Vorbesc cu tine ca în oglindă!

Vorbesc cu tine ca în oglindă!

Te chem cu gândul! N-auzi?

Te strig pe nume.

Îți spun tot ce nu vrei s-auzi.

Îți povestesc lucruri la care nici măcar nu îndrăznești să ajungi cu gândul.

Îți șoptesc sentimente la care încă n-ai avut acces…

Îți zic despre emoții pe care… abia am reușit să le trăiesc, darămite să le gestionez.

De când e dragostea gestionabilă sau rațională?

Îți mângâi chipul aproape străin și realizez că, în nebunia mea, tu ești ancora mea în artă.

Tu ești cheia de acces la stările care mă inspiră să scriu… să creez lumi paralele în care… lumile noastre nu mai sunt atât de paralele și potrivnice. S-ar putea spune că scriu basme, dar nu… să nu ne mai amăgim. Noi nu suntem prinți și prințese. Noi nu suntem buni. Nu suntem puri. Nu suntem inocenți. Nu suntem lipsiți de scopuri meschine. Vrem TOTUL și dăruim NIMICUL. Iubim și ne prefacem că nu iubim distrugând tot frumosul doar pentru a ne demonstra că putem fi Dumnezei.

Dar nu, greșesc. Nu ne jucăm de-a Dumnezeu. Dumnezeu e bun, e milostiv, este infinit, este lumină și este căldură. Este pace și liniște. Este siguranță și confort. În infinita noastră prostie și ignoranță, noi putem fi cel mult niște păpușari ai sorții. Iar câștigurile noastre sunt doar pe termen scurt. Plăceri de moment. Efemere. Apoi rămâne durerea, pustiul, dezgustul de sine și singurătatea.

Ai văzut? Sunt o mulțime de oameni în jur și noi tot singuri ne simțim. Seara, când punem capul pe pernă, același nume, aceeași strângere de inimă, aceeași singurătate deplină. Ai văzut? Până și îmbrățișările și sărutările au farmec doar pe moment. Suntem strânși în brațe, ni se declară iubirea până la abnegație și, totuși, am devenit incapabili să ne mai bucurăm de iubirea primită. Ceva lipsește, nu-i așa?! Trăim în minciună. Trăim în iluzia că suntem fericiți, că ne este bine. Și totuși bine nu înseamnă să fii fericit. Ce-ți lipsește?

Scriu despre o realitate inaccesibilă, scriu despre orgolii, frici și frustrări ale trecutului neeliberate. Scriu despre regrete nerisipite. Scriu despre doruri nevindecate. Scriu despre inimi frânte și minți distruse. Scriu despre idei diabolice și dezamăgiri crunte. Scriu despre visuri neîmplinite și dorințe deșarte… care încă mai ard. Scriu despre speranțe sfârtecate și despre mine… călcată în picioare, amăgită și abandonată. Scriu despre ce a fost odată și nu o să mai fie niciodată.

Aș putea să mă înec în alcool, așa mintea mea se eliberează și din degete curg șirurile nesfârșite ale gândurilor pe care mă străduiesc din răsputeri să ți le ascund. Dar n-o fac…

Cândva le vei afla… n-o să îți placă, o să mă urăști, o să vrei să termini cu existența mea, dar tot n-o să găsești puterea de a mă înfrunta.

Scrisul reprezintă dragostea pe care nu mi-o poate oferi niciun bărbat.

Scrisul este dragoste pe care nu mi-ai oferit-o tu niciodată și… știi, așa îmi trăiesc eu poveștile neîntâmplate, în scris.

Vorbesc cu tine ca în oglindă. În seara asta mi-am pus demonii în fața alor tăi și i-am lăsat să-și spună ofurile. Îi privesc și zâmbesc. S-ar sfâșia între ei, însă ceva îi oprește. Ceva i-a oprit întotdeauna. E relaxant și eliberator când demonii interiori stau la conversație cu alți demoni dragi.

Închid ușa, deschid fereastră și acopăr oglinda. Mi-am pierdut inspirația…  

Toți mințim, nimeni nu suportă adevărul!

Toți mințim, nimeni nu suportă adevărul!

Anul trecut, tot într-o zi de 17, însă în luna mai, mă întrebam de ce vor femeile să afle adevărul. Astăzi, știu cu certitudine că nimeni nu suportă adevărul și că toți mințim. De la mic la mare, vinovați sau nevinovați, bine intenționați sau rău intenționați, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu toții suntem niște mincinoși. De ce? Pentru că suntem slabi și incapabili să trăim viețile pe care ni le dorim și-atunci, e mai ușor să mințim și să trăim pe jumătate, decât să ne asumăm cine suntem, ceea ce suntem și ceea ce ne dorim.

Și pentru că adevărul doare, este mai simplu să minți și să îți protejezi partenerul, dar te și asiguri că scapi basma curată. Cine nu vrea să pice de fiecare dată doar în picioare?! Care e ăla, tâmpit, să-și frângă coloana de dragul adrenalinei?!

Bărbatul nu-i capabil să-și asume responsabilitatea care vine la pachet odată cu adevărul grăit de femeie, iar femeia nu este în stare să trăiască cu durerea adevărului mărturisit de bărbat. Ea, curioasă din fire, băgăcioasă, emotivă și impulsivă, îi place să răscolească rahatul, are impresia că deține controlul, crede că este puternică, însă când realizează cât de urât miroase, nu știe cum să-l acopere mai repede. Orice femeie regretă valurile stârnite atunci când un adevăr, oricare ar fi el, îi scufundă globul de cristal și relația perfectă. Doar că… timpul nu poate fi dat înapoi, iar acțiunile nu pot fi retractate. Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt chiar dacă te lasă puterile.

Nici eu nu-s mai specială, am mințit de mi-am năruit toate visurile. Ce-am câștigat? Cred că nimic bun. Mai mint azi? Da! De ce? Pentru că îmi plac reacțiile bărbaților puși în dificulate. Când vreau să-l trimit sub patul de unde a evadat, îl testez spunându-i un adevăr complet sau parțial. Când nu știu în ce ape mă scald, trântesc un adevăr. Unii se sperie și se retrag, cei onești rămân și demonstrează. Adevărul separă întotdeauna grâul de neghină. Tocmai de aceea nimeni nu suportă adevărul, pentru că îi desparte pe cei care se încăpățânează să fie împreună chiar și atunci când nu mai au nimic de împărțit.

Te iubesc de-mi sângerează buzele de dorul sărutului tău.

Pac! Tipul s-a evaporat. De ce ar mai zăbovi dacă am pus cărțile pe masă și am oferit ceea ce spera să obțină cu ceva mai multă dificulate?! Unii adoră mai mult jocul decât miza jocului, alții ard etapele jocului pentru a afla deznodământul acțiunii. Cam așa sunt eu. Savurez jocul și călătoria până la un moment dat, când simt că pierd frâiele din mâini, devin declarativă, iar mărturisirile mă obligă să înfrunt adevărul. Grăbesc sfârșitul. Adevărul nu-i întotdeauna plăcut, nu este o alinare neapărat, însă măcar te eliberează, te scoate din gherele morții. Dacă nu vrei să fii salvată, dacă te-ai obișnuit cu sabia călăului, atunci poate că e mai bine să-ți vezi de ale tale, să joci același joc condus de partenerul tău și să speri că într-o zi te va iubi cu adevărat. N-o va face!

Dacă înainte mă temeam de adevăr și îl ocoleam, astăzi îl folosesc ca pe o armă… Poate că nu-i cinstită tactica mea, însă este folositoare pentru mine! Nu este deloc ușor să-ți înfrunți cele mai ascuțite frici, însă gândește-te bine, cât de departe ești dispus/ă să mergi pentru o iluzie?

Te invit să afli adevărul!

„Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiște, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
(…) Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

 

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

00:14. Aseară. „Pune și tu o poză cu tine la profil. The end nu te reprezintă!”

Uitasem cu desăvârșire că pe whatsapp îmi pusesem poza „the end” și statusul mezzodisponibilă de nu știu câte luni. The end a luat naștere, așa, ca o răzvrătire. În mintea mea poza semnifica sfârșitul unei etape. Când am pus fotografia eram hotărâtă să termin cu Dama cea optimistă, iubitoare, credulă, veselă, nebună, impulsivă, curajoasă, declarativă, darnică, etc.. Voiam să învăț să acționez contrar inimii mele. De fiecare dată am făcut ce-am simțit și mereu am avut de pierdut.

Așa ce mă săturasem de mine slabă, proastă și declarativă încât mi-am dorit cu tot dinadinsul să mă schimb radical. Să ajung la o versiune a mea mai sănătoasă din punct de vedere emoțional. Să fiu mai a dracului, mai fermă, mai miserupistă, mai ancorată în realitate. Pe principiul: „dă-te-n mă-ta de scârbă, s-a terminat”, voiam să mă eliberez de mine însămi! Dar nu prea știu să fiu rea și e clar că nu vreau, nu pot și nici nu știu să trăiesc în întuneric, tocmai de aceea the end nu mă reprezintă.

Și uite așa, aseară, am ajuns să îmi pun, pentru prima dată de când utilizez whatsapp-ul, o fotografie cu mine. Cu toate acestea, sunt „mezzodisponibilă” de când mă știu și am senzația că devin din ce în ce mai indisponibilă. Nu mai pot cu dragostea asta. Când aud că X e fericită cu Y pentru că o iubește, o respectă, nu o minte și nici nu o înșală, se strâduiește, iar relația lor este perfectă, mi se zbârlește părul în cap. Pe bune?! De când cu zânismele astea, am ajuns să cred că-s mai defectă decât aveam impresia.

Adevărul este că oamenilor le plac iluziile. Și își trăiesc iluziile până când lumea perfectă face poc, iar oamenii se trezesc dintr-o dată în mijlocul unei realități crunte. Naiba să-i pieptene pe intrușii care strică relațiile fără cusur. Bineînțeles că sunt ironică. Nu cred în perfecțiune. Nu cred că există relație perfectă și mai cred că orice legătură are câte o chichiță, câte o fisură. În orice relație există secrete, mici sau mari. Un sâmbure de mizerie se ascunde în orice legătură. Și nu cred aceste lucruri pentru că obișnuiesc eu să mint, să înșel sau să mă dăruiesc pe jumătate, ci pentru că suntem oameni, iar noi, oamenii, suntem plămădiți din bine și rău, din lumină și întuneric, din calități și defecte.

Ultimele 2 săptămâni mi le-am petrecut în cenzură. Am fost martora unei relații „perfecte” și iarăși am ajuns la concluzia că eu nu sunt făcută pentru măritiș. Nu știu să tac, nu pot să închid ochii, nu vreau să mă abțin și nu pot sub nicio formă să accept niște compromisuri doar pentru că mi-e frică de singurătate sau pentru că X mă fute bine și nu mă îndur de el.

Ce mă fac cu mine? Sau cum ar spune Devill și Roxy, ce dracului caut eu în viața mea? :))))

P.S. Am revenit! Mi-era dor să scriu! <3

Ochii care nu se văd, se uită!

Ochii care nu se văd, se uită...

Ultima dată când ne-am văzut, anul trecut, parcă în mai, erai furioasă pe toți bărbații, până și cu mine ai fost rece.

Ultima dată când ne-am văzut, erai un bărbat liber. Toți avem defecte, ce te mai miri?! i-am spus eu făcându-l să râdă!

Dar ce-ai pățit?

În principiu nu pățisem nimic. Dragostea! Nu știi cum e?! De fapt cum naiba să-ți mai amintești?! Te-ai însurat cu femeia pe care o iubești!

Parcă mi-ai reproșa, îmi zise el sărutându-mi fruntea. Și acum ce s-a întâmplat cu dragostea?

Nu îți reproșez nimic, doar știi că între noi nu există astfel de tensiuni. Nu s-a întâmplat nimic. Ochii care nu se văd, se uită. Se așterne uitarea. Se lasă liniștea. E cursul firesc al vieții. Timpul vindecă tot.

Zici tu, Dama?

Zic!

Păi da, chiar zic și chiar cred că ochii care nu se văd, se uită! Timpul, necruțătorul sau tămăduitorul, cum vrei să-l numești, chiar șterge totul. Toate lucrurile tind să revină către medie. Nici prea-prea, nici foarte-foarte! Suntem făcuți să uităm. Putem să ne autovindecăm și avem capacitatea de a ne remonta. Dă-o naibii de iubire, nimic nu e veșnic. Nu există fericire continuă, așa cum nu există suferință perpetuă. Dar noi, oamenii, suntem încăpățânați, fataliști și proști. Avem impresia că lumea se sfârșește cu un singur om și chiar dacă durerea se diminuează simțitor, păstrăm golul acela din suflet aproape cu sfințenie. El poate fi umplut sau poate fi vindecat.

Sigur că nicio iubire nu seamănă cu alta și avem tendința adesea să îl comparăm pe X cu Y. Prin comparație, excludem. Excludem șansa și posibilitatea de a fi fericiți iarăși. Sigur că X nu seamănă cu Y și este foarte bine să fie așa. Chiar dacă X era într-un mare fel și probabil că e greu de egalat, dacă nu chiar imposibil, bine că Y e diferit. Și știi de ce?

Pentru că merităm exact omul potrivit nouă, nu pe cel care ne iscă mai multă suferință în suflet. Este perfect ca X să nu semene și să nu se compare cu Y. Dacă ar semăna, ar însemna să retrăim aceeași poveste. Să repetăm istoria. Ți-ar plăcea să repeți istoria? Probabil că da, dar crede-mă, nu ai fi putut schimba nimic. Unele lucruri se întâmplă exact așa cum trebuie, chiar dacă dor ca dracu’ și ne transformă din oameni în neoameni. Dacă vrei, poți redeveni om. Dar vrei să te rupi de trecut? Ești în stare?

Mulțumesc vieții, ochii care nu se văd, se uită! Ce bine că se întâmplă astfel.

Chiar nu vrei să-mi povestești ce a fost cu toată furia de anul trecut? Parcă nici nu mai erai tu!

  Nu, ia-mă în brațe și taci! Ești prea curios, i-am zis eu întorcându-mă cu spatele la el pentru a mă feri de privirea lui care mă cerceta cu insistență.

Păi sunt berbec ca și tine, îmi spuse el râzând din nou!

De ce ajung bărbații scârbe?!

De ce ajung bărbații scârbe?!

Fără să vreau, i-am cunoscut mama și vă spun sincer, nu mă așteptam să dau peste o femeie deosebită. Bineînțeles că n-am avut prilejul să ne descoasem una pe alta la modul acela nerușinat și profund, dar mi s-au înmuiat genunchii când am văzut că el îi semăna leit. L-am iubit atât de mult pe el încât, văzând-o, mi-a venit să plâng și mi-aș fi dorit să o îmbrățișez. Ea îl născuse pe EL!

M-a uimit toată dragostea cu care vorbea despre el și chiar dacă știu că orice mamă își iubește și își laudă puiul, această mamă era o femeie deosebită care încercase să îi dea cea mai bună educație. Femeia asta îl crescuse frumos, îi insuflase niște principii și valori drepte, făcuse tot felul de sacrificii pentru ca el să ajungă un om de bine și un bărbat pe cât posibil de bărbat.

De asta mă îndrăgostisem de el. Pentru că atât cât s-a putut, fusese un bărbat așa cum rar îți este dat să cunoști. Educat, manierat, emaptic, inteligent, bun, protector, sensibil, comunicativ, curajos, asumat etc.. Cred cu toată ființa că este visul oricărei femei, doar că n-am știu să îl fac să fie bărbatul visurilor mele. Femeia care îl va iubi și pe care o va iubi, va fi o femeie extrem de fericită.

Și uite așa am încetat să mai detest un bărbat care m-a rănit într-un hal fără de hal. Un bărbat cu o mamă bună, n-avea cum să fie un om rău. Așadar, mi-am dat seama că pentru suferință nu este niciodată de vină un singur partener, ci amândoi. Dacă am primit răutate și suferință, sunt conștientă că și eu sunt de vină. Am iscat toată acea furtună, am partea mea de vină. Am trezit în acel bărbat toate acele sentimente negative și n-am putut să mă opresc la timp.

Da, poate că unii bărbați n-au nicio justificare! Sunt răi din născare! Pentru că așa le place să fie. Pentru că suferința femeii le alimentează propria stare de bine și îi face să se simtă puternici și invincibili, însă în majoritatea cazurilor, când relațiile nu merg, nu merg din cauza amândurora.

De ce, mama naibii, ajung bărbații scârbe?

Păi dacă e să analizăm, psihologii vor sări imediat cu veșnicul răspuns: părinții. Pentru că mama a fost posesivă sau din contră, pentru că mama a fost o ființă rece. Pentru că tatăl a fost autoritar sau pentru că n-a avut deloc tată. Pentru că părinții au fost alcoolici, l-au bătut sau n-au știut să îl ajute, să îl susțină, să îl încurajeze sau să-l educe așa cum trebuie. Sau mai e și varianta în care o dezamăgire cumplită în dragoste l-a transformat iremediabil. Știți, clasica poveste: fata a fost curvă sau a iubit o fată și respectiva n-a reușit să se îndrăgostească de el.

Cu toate acestea, oricât motive mi-ar îndruga cineva, pentru răutate nu există justificare! Un bărbat care nu se oprește atunci când simte sau vede suferința femeii, nu e bărbat. Când o relație nu mai funcționează, te oprești. Pui punct. Îndepărtezi femeie lângă care cele mai mari defecte ale tale ies la suprafață și gata. Ea nu mai e o nemernică frustrată, tu încetezi să mai fii o scârbă de bărbat.

Deși mi-e greu să recunosc, dacă bărbatul devine o scârbă, noi, femeile, trezim „monstrul”! El încetează să mai fie bărbatul visurilor tale atunci când tu ești cicălitoare, îl jignești, îl sufoci, ești prea disponibilă sau indisponibilă, când îl castrezi emoțional, ești posesivă, geloasă, exagerată, îl înșeli sau nu îl respecți, ceri prea mult sau oferi prea mult. În tot trebuie să existe un echilibru și mai ales, să nu treci niciodată acea barieră a certurilor. În toate cuplurile există probleme și conflicte, însă dacă încalci bariera și uiți de respect, să nu te aștepți ca el să rămână un domn. Din păcate, nu-i poți cere să fie domn când tu te porți ca o țață nesuferită!

Suntem oameni, iar domnia se pierde atât de ușor. De ce ajung bărbații scârbe?! Pentru că noi îi împingem în acel punct al degradării supreme.

Iubirea nu se explică…

Sunt nebună. Declar. Recunosc. Și fac ce nu fac?! Fac de toate pentru a defini iubirea. Scriu. Beau. Fumez. Mă regulez… din dragostea sau nu. Cu toate acestea, am ajuns la o concluzie: iubirea nu se explică și nu se justifică. Oricât m-aș fute în norocul meu, oricât mi-aș provoca sufletul și inima, nu voi putea în vecii vecilor să definesc iubirea sau să o explic. Nu pot. Și cel mai tare mă enervează să-mi înăbuș sentimentele tocmai ca să nu mi le justific. Urăsc să-mi reprim sentimentele doar pentru a nu fi judecată greșit.

Știi, m-am simțit prea mult timp bolnavă, absurdă, exagerată, obsedată. Nu mai pot. Nu mai vreau. Iubesc sau nu, ce mai contează?! Nu interesează pe nimeni. Totuși, nu o să mă mai rușinez niciodată cu sentimentele mele și nu o să le mai ascund. Nu vreau. În plus, mi le-am subestimat prea mult timp. Le-am refuzat.  Acum le accept. Le primesc și le las să-mi învăluie sinele tocmai pentru a mă elibera de povara neîmplinirii. Nu doare. Știi ce frumos este să iubești dezinteresat?! Abia acum simt că e dezinteresat. Aștept doar să treacă timpul.

Am încercat să-mi explic niște lucruri, însă explicația este imposibilă. Ce mama dracului să explic, că m-am îndrăgostit?! Păi să mori tu, când e iubirea rațională? Alegi veodată rațional, conștient sau obiectiv? Bineînțeles că nu. Îl alegi pe ăla care trezește în tine cele mai colorate și mai vii trăiri. Îl alegi pe ăla care-i mai dificil, mai frumos, mai enervant și mai provocator decât toți bărbații unui oraș la un loc. Îl alegi pe ăla care nu ți se potrivește, care nu este pentru tine, care te lovește cu adevărul, dar care-ți pune toate motoarele în mișcare. Am mai spus, femeile dacă nu luptă, nu se simt bine. Au impresia că dacă fac tumbe, dacă se dau peste cap, vor primi ceea ce restul femeilor nu primesc de obicei.

De ce te-am iubit? Te-am iubit pentru că habar n-am de ce! Cred că ești mai cu moț. Clar cred că ești mai deosebit decât orice alt bărbat. Cu toate acestea, sunt conștientă că ești special pentru mine și poate pentru actuala, următoarea, viitoarea, etc., înțelegi tu, ești bărbat deștept. Nu pot explica nimic. Am avut încredere. Am crezut. Am vrut. Am riscat. Mi-am asumat doar parțial. Mai mult decât orice, mi-am dorit. M-ai sedus, să dea naiba dacă nu m-ai sedus. Dar mi-a plăcut. Am închis ochii și ce bine a fost. Plăcut, dureros, nefiresc, unic. A fost. S-a dus.

Aș putea să îndrug N motive, adevărul este că așa a fost să fie. Nu mă las la mâna destinului. Întotdeuna sunt stăpână pe situație, însă dragostea nu se explică și nici nu se justifică. Dacă nici aici nu sunt liberă, atunci unde?! Da, am fost șireată, am mințit, am păcălit, am momit, însă adevărul este că emoția nu poate fi controlată. Simțirea nu poate fi dictată sau manipulată. Așa că dragul meu cititor, iubește.

Așa că iubesc, beau, fumez și-mi f*t norocul! Ador viața! Cât de mișto e când simt. Tu de ce te temi? De ce aștepți explicații? Ce sens vrei să găsești? Iubirea în sine este sensul vieții. Suferi? Să te doară, frate! Ehe, alții n-au nici măcar privilegiul ăsta.

Cum se cheamă boala asta?!

Cum se cheamă boala asta?!

Știi ce zic?! Mai bine regulează-mă, iubește-mă, lasă-mă să scriu despre tine, dă-mi voie să simt, hai, lasă-mă să te sufoc și dacă voi încerca să te omor cu dragostea mea, iartă-mă! Așa sunt eu. Atât pot. Pot atât de mult încât sunt de speriat. Te invadez ca o forță a naturii. De ce aș da înapoi?! La nervi te pot ucide fără remușcări, însă imediat după aceea sunt în stare să-mi beau otrava propriei dureri.

Te implor, te rog, nu mi-e rușine, te venerez, știi. Sunt în stare să fac lucruri pe care femeile nu le fac de obicei. Te provoc să-mi furi întreaga lume, câștigă-ți nemurirea, omule. S-ar putea să-ți placă, s-ar putea să te simți invincibil ca un zeu, atât de multe îți pot oferi. Eu trezesc memorii, demoni, frici, smulg și inimi dacă vreau, însă liniștea pe care o pot imprima pe pieptul tău este inconfundabilă.

Mi-au apărut câteva riduri în colțul ochilor și vreo două-trei fire de păr alb. N-am îmbătrânit așteptând, am încărunțit urlând, luptând, sperând. Hmm, sunt neobosită. Gândurile și sentimentele mi-au violat sufletul, dar iată, sunt tot vie și mai puternică decât niciodată.

Din păcate pentru tine și din fericire pentru sănătatea mea mintală, dragostea nu-mi mai poate fura mințile. Nu am nevoie de ordine, indicații, limite sau îngrădiri. Nu-mi cere să renunț. Nu mai fac compromisuri. Nu mai tac. Nu mai accept. Nu mă mai prefac deloc că nu văd, nu aud sau nu simt. Nu îndrăzni să-mi mai reproșezi. Nu mă împinge la extreme, sunt deja în Iad și mi-e cald aici, m-aș fute și-aș râde ca o isterică.

Nu-mi mai poți închide gura decât cu buzele tale cănoase, iar inima mi se va opri doar dacă o vei smulge cu propriile tale degete de pianist. Hai, ce naiba! Sunt liberă! Mai pune-ți pofta-n cui. Nu-mi mai poți îngrădi bătăile inimii. Știi, le ascundeam ca să nu le auzi prea tare, acum le las să strige. Îți servesc zâmbind același venin care îți place. Știu că îți place.

Cum se cheamă boala asta?  

Îți asculți inima sau rațiunea?

Îți asculți inima sau rațiunea?

Cam așa să stă, oare, treaba cu iubirea? La maturitate urmăm alegerile minții, iar în tinerețe doar chemarea sufletului? Se prea poate sau nu!

Am cunoscut oameni tineri, dar îmbătrâniți pe dinăuntru. Deștepți, tobă de carte, și totuși săraci spiritual, atât de săraci încât nu se iubeau nici pe ei înșiși. Oamenii de genul sunt încătușați de frică. Se tem de suferință. Sunt captivi într-o singurătate cu iz de siguranță. Închistați în niște principii care-i îndepărtează de tot ce înseamnă viață, emoție și frumos.

La polul opus se află oamenii mai în vârstă, dar tineri la interior și cu o capacitate de a iubi infinită. Un astfel de om are spiritul tânăr. Atât de tânăr încât atinge nemurirea. Dacă aș închide ochii în preajma unui astfel de om și i-aș asculta doar vocea, aș spune că sunt în prezența unuia de douăzeci de ani.

Îmi place să cred despre mine că-mi urmez sufletul. Și o fac, doar că ritmul meu nu se potrivește aproape niciodată cu ritmul altor oameni. Oamenii fac alegeri în funcție de ceea ce le dictează mintea. Inima este ignorată atunci când pierderile sociale, familiale, profesionale sau materiale sunt mai mari decât câștigul sentimental. Mulți își refuză plăcerile inimii doar ca să nu fie judecați de ceilalți sau ca să nu piardă un anumit confort sau o anumită stabilitate. Din punctul meu de vedere este greșit. Dacă nu îți asumi dragostea, dacă nu îți permiți să iubești pe cine vrei și dacă nu permiți să fii iubit deplin, atunci pentru ce mai trăiești?

Unii îmi spun că sunt imatură, iresponsabilă și că nu gândesc deloc logic. S-ar putea să aibă dreptate. Dar dacă maturitatea înseamnă să gândești mult și să iubești puțin, atunci nu vreau deloc să cresc. Prefer să risc, să iubesc, să mă arunc precum berbecul cu capul înainte, să mă doară, să sufăr și să plâng, dar să încerc. Prefer să încerc, decât să rămân cu regretul că aș fi putut fi fericită, însă n-am luptat. Obstacole se ivesc la tot pasul. Întâlnim piedici peste tot – la muncă, acasă, la piață, la bancă sau în dragoste. Cine dracu’ mai crede că viața e ușoară? Nu e ușoară, cu atât mai puțin iubirea. Dar merită!

Când în calea noastră apar iluzii, tentații și ispite, da, este ideal să gândești și să-ți asculți rațiunea. N-are rost să-ți complici existența pentru o poveste efemeră decât dacă vrei să te bucuri de plăcerea de scurtă durată. Dar până și aventurile sunt senzaționale, sunt pline de pasiune. Pasiunea fiind tot o emoție până la urmă.

Dar când vorbim de dragoste nimic n-ar trebui să cântărească mai mult decât dorința inimii. Și totuși oamenii „mari” urmează mai des alegerile minții decât pe cele ale inimii. Oare sunt fericiți? Nu! Nu sunt! Se mint că le este bine! Și se trezesc la o anumită vârstă, înaintată de obicei, și realizează că au trăit degeaba. Au avut de toate mai puțin iubire.

În jurul meu nu cunosc niciun om dispus să riște totul pentru iubire. Tare aș vrea să fac cunoștință cu un astfel de om.

Tu cum procedezi? Îți asculți inima sau rațiunea?

Pasiunea, cuțitul sinucigașilor…

Pasiunea, cuțitul sinucigașilor...

Colecționara de Secrete a suferit niște schimbări. Până acum am scris la persoana I, însă iarăși nu eram mulțumită de rezultat. Părea o înșiruire de gânduri haotice ale unui personaj schizofrenic. În ultima săptămână, printre plimbările cu prietenii, am transformat cele 100 de pagini pe care le-am scris până acum într-o poveste puțin mai diferită, care să aducă mai mult cu un adevărat roman. Am creat un personaj feminin mult mai puternic. Am creat-o pe Aida. Ea este vocea adevărului. Fără Aida aș fi riscat să cenzurez multe lucruri, însă datorită ei pot spune lucrurilor pe nume. Sper să vă placă noua formă de scriere.

Iată fragmentul din capitolul – Pasiunea, cuțitul sinucigașilor:

Aida nu era îndrăgostită de Narcis atunci când l-a ales. Nu îl iubea. Nu se gândea la viitor. Doar îl plăcea. Ceea ce a determinat-o să dea frâu liber dorinței de a scăpa de feciorie, a fost curiozitatea. Nu au avut răbdare să se cunoască cu adevărat. Nu s-au sedus unul pe celălalt, nu s-au cucerit, nu s-au străduit să construiască o relație în adevăratul sens al cuvântulului, ci s-au lăsat ghidați de pasiune și curiozitate. Ceea ce îi lega era plăcerea. Sexul îi aducea împreună, nu sentimentele. Hainele de pe ei zburau cu viteza luminii. Focul din ochii lor era mistuitor. Nu simțeau nimic altceva decât dorință. Aida adora să-i audă gemetele care prevesteau plăcerea iminentă. Narcis tremura de fiecare dată când Aida îl strângea în brațe, mușcându-i buzele și zgâriindu-i spatele. Se comportau ca două animale care se devorau până la epuizare și s-au consumat unul pe celălalt până când s-au plictisit. Plictiseala este aproape inevitabilă atunci când o relație are la bază pasiunea și nu iubirea.

Așa se întâmplă în orice relație atunci când se ard etapele importante. Trăim în secolul vitezei. Oamenii nu mai au răbdare să se cunoască cu adevărat decât după ce testează sexul și numai dacă acesta este satisfăcător. Problema este, însă, una singură. Când partenerii sunt ghidați doar de atracție sexuală, curiozitate și pasiune, lucrurile pot lăsa mult de dorit. De aceea auzim foarte des expresii ca: „n-a fost cine știe ce nu s-a ridicat la înălțime nu m-a impresionat nu prea mi-a plăcut nu cred că mă mai prinde.” Nici n-ai cum să fii impresionat. Atunci când nu există sentimente, sexul este fad, uneori chiar lipsit de plăcere. De ce ai mai investi într-o relație dacă sexul cu persoana respectivă nu îți place? Nu te vei implica. Nu o vei face pentru că nu cunoști persoana aceea. Nu i-ai descoperit sufletul. Nu știi foarte bine cum gândește. N-ai apucat să-i admiri personalitatea și nu te-ai lovit prea des caracterul acelei persoane. Nu poți investi într-o relație în care sexul lasă de dorit și nu știi mai nimic despre partenerul pe care ți l-ai ales la întâmplare. De ce ai mai avea răbdarea de a cunoaște acel om? Nu am auzit niciodată spunând pe cineva: „Am făcut sex. Nu mi-a plăcut. Nu mă mulțumește. Dar poate îmi place ca om, ia să încerc să am o relație.” Nimeni nu are o asemenea răbdare pentru că toți vrem doar acel om special, nu pe oricine.

În schimb atunci când doi oameni se iubesc și fac dragoste, experiența este absolut fantastică. În acele momente nu contează absolut nimic, nici măcar tehnica sexuală sau flexibilitatea trupurilor. Partenerii pot fi total neștiutori în arta amorului, dacă se iubesc, instinctual vor fi tandri și afectuoși. Pentru că fac ceea ce simt, nu ceea ce trebuie făcut, și fiecare gest este impresionant, memorabil, viu.

Pasiunea este o stare emoțională foarte asemănătoare cu iubirea, însă nu are nimic de-a face cu dragostea. Pasiunea este intensă, dar de scurtă durată și aduce după sine sentimentul acela sufocant de neîmplinire. Să faci o pasiune pentru cineva, înseamnă de fapt să-ți înșeli sufletul. Nu ai pe nimeni în fața ochilor în afară de el, îți neglijezi obligațiile zilnice, te macină dorul și tinzi foarte mult să dezvolți o obsesie pentru acel om. Pasiunea înseamnă neliniște, nesiguranță, gelozie, posesivitate și sex. Și când ajungi să confunzi dragostea cu pasiunea, vei reuși să strici fiecare viitoare relație cu acțiunile perfect simetrice pe care intenționat le întreprinzi, tocmai pentru a atinge acel punct de maximă intensitate, foarte asemănător cu iubirea. Dar nu e iubire, niciodată nu este dragoste, este doar pasiune. O nevoie acerbă de a umple golul cu partide de sex atât de nebunești încât îți vor arde pielea și luciditatea de a trece prin filtrul rațiunii ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Învață să ai răbdare doar așa vei cunoaște adevărata dragoste împărtășită, înălțătoare.

Aida a fost mai norocoasă. Relația lor nu a început cu dreptul, ei nu s-au potrivit încă de la bun început în intimitate și nici nu se cunoșteau prea bine, însă Narcis a vrut să fie cu ea și a dorit-o în viața lui. Dar ca orice relație care are la bază pasiunea și dorința carnală, nici a lor nu avea să reziste neînțelegerilor, certurilor și chinurilor la care s-au supus unul pe altul crezând că se iubesc.

Pasiunea este cuțitul sinucigașilor!

Când crezi că nu mai vrei…

Colecționara de Secrete – când crezi că nu mai vrei, de fapt vrei din tot sufletul! 

După șase ani de zile în care nu mă dăruisem niciunui alt bărbat, după șase ani în care nu permisesem nimănui să mă atingă, nici măcar să îmi ofere un sărut frugal pe buze, acum mă simțeam în sfârșit pregătită să dau jos toate lanțurile ruginite cu care îmi încuiasem inima de bunăvoie și nesilită de nimeni. Devenisem sălbatică. Nu știam să mă mai manifest în preajma unui bărbat care îmi plăcea. Mi se întâmpla să-mi fie sărutate mâinile, iar eu, în loc să mă simt bine, flatată chiar, mă trăgeam de parcă eram împroșcată cu noroi. Până să mă îndrăgostesc de el, nu voiam să mai las niciun bărbat să se apropie prea mult de mine, cu atât mai puțin să-mi permit luxul de a-mi pierde mințile după vreun mascul mai mult sau mai puțin feroce. Îmi era teamă. Credeam că nu am ce să ofer și-atunci, singura modalitate de a mă apăra era fuga. De fiecare dată când apărea la orizont un bărbat cu potențial, eu o luam în direcția opusă. Nu mă simțeam pregătită și nici nu voiam o relație. Îmi doream să evoluez din punct de vedere profesional și atât.

Sub nicio formă nu voiam să mai trec iarăși prin aceeași muncă epuizantă pe care eram nevoită să o îndeplinesc de fiecare dată când îmi plăcea un bărbat. Nu mai aveam răbdare să mă străduiesc, să stârnesc curiozitatea, să incit, să seduc, pentru ca mai apoi, bărbatul acela să-mi pice în mreje, dar fără certitudinea unui viitor comun împreună. Era prea multă muncă, iar eu nu aveam energie de investit într-o astfel de vânătoare în care eu eram vânătorul și tot eu sfârșeam ca pradă în propriile mele capcane.

Dragostea nu mai era în planurile mele de aproape șase ani. Și totuși el, reușise să dea jos, unul câte unul, toate lanțurile cu care îmi încătușasem sufletul. Adormisem în mine dorința de a iubi și de a fi iubită. Însă în acea noapte de Revelion, pur și simplu mi s-a făcut dor de acest sentiment, dar mai ales de capcanele unei relații. Iar el reușise să mă dezbrace de orice temere și mă făcuse să-l iubesc. Intenționat sau nu, mă făcuse să-l iubesc și să mi-l doresc în viața mea, în realitatea mea și în viitorul meu. Și n-am făcut nimic special pentru a-i stârni interesul față de mine. Nu mi-am propus, nu m-am străduit, nu a devenit un obiectiv pentru mine. S-a întâmplat pur și simplu.