĂ. O femeie care să îl provoace și care să îi stârnească ACEL interes și ACEA curiozitate pe care tu, îndobitocită fiind, nu mai poți să le trezești în el. Bărbații așteaptă să fie puși la respect! N-ai crede, nu-i așa?! Eh, mai învață! Ca să te respecte, trebuie să te faci respectată! O femeie adevărată își cunoaște locul și știe să și-l câștige într-o relație. Fiind cârpă, nu faci altceva decât să grăbești sfârșitul relației. Un bărbat inteligent nu înjosește, iar o femeie deșteaptă, care se prețuiește, nu acceptă să fie înjosită și umilită. Oricât de mult l-ai iubi și oricât de bine ar face sex (nu dragoste!), ca să nu spun, oricât de bine te-ar fute, TREBUIE să fii femeie, nu cârpă!

Domnul misterios și relația bărbat-femeie

Domnul misterios și relația bărbat-femeie

Domnii misterioși trag la mine. E dovedit științific. Bineînțeles că glumesc, numai că… uneori, am plăcerea de a da peste un om care să mă stimuleze intelectual. Atunci iau naștere aceste articole. Într-un fel sau altul găsesc inspirația în discuții și dezbateri care mă stimulează nu doar să gândesc și să-mi doresc să mai schimb câte ceva la mine, dar și să scriu despre aceste „probleme”.

Domnul misterios m-a întrebat – Ai și tu impresia că ceva a dereglat la un moment dat relația firească bărbat-femeie?

Răspunsul a fost – DA! La cât de rar întâlnită este dragostea, sigur ceva a stricat relația bărbat-femeie. Dar nu știu ce anume a dereglat firescul relațiilor. Nu știu când s-a produs această dereglare și nu știu dacă mai poate fi reglată în vreun fel.

Adevărul este că trăim într-o lume în care atracția fizică este mai importantă decât iubirea. Cei mai mulți oameni vor să se distreze, vor să simtă pericolul, să le curgă prin sânge pasiunea; foarte puțini sunt capabili să-și ia un angajament serios, să se înhame într-o relație deplină, bazată pe iubire, încredere și fidelitate. În fond, cine și-ar dori o relație adevărată când totul în jur este nesigur, când ispita este la tot pasul și avem din ce în ce mai puțină voință?! De frica suferinței, oamenii fug de iubire și aleargă după împlinirea sexuală. Este normal așa?!

Domnul misterios a venit, însă, cu o completare mult mai complexă – Acum culegem roadele revoluției sexuale care a transformat bărbatul și femeie din ființe complementare în competitori. Acel nivel de empatie și cunoaștere profundă nu se mai atinge pentru că totul este eclipsat de cunoașterea fizică, de sexul ca divertisment. Pe de altă parte, sunt convins că sunt multe fete care încearcă să fie cât mai dezirabile și disponibile sexual din naivitate, crezând că așa câștigă atenția și respectul bărbatului. Cu alte cuvinte, ne comportăm după standardele cerute de societate, dar în sinea noastră vrem exact opusul. Bărbații, cretini și lipsiți de onoare, voință și dominați de patimi caută și pretind femeilor respect și devotament. Iar femeile, vulgare și masculinizate, vor să demonstreze că „pot”, că sunt independente și reușesc tot ce își propun, dar care simt nevoia unui bărbat afectuos.

Există cumva o rezolvare? Probabil că există, dacă ne-am dori mai mult o iubire deplină și am învățat să ne dăruim complet. Dacă am pune mai puțin baza pe sexul ca divertisment și ne-am dori mai mult o familie, atunci poate că lucrurile s-ar îndrepta și ar fi mai puțini oameni singuri. În cartea „Feministul și noua ordine mondială”, Henry Makow, autorul, a dat o definiție foarte interesantă relației dintre bărbat și femeie, ca ființe complementare. Iată un scurt fragment din carte:

„Feminitatea are drept trăsătură definitorie iubirea unei femei pentru soțul, copiii și familia ei. Masculinitatea are drept trăsături definitorii puterea și spiritul de conducător. Puterea bărbatului este afrodisiacul suprem pentru femei. Bărbații în mod firesc tânjesc după putere. Femeile vor dragoste. Astfel, contractual heterosexual (căsătoria) presupune schimbul dintre puterea femeii și puterea masculină, exprimată sub forma iubirii. Femeile îi fac pe bărbați puternici, încredințându-le puterea lor în schimbul dobândirii iubirii. Căsătoria canalizează puterea masculină pe o cale socialmente constructivă: construirea și sprijinirea familiei. Femeile „nu pot” avea totul. În sfera personală ele trebuie să aleagă între dragoste și putere.”

Concluzia: Bărbații și femeile trebuie să facă schimb de putere, nu să-și confrunte puterile, doar așa relația bărbat-femeie se va regla!