Obiectul nebuniei mele…

Obiectul nebuniei mele...

– Îmi placi.

– Poftim?

– Am spus că îmi place de tine!

– Serios?

– Da, sunt foarte atrasă de tine. Ai putea deveni obiectul nebuniei mele.

– Adică? Eu sunt un obiect?

– Poți fi. Îmi place controlul. Îmi place puterea. Ești acel gen de bărbat cu care nu voi trăi niciodată o iubire pașinică, lină și echilibrată. Cu tine nu am șansa să cunosc pacea sufletească. Ba din contră, îmi clocotește sângele în preajma ta. Sunt convinsă că o să ard în flăcările Iadului din cauza ta.

– Atât de mult mă placi?

– Da! Lângă tine chimia corpului meu se schimbă. Încep să tremur și îmi aud sângele șiroind în vene. Nu se poate trăi așa. Așa se moare… încet. Cu fiecare clipă. Replica asta am auzit-o într-un film, recunosc, însă sunt singurele cuvinte care îmi descriu emoțiile.  Sentimentele mele pentru tine mă depășesc.

– Mă iubești?

– Nu cred. Tu nu reprezinți iubirea, ci o obsesie. Am trăit povești de genul. Știu ce aduci, știu ce o să declanșezi. Acum sunt ok, sunt echilibrată, aparent nu există nimic care m-ar putea surprinde la tine. Cred că mi-am învățat lecția. Cred că nimeni nu mă mai poate terfeli. Și totuși tu o să apeși acel buton – factorul declanșator care o să mă transforme într-o femeie nebună și obsedată după tine. Nu, nu ești iubirea vieții mele și nici nu o să fii. Nu cred că o să mă iubești, nu cred că o să-mi fii fidel, nu cred că o să mă simt în siguranță lângă tine.

– Și atunci ce îți place la mine?

– Mă provoci. Mă inciți. Ești inteligent, îți place joaca, flirtul, citesc și la tine un soi de perversitate și nebunie. Ești insațiabil, îți place puterea și nu te implici niciodată mai mult decât e cazul. Tu nu iubești, tu deții. Cunosc tipologia ta. Văd cum privești femeile. Văd cum le vorbești. Văd cum le controlezi și ce efect ai asupra lor. Aparent eu sunt aia mai deosebită în fața căreia chiar te deschizi. Dar nu e deloc așa. E doar un joc.

– Crezi?

– Da, cred! Ești șarmant, seducător și, totuși, înșelător. Ai sentimente, însă nu vânezi fericirea, fericirea nu reprezintă scopul vieții tale, ci durerea de după o iubire violentă. Te pedepsești și pedepsești.

– Cred că exagerezi.

– Posibil. S-ar putea să exagerez. S-ar putea să fii un bărbat decent, însă ești prea întunecat ca să fii doar un oarecare. Puterea și controlul nu aduc niciodată nimic bun. În dragoste nu simți nevoia să domini. Dorința de a-ți exercita puterea ți se trage din acea nesiguranță fantastică pe care o simți pulsând în tine, dar pe care nu ești în stare să o risipești. Cât despre control, în sinea ta e un haos total.

– Odată cu dragostea se risipesc îndoielile, teama, rezervele, obsesiile, nesiguranțele și fantasmele trecutului. Răul devine bun. Infidelul devine fidel. Răzbunătorul își găsește liniștea și tot așa. Nebunul se însănătoșește. Oamenii fericiți și împliniți nu înșală, nu mint, nu rănesc, nu omoară.

– Cunosc, dragule, cunosc. Însă noi nu am identificat ACEI oameni lângă care să ne simțim întregi. Emoțiile pe care le simt în preajma ta nu sunt de bine. Faptul că m-ai poseda nu are nimic de-a face cu iubirea. Împreună suntem distructivi. Nu suntem o influență bună unul pentru altul. Te vreau… dar știi cum o să fim după?! Distruși!

– Păi și-atunci, hai să ne nenorocim împreună?

– S-ar putea să vreau dacă știi cum să mă determini…

De ieri m-am lăsat de fumat!

De ieri m-am lăsat de fumat. Nu, te rog să nu mă înțelegi greșit. Nu m-am lăsat de țigări, ele îmi sunt mai prietene decât niciodată. Le fumez de parcă mi-aș fuma emoțiile, adică cu o plăcere nemaipomenită, aproape orgasmică. Țigările fac parte din mine, sunt o prelungire a eului meu complicat. Ard la fel de frumos ca și mine, la fel cum o făceam eu odată. De mult, ce mult pare c-a trecut. Cât a trecut?

Când fumez, tutunul fin îmi invadează plămâni, mintea îmi amorțește, iar inima începe să-mi bată mai lin, nu se mai zvârcolește în piept spasmodic. Fumez țigările așa cum mi-am fumat și dorințele. Pe nerăsuflate. Iar tutunul se transformă în fum la fel de repede cum mi s-au risipit iluziile. Știam că sunt iluzii. Dar voiam să le fac reale. Tânjeam. Doream. Voiam. Aproape că aveam. Dar am rămas fără. S-a dovedit a nu fi real, nici măcar ceea ce simțeam eu nu era adevărat, ci doar o himeră orgoliu, încăpățânare, trufie. O fantomă a ceva ce-mi plăcea să simt și-mi doream cu încăpățânare să prindă viață. Pentru că așa voiam eu! Și trebuia să am!

M-am lăsat de fumat. De ieri am încetat să-mi mai fumez sufletul. L-am scos din jar cu două degete. Era mai ușor decât atunci când mi-a fost aruncat în cel mai găunos loc al infernului. Mi-am adus aminte de el. Dintr-o dată mi-am dat seama că doar de mine am nevoie pentru a-mi fi bine. De mine și de nimeni altcineva. Uitasem de sufletul meu, îl abandonsem în trecut. De parcă trecutul îmi ținea de cald sau de foame. Trecutul m-a făcut fericită o perioadă, apoi m-a bătut la fundul gol. Mi-a dăruit simțire și visare, apoi mi le-a smuls cu tărie și violență. Trecutul m-a readus din morți și mi-a redat pofta de viață. Ce momente. Ce zâmbete au mijit atunci pe chipul meu. Ce emoții nemaipomenite. A fost frumos, atât de frumos.

S-a dus și-o dată cu el, cu trecutul, am uitat și de sufletul meu. Dar l-am recuperat. L-am obligat să revină în prezent, aici sunt eu, nu acolo. Am impus sufletului să uite de nori, de fluturași, de nopțile albe și de cele negre. Nu-i convine. Îl simt că nu-i convine. Nu vrea prezentul. Se cam teme. Se confruntă cu o speranță nouă, el voia să rămână agățat de trecut, pentru că-i plăcuse acolo, îi plăcuse iluzia cu care a fost păcălit. Bietul suflet, nu și-a dat seama că trecutul ne-a făcut cu mâna din mers. Ne-a pupat de la distanță și-a plecat. Dar acum nu are încotro, oricât s-ar împotrivi. Acum aleg eu pentru el. Prefer să aleg cu mintea și să nu-mi mai las sufletul să-și facă mendrele cu mine.

Nu se poate pune cu mine. Destul! Până acum a iubit așa cum a poftit! Nu i-am refuzat nicio plăcere, chiar dacă am fost conștientă de nemernicia faptelor și dovezilor. De parcă eu, în carne și oase, am fost o marionetă în mânile lui. A venit vremea să alegem și altfel. M-am vândut de ajuns, m-am îmbătat destul cu apă rece. Trecutul n-a fost blând, însă prezentul e în mâinile mele. Așa că de ieri am renunțat să-mi mai fumez sufletul. Îl pregătesc pentru o nouă oare cum s-o numi?! Nu vreau să invoc dar se întrezărește ceva la orizont mă tentează mă ațâță dar sper să nu mă transform și eu într-o ticăloasă la fel ca profesorul care mi-a aplicat ultima lecție.

La dracu’ cu ele de îndoieli! Cui pe cui se scoate! Întotdeauna!

Iubește-mă acum!

Iubește-mă acum!

Mi s-a oprit inima în gât! Oh, Doamne! Din ce univers ai scăpat? Nu ești om, nu ești înger, nu ești nici demon. Ești tu. Unic! Mă sperii și totuși te vreau. Tremur în prezența ta. Nu îmi pot stăpâni emoțiile. Respirația mea o ia razna. Închid ochii, încerc să te scot din raza mea vizuală, dar în zadar mă lupt. Mă ajunge din urmă mirosul tău. Te apropii. Nu te apropia, te rog, nu face asta! Lasă-mă! Nu mă atinge! Nu mă săruta! Nu mă mângâia. Nu te mai juca cu sufletul meu. Nu pot să-ți rezist. Mă domini.

Îți inspir mirosul și simt cum îmi invadezi tot corpul. Ești înăuntrul meu. Nu mă pot apăra de miros. Ești în plămânii mei. Încet, încet, cobori prin vasele de sânge și-mi deschizi inima cu o ușurință de parcă ai avea cheia la tine. Miroși mai altfel decât orice alt bărbat. Un miros rupt parcă dintr-un Rai necunoscut mie. Ce flori ți-au atins pielea? Ce zâne te-au dezmierdat la naștere? Ești ireal! Parfumul tău e ireal. Miroși a copil, a miere, a ceva nemaiîntâlnit. O combinație letală. Miroși a sinceritate și te comporți ca un bărbat. Fiecare gest al tău emană masculinitate, putere dominație. Nu! Ce caut eu aici? Ce cauți tu cu mine? Doar mirosul tău are iz de inocență și candoare, în rest îmi intri în piele ca un microb menit să-mi distrugă sistemul imunitar voința. Nu o să scap întreagă!

Nu vreau să mă ai. Nu pot să-ți rezist. Mă împotrivesc cu toată ființa. Dar ești în fața mea. Mă privești. Îmi zâmbești. Îți dezvelești dinții albi. Închid ochii. Îmi imaginez că mă muști că îmi sfâșii carnea. Aș merita! Așa îmi trebuie! Nu îți pot rezista, Dumnezeule. Aș vrea să fug. Dar nu pot. Nu-mi mai simt picioarele. Buzele tale abia le ating pe ale mele. Nasul tău îl mângâie pe al meu. Respirația ta caldă îmi dă fiori. Cu buricele degetelor îmi atingi obrazul, iar cu mâna dreaptă mă ții strâns de ceafă, de parcă ți-ar fi teamă că o să cad sau o să fug. Te rog, oprește-te! Înțelege! Nu mă pot apăra de tine. Dar tu îți oprești mâna pe sânul meu. Cel care se întărește sub atingerea ta. Nu! Îmi scapă un geamăt și respirația mi se accelerează. Corpul meu reacționează prea viu în contact cu tine. De ce?

Mă abandonez. Mirosul tău diferit m-a învins. Am încercat să-mi țin respirația. Dar mi-am întredeschis buzele înainte de vreme și m-am lăsat sărutată. De ce mă săruți așa? Nu înțelegi că sunt slabă? Sărută-mă murdar! Nu așa! Nu atât de blând! Fii violent! Nu așa! Nu atât de tandru! Blândețea nu o voi putea uita! Buze pline, gust de amăgire, dulcele iubirii mele. Da, în ecuația asta doar eu iubesc. Dar pentru o clipă nu îmi mai pasă. Nu-mi pasă de nimic. Momentul e al nostru. Te vreau! Mă decid că te vreau. Și te las, mă las îți dau mă dau ție. Iubește-mă! Iubește-mă acum! Mâine nu va mai exista! Știu! Nu trebuie să-mi spui. Prezența ta îmi confirmă!

De ce femeile n-ar trebui să plângă…

        Daca si barbatii plang cateodata, noi femeile ar trebui sa NU plangem niciodata.
Ce sunt lacrimile in fond?! O descarcare a sufletului, rezultatul unor emotii lacrimile ne fac oameni. Cu toate acestea, n-ar trebui sa plangem niciodata, oricat am fi noi de slabe, desi ni se spune sexul slab, suntem mai puternice decat 1000 de barbati, dar emotive. Emotiile ne prostesc sau ne inmoaie, cum vreti sa-i spuneti. Plangem din orice. Plangem din cauza durerii, supararii, bucuriei, fricii si tot asa. Una-doua lacrimi, lacrimi si iar lacrimi. Dar trebuie sa recunoastem, cel mai des plangem din dragoste, din cauza barbatilor din viata noastra.
Ei la naiba cu barbatii!!! Aia care ne fac sa plangem nu ne merita, nu ar trebui sa varsam pentru ei nici macar o lacrima. Nici macar n-ar trebui sa ne mai gandim la ei, sa le mai vorbim si cu atat mai putin sa-i iertam. Aceia nu-s barbati, nu-s oameni de iubit sunt jucatori, tipi care umbla din floare in floare si care in final nu raman cu niciuna. Si de ce sa plangi pentru un astfel de barbat?! Ce-ai pierdut? Praful dupa toba, mai multa bataie de cap, stres, neliniste si sarutari mincinoase? Astea le-ai pierdut? Inseamna ca de fapt n-ai pierdut nimic si viata trebuie sa mearga inainte, fara el si fara lacrimi.
O femeie este puternica, oricat ar fi de necajita ca l-a pierdut, trebuie sa inteleaga si prin urmare sa inceteze sa se mai injoseasca plangand despartirea. Nu are rost, oricum cu el, cu cel care face o femeie sa planga, nu se face casa si nici nu se cladeste o relatie serioasa. Nicio femeie n-ar trebui sa se incapataneze sa tina langa ea un barbat care o face sa planga. Nicio femeie nu ar trebui sa se injoseasca astfel in fata unui barbat.
Desi acest articol pare o reteta motivationala proasta, desi din vorbe e usor sa spui gata nu mai plang din cauza lui X, sa stiti ca daca vreti, chiar se poate. Plangi la inceput, urli de durere, dar apoi trebuie sa-ti revii, draga femeie. Trebuie sa o iei de la capat, de la zero, dar trebuie sa inveti sa te respecti, sa te apreciezi si prin urmare sa alegi barbatul care sa-ti ofere acea stabilitate si fericirea de care ai nevoie. Daca plangem, noi suntem de vina. Alegem prost, iertam de prea multe ori, trecem cu vederea si speram, ca niste idioate, ca se va schimba. Ei bine, el nu se schimba niciodata. Ori te schimbi tu si spui STOP, ori iti vei trai tineretea plangand si ducandu-i grija. Si de ce sa-i duci grija, cand de fapt de tine trebuie sa te ingrijesti?! De tine si de sentimentele tale, nu de el.
Eu nu plang dupa niciun prost, nu plang pentru niciun prost, nu-mi storc creierul cum sa-l leg langa mine, nu apelez la santaj sentimental, nu ma reinventez doar pentru ca mi-e teama ca se va plictisi, nu ma rog de el, nu fac strategii, nu controlez pe nimeni si nici nu vreau sa-mi traiesc viata intr-un continuu stres. Viata mea nu se ghideaza dupa el, el nu e soarele dupa care ma invart, daca nu merita. Nu ma injosesc fiind la cheremul lui tot timpul, nu-l implor sa mai stea si nu plang daca s-a terminat. Daca nu e in stare sa ma iubeasca in starea mea naturala, atunci nu merita sa-i arat starea mea de femeie indragostita. Daca nu ma vrea ca iubita oficiala si permanenta, atunci n-are rost sa ma complic. Au trecut vremurile cand eram proasta, au trecut vremurile cand ma dadeam cu capul de pereti, au trecut vremurile cand acceptam orice magarie, au trecut vremurile cand plangeam. Acum prefer sa fiu singura, mai bine singură decat langa un barbat care nu ma apreciaza sau nu ma iubeste.