Vorbesc cu tine ca în oglindă!

Vorbesc cu tine ca în oglindă!

Te chem cu gândul! N-auzi?

Te strig pe nume.

Îți spun tot ce nu vrei s-auzi.

Îți povestesc lucruri la care nici măcar nu îndrăznești să ajungi cu gândul.

Îți șoptesc sentimente la care încă n-ai avut acces…

Îți zic despre emoții pe care… abia am reușit să le trăiesc, darămite să le gestionez.

De când e dragostea gestionabilă sau rațională?

Îți mângâi chipul aproape străin și realizez că, în nebunia mea, tu ești ancora mea în artă.

Tu ești cheia de acces la stările care mă inspiră să scriu… să creez lumi paralele în care… lumile noastre nu mai sunt atât de paralele și potrivnice. S-ar putea spune că scriu basme, dar nu… să nu ne mai amăgim. Noi nu suntem prinți și prințese. Noi nu suntem buni. Nu suntem puri. Nu suntem inocenți. Nu suntem lipsiți de scopuri meschine. Vrem TOTUL și dăruim NIMICUL. Iubim și ne prefacem că nu iubim distrugând tot frumosul doar pentru a ne demonstra că putem fi Dumnezei.

Dar nu, greșesc. Nu ne jucăm de-a Dumnezeu. Dumnezeu e bun, e milostiv, este infinit, este lumină și este căldură. Este pace și liniște. Este siguranță și confort. În infinita noastră prostie și ignoranță, noi putem fi cel mult niște păpușari ai sorții. Iar câștigurile noastre sunt doar pe termen scurt. Plăceri de moment. Efemere. Apoi rămâne durerea, pustiul, dezgustul de sine și singurătatea.

Ai văzut? Sunt o mulțime de oameni în jur și noi tot singuri ne simțim. Seara, când punem capul pe pernă, același nume, aceeași strângere de inimă, aceeași singurătate deplină. Ai văzut? Până și îmbrățișările și sărutările au farmec doar pe moment. Suntem strânși în brațe, ni se declară iubirea până la abnegație și, totuși, am devenit incapabili să ne mai bucurăm de iubirea primită. Ceva lipsește, nu-i așa?! Trăim în minciună. Trăim în iluzia că suntem fericiți, că ne este bine. Și totuși bine nu înseamnă să fii fericit. Ce-ți lipsește?

Scriu despre o realitate inaccesibilă, scriu despre orgolii, frici și frustrări ale trecutului neeliberate. Scriu despre regrete nerisipite. Scriu despre doruri nevindecate. Scriu despre inimi frânte și minți distruse. Scriu despre idei diabolice și dezamăgiri crunte. Scriu despre visuri neîmplinite și dorințe deșarte… care încă mai ard. Scriu despre speranțe sfârtecate și despre mine… călcată în picioare, amăgită și abandonată. Scriu despre ce a fost odată și nu o să mai fie niciodată.

Aș putea să mă înec în alcool, așa mintea mea se eliberează și din degete curg șirurile nesfârșite ale gândurilor pe care mă străduiesc din răsputeri să ți le ascund. Dar n-o fac…

Cândva le vei afla… n-o să îți placă, o să mă urăști, o să vrei să termini cu existența mea, dar tot n-o să găsești puterea de a mă înfrunta.

Scrisul reprezintă dragostea pe care nu mi-o poate oferi niciun bărbat.

Scrisul este dragoste pe care nu mi-ai oferit-o tu niciodată și… știi, așa îmi trăiesc eu poveștile neîntâmplate, în scris.

Vorbesc cu tine ca în oglindă. În seara asta mi-am pus demonii în fața alor tăi și i-am lăsat să-și spună ofurile. Îi privesc și zâmbesc. S-ar sfâșia între ei, însă ceva îi oprește. Ceva i-a oprit întotdeauna. E relaxant și eliberator când demonii interiori stau la conversație cu alți demoni dragi.

Închid ușa, deschid fereastră și acopăr oglinda. Mi-am pierdut inspirația…