De câte ori să mor de aceeași patimă?!

De câte ori să mor de aceeași patimă?

Mi s-a spus că sunt o mică bestie, că sunt rea, rece, încăpățânată, nebună și nehotărâtă. Am fost acuzată că nu știu ce vreau, că n-am toate țiglele pe casă și că ar fi mai bine să nu-mi mai pierd timpul cu bărbați pe care, oricum, nu îi iau în serios. Că ei nu sunt bunuri de care să mă folosesc atunci când n-am ce face.

Așa cățea par?! Mă folosesc de bărbați în scopuri personale?!

Nu mă gândeam că din afară sunt văzută astfel.

Berbecel cum sunt, am fost învățată să iubesc într-o manieră obsesivă și nocivă pentru mine. Oare iubesc așa pentru că sunt smintită sau sunt smintită pentru că iubesc astfel?! Încă nu știu dacă eram țicnită dinainte sau m-am țicnit odată cu dragostea. Habar nu am, dar este foarte probabil să existe și un sâmbure de adevăr în toate aceste acuzații.

Parcă-l aud: Ești convinsă că nu o să mai iubești niciodată.

Contrar a ceea ce văd bărbații în mine, eu mă îndrăgostesc destul de ușor, mă încânt imediat, mi se aprind călcâiele repede și sunt berbeaca aceea care se aruncă înainte fără nicio reținere, fără vreo remușcare și fără teama zilei de mâine. Dar îmi și trecere rapid dacă îmi dau seama că bărbatul acela nu-mi poate îndeplini nevoile emoționale și pe cele intelectuale. Mă plictisesc, sunt greu de mulțumit, sunt dificilă, sunt greu de satisfăcut și dacă nu mă lupt puțin, parcă nu mă simt bine. Sunt posesivă și-mi place atenția mai mult decât orice altceva. Sunt greu de hrănit și uneori am tendința de a trăi la limita dintre fantezie și realitate. Realitatea nu e întotdeauna la fel de frumoasă ca fantezia, iar fantezia nu mă mulțumește niciodată pe deplin.

Vreau totul sau nimic, iar atunci când lucrurile nu ies așa cum sunt așezate în imaginația mea, începe joaca de-a puterea. Cine domină pe cine? Cine câștigă? Cine pierde jocul pe care eu însămi îl inițiez și îl împing la extreme? Chiar dacă pierderea jocului reprezintă un motiv pentru a fi nefericită, faptul că sunt dependentă de trăirile intense nu mă împiedică să-mi risc pielea. Simplul fapt că simt ceva reprezintă un câștig.

Dar am și momente când sunt lucidă și mă țin departe de emoțiile puternice. Am clipe în care nu vreau pe nimeni și-mi doresc să trăiesc singură și liniștită. Fără bărbați care să-mi zdruncine echilibrul și pacea interioară. Atunci devin rea și respingătoare. Răutatea mea este o formă de apărare.

Toate femeile rele au suferit cândva. Și-atunci, ca să nu mai treacă prin aceleași focuri ale Iadului, preferă să fie afuriste. Oricât ar fi femeile de puternice, atunci când iubesc, devin vulnerabile, își pierd voința și orbesc. Femeile deștepte iubesc ca proastele. Femeile de succes în sfera profesională, nu au noroc în dragoste. Detectăm imediat bărbații care au potențialul de a ne suci mințile, tocmai de aceea ne și transformăm în mici bestii. Pentru ca ei să-și dovedească bunele intențiile.

Am nevoie de un bărbat mai nebun decât mine, altfel nu-mi va putea tolera demența. Unul atât de puternic încât să mă pună cu botul pe labe, să mă domesticească și să mă vindece de alienația mintală de care sufăr încă din adolescență. Nu sunt ușor de iubit. Viața cu mine e grea și extenuantă, dar încă mai cred că acolo, undeva, se află un nebun suficient de curajos încât să-și riște Paradisul cu mine.

Nu toți bărbații sunt la fel, nu toți sunt nașpa și puși pe rele, însă dacă noi nu ne protejăm, cine o va face în locul nostru?! Toate aceste teste, figuri și impresii pe care le facem, sunt pentru a ne asigura că nu vom trece, din nou, prin aceleași suferințe.

Și da, nu e o tragedie să suferi din dragoste. N-a murit nimeni din prea multă iubire, dar nici ușor nu este. Toată viața ne este dată peste cap, iar durerea poate să dureze și ani întregi. Dincolo de părțile frumoase ale iubirii, se află și acel unghi întunecat care ne poate ucide.

De câte ori să mor de aceeași patimă?!

Piei, drace!

Piei, drace!

Azi mi-am adus aminte de dorul ăla care îmi crăpa inima în 14, de momentele acelea de frământări, de gândurile negre, dar și de zilele fericite și de clipele când eram cu gura până la urechi de bucurie. Răbdarea și calmul nu au fost niciodată punctele mele forte. Încă mă apucă dorul, nerăbdarea și nebunia. Încă îl visez, chiar dacă nu mai este nici primul și nici ultimul meu gând. Încă mă trezesc din somn brusc și îmi verific telefonul în miez de noapte, chiar dacă știu că o fac degeaba. Știu că nu am niciun „semn” de la el și totuși am momente când îmi tresare sufletul crezând că ar putea reveni.

Aseară l-am visat din nou. Nu știu de unde până unde. Nu știu de ce, mama naibii, s-a întâmplat iarăși să îl visez. Uneori am senzația că-s posedată. Orice aș face, cu orice mi-aș ocupa mintea, oricine mi-ar trece prin fața ochilor sau prin pat, încă e prezent în viața mea. Nici nu zici că a trecut atât timp. Încă mai am senzația că nimic nu s-a terminat, ci că totul va continua într-o zi.

Uneori mă simt vinovată și simt că-mi înșel viitorul cu trecutul. Stranie senzație și neplăcută.

Nu am nimic de zis sau de făcut, nu aștept nimic din partea lui, nu vreau nimic și nici nu cred că aș mai alege să trăiesc ceva cu el. Și totuși este tot acolo – prezent într-un colțișor al minții. Este pecetea mea și nu-mi dau seama dacă o să scap vreodată de ea.

Și da, aseară l-am visat din nou. Se făcea că venise la mine, eram fericită și totuși furioasă pe el. L-aș fi strâns de gât, însă bucuria era mai puternică decât ura. Și bineînțeles, văzându-l, m-am transformat într-o idioată care l-a primit cu brațele deschise. Ce pupături pe noi… ce îmbrățișări… ce mângâieri… ce momente… de rahat când am realizat că totul este doar un vis, însă totul părea atât de real…

Astăzi nu-s bună de nimic. Nu pot să împac și capra și varza. Nu pot să iubesc și să îmi fac și munca foarte bine. Am capul vraiște și un gol în stomac de nedescris. Parcă s-au deschis iar ușile Iadului și nu vreau să mai trec vreodată de pragul lor.

De aceea femeile de succes nu prea au familii sau dacă au, nu sunt deloc fericite. Pentru că femeile deștepte iubesc ca proastele. Pentru că suntem nedezvoltate sentimental sau avem așteptări prea mari, pentru că suntem prea pretențioase sau din contră, ne „dăm” prea repede și prea ușor. Bărbații ne fut zenul, dar asta nu este neapărat vina lor. Nu toți bărbații sunt nemernici, ci noi suntem prea permisive, nerăbdătoare, agitate, disperate și „prea pline” de iubire. Atât de pline de iubire încât avem tendința de a o oferi chiar și bărbaților nepotriviți nouă.

Ferice de femeile care iau decizii în avantajul lor și știu să facă alegeri potrivite.

Este extrem de greu să fii și de succes și să fii și îndrăgostită. Când sunt înnebunită după cineva, sunt cel mai puțin productivă. Am ani întregi pe care i-am irosit din punct de vedere profesional stând după curul vreunui bărbat. Ani în care am existat pentru a gravita în jurul cuiva, nicidecum pentru a-mi îndeplini mie visurile și aspirațiile. Ani în care mi-am neglijat propriul suflet pentru a da aripi altui suflet. Se pare că eu învăț bărbații să „zboare”, nu să-și facă „cuib” alături de mine. Le-o fi bine?!

Cel mai bine mi-e singură, dar sunt pe cale să îmi pierd iarăși echilibrul acesta care îmi place mie atât de mult. Ajutor! Iar mă îndrăgostesc! Să-mi dea cineva două palme! Piei, drace!