Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien!

Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien!

 – Auzi, hai să facem o convenție, ce spui?

(Am înnebunit cu convențiile. Am convenit cu mine însămi să fumez doar când ies în oraș și, evident, am călcat în picioare regula. Am convenit că o să fiu cuminte și n-o să las furia sau dorul să pună stăpânire pe mine și până acum mă descurc binișor. Am convenit că o să slăbesc 8 kilograme și am reușit să dau jos 4 kilograme, însă în ultimele 4 zile am pus înapoi o jumătate de kil. Unde mama naibii ajung cu înțelegerile mele?!)

– Ce convenție, ia uimește-mă!

– Când o să am chef de tăvăleală o să vin fără sutien, iar tu ar trebui să fii cu ochii pe mine dacă vrei să ai parte de și mai mult sex. Astfel o să știi tu că poți să mă atingi oricum îți trece prin minte pentru că eu mă voi supune ție. Și să mă suprinzi, să te apuce pofta în locuri… nebănuite, să spunem. Hai să ne jucăm și vedem ce iese.

– Înseamnă că tu ai chef de tăvăleală în 90% din întâlniri deoarece rareori ți-ai pus sutien pe tine.

– Și dacă ai remarcat, de ce n-ai acționat?

– Din respect…

– Pe bune?! Lasă, Doamne iartă-mă, respectul și toate lucrurile decente pe care ți le închipui despre mine și înșfacă-mă! Fă-mă a ta și nu mai gândi pentru mine. Fă-o așa cum nu ai făcut-o niciodată. Domină-mă și fă-mă să mă îndrăgostesc de tine nebunește. Infiltrează-te în mintea și în sufletul meu și determină-mă să nu te mai pot scoate din sistemul meu. Hai să trăim o poveste de dragoste nebunească, să nu ne mai gândim la implicații sau repercusiuni.

Să ceri unui bărbat să lase deoaprte raționalul și să se bucure de nebunia ta de parcă ar fi ceva normal, reprezintă un act de curaj. Păi de ce nu mi-aș asuma ceea ce vreau de la el?! În fond, el este cel care decide dacă vrea să meargă cu mine atât de departe sau mă ține în continuare blocată în spatele respectului.

Îmi place să fiu respectată, să-mi fie respectat timpul și jobul, să-mi fie respectate nevoile și dorințele, însă nu exagera prea mult cu respectul pentru că risc să nu te mai văd ca pe un bărbat, ci ca pe un simplu prieten, să spunem, și-atunci, te-ai lins pe bot. Cea nebunatică, spontană, plină de energie și dornică de senzații tari dispare și-i ia locul femeia dezinteresată și plictisită.

Nu vrei să-mi pierd interesul pentru tine, nu-i așa?! Îmi plac jocurile, mie trebuie să-mi ții mintea aprinsă, să-mi sfârâie călcâiele, să mă provoci, să mă surprinzi și să nu-mi dai niciodată senzația că ai atins potențialul tău maxim. Imediat ce sesizez o dovadă de ezitare sau de nesiguranță, îmi pierd entuziasmul.

Sunt o femeie puternică și am nevoie de un bărbat pe măsura mea. Mă înfurie lașitatea, mă dezamăgește frica și mă doare abandonul. Dacă renunți la jocul cu mine și predai armele, înseamnă că nu-mi poți face față. Înseamnă că ceea ce am văzut eu în tine, tot potențialul, tot frumos și toată capacitatea, au fost niște proiecții, iluzii… falsuri.

Bărbații fără cojones nu prea fac mulți purici lângă mine. Îmi place respectul și îl impun fără să fac prea mari eforturi, de vină-i jobul, dar și viața care m-a călit în fel și chip, însă zi de zi trăiesc într-o lume rigidă și formală în care bărbații, deși par de succes și cu siguranță din punct de vedere financiar sunt mai mult decât realizați, și-au pierdut bucuria vieții și bărbăția. Nu mai flirtează, nu mai seduc… nu mai au energie pentru așa ceva. Căsătoriți sau necăsătoriți, cu iubite sau fără, toți par trași la indigo și vorbesc despre aceleași lucruri neinteresante: bani, afaceri, mașini, vacanțe și orgasmele închipuite pe care cred ei că le oferă femeilor lor. Sunt niște triști. Niște „îmbrățișatori” incapabili să facă o femeie să vibreze.

Dacă le bagi o privire mai îndrăzneață sau dacă îi scoți din zona de confort preluând rolul vânătorului, se înroșesc până-n vârful urechilor. Nu vreau un astfel de bărbat pentru mine.

Îl vreau pe acela care, deși poate nu este 100% împlinit din punct de vedere profesional, încă nu și-a pierdut energia de a iubi nebunește, de a-și trăi viața ca și cum ar trăi ultima sa zi, pe care trebuie să o savureze cu toată ființa lui, unul care să râdă cu poftă, care să mănânce cu mine pe trotuar, cu care să împart cu dragă inimă ultima țigară, care să-i placă să privească luna împreună cu mine din mașină sau de pe capota mașinii, căruia să simt că vreau să îi ofer totul, fără nicio ezitare, în care să cred orbește și pe care să-l urmez fără să îl întreb unde mergem, care să mă „revendice” cu îndrăzneală și curaj, care să mă iubească aproape animalic, cu care să nu-mi fie rușine să-mi dezbrac trupul sau mintea, căruia să îi pot împărtăși cele mai groaznice gânduri, cele mai josnice și mai murdare, care să-mi fie cel mai bun prieten, dar și umărul pe care să îmi pun capul atunci când mă apucă toate toate pandaliile. Iubire fără prietenie nu există.

El e bărbatul pe care îl vreau, cel care să facă față nebuniei mele și care să nu se sperie de ea, care alege să rămână pentru că dincolo de toate imperfecțiunile mele, eu sunt femeie cu care el se simte el însuși. Îl vreau pe cel cu care și eu, la rândul meu, pot fi eu însămi. Nu sunt făcută să-mi trăiesc iubirea în doze mici, cu teama de a nu supăra, pe mine mă adori așa cum sunt sau merg mai departe. Departe de tine, cel care mă determină să mă prefac…

Poți să pleci sau poți să rămâi…

Poți să pleci sau poți să rămâi... noaptea unui apus de mai!

Nu-mi place să scriu zânisme și nici n-o fac prea des!

Scriu zânisme doar când mă apucă melancolia sau dorul naiba știe! Cert este că am momentele mele de vulnerabilitate și atunci, prefer să mă închid. Să mă ascund într-un con de umbră unde nimeni nu mă poate găsi și nimeni nu mă poate atinge. Dacă aș ieși „afară”, în lumea largă, sau m-aș arăta cuiva așa cum sunt de fapt, m-aș agăța rapid de un bărbat sau de un nebărbat, tot tipic mie. Dar nu vreau. Mi-am promis că anul acesta nu mă voi îndrăgosti! Așa că îmi voi păstra cuvântul, căci de prea multe ori l-am încălcat.

Iubesc să iubesc!

Iubesc să fiu îndrăgostită!

Însă în cazul meu, dragostea este o slăbiciune!

O slăbiciune care mă transformă din om în neființă!

Din om în cârpă!

Iubirea o să rămână o slăbiciune până când

Până când voi învăța să am din nou încredere!

Și mare minune de se va întâmpla

În seara asta îmi voi da voie să fiu vulnerabilă. O să-mi asum cele scrise chiar dacă mâine îmi voi mușca buzele de frică și voi avea acea pornire distrugătoare de a șterge articolul. Nu-l voi șterge. Pentru că așa cum a spus și Dansatorul, trecutul nu poate fi șters. Așa că nu-mi rămâne decât să-l accept și astfel să urmez sfatul lui Liviu, acela de a-mi vindeca rănile pe care uneori nici nu le mai simt. Pentru că nu mi le răscolește nimeni și nici nu dau voie cuiva să se apropie prea mult.

Nu, prin acest articol nu vreau să te alung și nici să te chem. Nu vreau să te doară, nu vreau să te lovesc. Vreau să îți amintești la fel de puternic și de viu ca mine. Exact ca mine! Mizez pe memoria de elefant pe care știu că o ai! Întotdeauna ai ținut minte toate nimicurile, m-aș mira să uiți ceva atât de important! Nu mai am nimic de pierdut 🙂

Mai ții minte noaptea de 8 spre 9 mai? Eu am ținut-o minte vrând-nevrând, mi-a rămas întipărită pe creier, pe retină, în piele. Vocea nu ți-o mai știu, dar mirosul da. L-aș putea recunoaște dintr-o mie. Nu noaptea în sine m-a marcat, ci modul brutal în care ai șters-o tu cu buretele. Nu-ți reproșez nimic pentru că nu regret DELOC acea seară de mai. Ceea ce regret este că nu ți-am redat libertatea imediat după, din propria inițiativă, fără să fiu obligată, fără să te constrâng și fără să doară al dracului de tare. Îmi pare rău, dar în această clipă aleg să nu mă mai prefac. Mereu am negat că nu te vreau și te-am vrut. Mereu am negat că nu țin la tine și am ajuns să țin mai mult decât voi recunoaște vreodată. Mereu am zis că nu îmi pasă și totuși întotdeauna mi-a păsat. Iarăși sunt declarativă, dar nu mai am nimic de pierdut. Tu ai știut, oricum, mai bine decât mine. De asta ai și fugit. În legătură cu tine se pare că n-ai rezolvat nimic în ceea ce mă privește.

Regret că nu te-am privit mai mult, că n-aveai ochelarii la tine și nici nu am apucat să fumăm împreună o țigară. Aceeași țigară. Pe vremea aia fumam țigară electronică, imediat după ce ai fugit m-am apucat de aceleași țigări mentolate pe care astăzi le devorez cu o plăcere greu de închipuit. Îmi pare rău că n-am băut același vin și nici nu am avut ocazia să te fac vreodată să râzi. Cred că aș fi reușit să te fac să râzi în hohote dacă mi-ai fi dat ocazia să mă cunoști așa cum sunt de fapt. N-am reușit să fiu vreodată pe deplin eu, n-am reușit să fiu complet sinceră, am eșuat cu totul în ceea ce te privește. Iar tu, dragul meu prieten la care mă gândesc zâmbind, n-ai reușit să vezi decât femeia nebună, femeia îndrăgostită, cea plină de defecte și complexe, femeie vulnerabilă și plină de frică. Cea care nu știe să accepte un refuz. Cea care n-a știut să renunțe la timp. Cea care are corpul plin de cicatrici. Cea captivă într-un trup pe care rar îl simt ca fiind al meu.

Și totuși țin minte acel canin de sus, ușor proeminent, din partea dreaptă, aidoma celui pe care îl am eu în partea stângă. 😀 Cât de straniu și nebunesc, nu-i așa?! Îți țin minte ochii injectați de oboseală și expresia feței atunci când ți-am spus că poți să pleci sau poți să rămâi. Voiam să fii liber! Să alegi liber, neconstrâns de nimic. Habar n-am cât de liber te-ai simțit, însă te-ai purtat impecabil și m-ai făcut să cred că ai fost cu adevărat tu. Tu cel bun, afectuos și calm pe care l-am cunoscut.

Dacă m-a impresionat ceva, cu adevărat, a fost felul în care m-ai sărutat și modul acela nemaiîntâlnit de a mă amăgi și de a mă face să vreau cu toată ființa să-ți simt buzele dansându-le pe ale mele. Chiar așa, mi-aș fi dorit să te văd dansând, că tot prin dans ai cucerit și ai fost cucerit de acea fătucă inocentă din cauza căreia am înnebunit atunci, total. Și cred că aș fi vrut să te văd chiar și foarte nervos pe mine, aș fi vrut să mă distrugi din priviri, să mă faci fărâme cu ochii tăi întunecați, să zbieri la mine și chiar să te înfigi în mine, abia abținându-te să nu mă lovești. Dar știi de ce? Nu pentru că aș fi masochistă, urăsc violența. Nu mă tem de ea, doar că o detest. Dar astfel te-ai fi exprimat și tu. Ai fi acționat, ai fi demonstrat că simți ceva și mi-ai fi dat un motiv serios să-mi fie frică. Prea mi-a fost frică degeaba!

Acest articol este despre o noapte de mai și despre o mască la care am renunțat.

Dragostea nu vindecă

Până-n măduva oaselor, dragostea nu vindecă!

Când am început să-mi fie frică pentru el, mi-am dat seama că îmi inundase sufletul. Nicicând nu m-am simțit mai vulnerabilă, mai neputincioasă și mai slabă. Îl simțeam până-n măduva oaselor. L-aș fi salvat, însă aveam mâinile legate. Ce-i drept, salvarea pe care o ofeream eu era atât de egoistă încât mă cruceam eu însămi de cât de avidă devenisem de el. Aveam nevoie să aibă nevoie de mine. Avea nevoie să am nevoie de el. Aveam nevoie să fim salvați, însă noi nu reușeam altceva decât să ne îngropăm unul pe altul. Ne îngropam în nimic. Amândoi hulpavi. Amândoi stricați, defecți, întunecați și totuși atât de asemănători.

Nu există sentiment mai puternic și mai sufocant decât frica pentru cineva apropiat. Să-ți fie teamă pentru el, pentru viața lui, pentru sănătatea lui, este cumplit. Nu există neputință mai mare. Nu există agoinie, delir, chin sau iad mai mare. Nu există. În acele momente îți dorești cu toată ființa să-l salvezi, chiar cu prețul de a-l pierde, chiar cu prețul de a te pierde. Ți-ai vinde sufletul pentru a-i reda mințile, liniștea și dragostea de sine. Și-l vinzi. Îl dai pe un preț infim crezând că poți rezista presiunii și încercărilor la care ești supusă și când colo cu ce te trezești?! Cu mințile tale pierdute. Cu liniștea ta risipită. Cu dragostea ta de sine răvășită și pusă la îndoială. Cu ce te alegi? Cu nimic! Statutul de salvatoare este o poziție ingrată. Un rol pe care ți-l asumi temporar și care nu aduce aproape niciodată salvarea dorită. Nu te alegi decât cu regrete, îndoieli și convingerea aceea mută că orice ai fi făcut, eforturile tale aveau să fie în zadar.

Și nu, nimeni nu vrea să salveze pe cineva dezinteresat. Nu există iubire dezinteresată. Dragostea dezinteresată nu vindecă, iar tu nu ajuți pe nimeni dezinteresat. De fapt, ceea ce vrei este să îl plămădești în omul pe care ți-l dorești pentru tine. Oricât ar fi el de „defect”, vrei să îl repari pentru tine. Vrei să-i redai totul pentru ca el să-ți ofere ție totul. În subconștient există întotdeauna un motiv sau o dorință ascunsă o speranță.

Așa am încercat și eu și m-am mințit că nu aștept nimic în schimb. Ba da, voiam și voiam iubirea cu o lăcomie absurd de mare. Iubirea pătimașă nu vindecă decât dacă este împărtășită. Poate doar prietenia sinceră ar putea să vindece. Acea prietenie care nu implică nimic erotic. Ș totuși când o femeie vrea să salveze, simte orice, mai puțin prietenie. Însă crede-mă, dragostea unei femei pentru un bărbat nu vindecă decât dacă și el o iubește cu aceeași forță. Omul se vindecă de orice durere numai dacă se îndrăgostește și oferă iubire. Oferind se vindecă, nu neapărat primind. Îi poți da iubire cu nemiluita, dacă nu te iubește, iubirea ta îl va lăsa rece. Ba mai mult decât atât, s-ar putea transforma într-un soi de escroc sentimental. Te secătuiește de ceea ce ai mai bun de oferit, apoi te abandonează ca pe o cârpă uzată.

Urăsc să-mi fie frică pentru cineva și mi-e teamă că-mi va putea fi iarăși la fel de frică din om neom dragostea nu vindecă.