Nu există batjocură fără urmări!

Nu există batjocură fără urmări!

Parchez mașina cu o iscusință de șofer cu mare experiență, deși nu sunt chiar atât de pricepută, dar nici o catastrofă nu sunt. Cred că niciodată nu îmi ieșise așa bine parcarea cu spatele. Am făcut-o mai mult la ghici. M-am bazat pe instinct și prea puțin pe oglinzi. Aveam inima în gât și îmi bătea cu putere. Îl urmăresc cu privirea și simt cum mă apucă tremuratul. Îmi încordez mâinile ca să nu las frământarea să se observe, mă așez confortabil în scaunul mașinii, îl invit înăuntru și iau atitudinea de femeie puternică și demnă. În fond sunt puternică și demnă, însă nu când vine vorba de el.

Am ținut discursuri în fața a sute de necunoscuți, am avut apariții televizate, am răzbit într-un domeniu în care bărbații sunt la putere și am ieșit din zona de confort de zeci de ori doar pentru a-mi demonstra mie că sunt capabilă. Mi-am învins fricile atunci când am suferit intervenții chirurgicale și mi-am sfidat propria neputință fizică atunci când toți îmi spuneau că lupta mea s-a încheiat și că nu mai pot face nimic mai mult pentru mine. M-am luptat cu mine însămi și am învățat că nimic nu este imposibil atunci când îți dorești ceva cu adevărat. Știu că sună a clișeu, însă este o realitate pe care eu o trăiesc zi de zi. Nu există ușă de care să nu pot trece și obstacol pe care să nu-l pot învinge.

Și totuși în acea clipă, văzându-l în fața ochilor mei, eram vulnerabilă, expusă și emoționată. Mă gândeam: vai de steaua mea, mi-e mai ușor să vorbesc în fața a sute de necunoscuți decât să-mi înfrunt o frică și o dorință pe care le port cu mine de foarte mult timp. Nu-s normală. Revino-ți. Totul e bine. Ești puternică.

Emoțiile mele nu sunt ușor de văzut. Sunt sesizabile doar pentru cei care mă cunosc cu adevărat, iar el n-avea cum să observe furtuna din interiorul meu. Nu voiam să-i dau voie să treacă de scutul impenetrabil pe care îl ridicasem în jurul meu. Eram față în față cu un scop: acela de a sparge iluzia pentru a afla realitatea.

Pun stop emoțiilor și activez rațiunea. Nu e un zeu, este doar un bărbat, unul căruia îi pot face față, evident. Dumnezeule, sunt vulpe bătrână trecută prin multe situații și încercări. Văd nesiguranța, rușinea, discomfortul, uimirea, panica, șocul și emoția… aproape insesizabilă, însă emoția există. Undeva, acolo, se află și o fărâmă de bucurie, zâmbetul și ochii trădează plăcerea sau flatarea. Ce caut aici, îmi spun?! De ce îl vreau? Pe cine vreau? Pe el? De ce? Deodată realizez că nici iubirea și nici obsesia nu m-au adus în acel punct, ci ambiția.

De obicei bărbații sunt coruptibili. Oricât de departe de standardele lor ai fi, oricât de fideli ar fi, oricâte principii sau valori sănătose ar avea, oricât de lipsiți de interes ar fi față de o femeie, dacă ai răbdare și-ți joci cărțile ca o profesionistă, îi stârnești interesul și-l determini să te vrea și el. Fie că îl corupi pentru o seară sau pentru o viață, când o femeie se ambiționează să seducă un bărbat, reușește. Cu toții avem un punct slab, o plăcere ascunsă, un moment de rătăcire și dacă acționezi și plusezi fix în acea clipă cheie, BINGO, ai câștigat ce ți-ai dorit. Nu contează dacă scopul tău este atins pe termen lung sau pe termen scurt atât timp cât obiectivul este atins.

Sigur că trebuie să cântărești foare bine lucrurile. Merită acel bărbat timpul investit în el, efortul de a avea răbdare și toată munca depusă pentru a-l seduce? Merită să-ți riști sănătatea mintală și liniștea sufletească pentru un capriciu care, de cele mai multe ori, este unul trecător? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este un DA hotărât, atunci dă-i înainte cu tupeu. Demonstrează-ți că poți avea cel mai inaccesibil bărbat care ți-a apărut în cale. Demonstrează-ți că ești atât de proastă încât să te lupți pentru un bărbat care nu te vrea. Demonstrează-ți că ești atât de redusă mintal încât să te ambiționezi să te culci cu un bărbat pe care, probabil, n-ai să-l mai vezi în viața ta. Demonstrează-ți că ești atât de fraieră încât să te lași călcată în picioare de unul care nu dă doi lei pe tine în loc să fii într-o relație normală, echilibrată, frumoasă, care să te împlinească, cu un bărbat care TE POATE face fericită, te vrea și te apreciază la adevărata valoare.

Și totuși apare căte unul pe care nu-l poți corupe, care îți demontează tot ceea ce ai învățat de-a lungul vieții, care îți întoarce viața cu fundul în sus, care îți răstoarnă toate credințele și-ți inversează coordonatele doar pentru a-ți demonstra că pe el nu-l poți avea. Îți demonstrează că ești de succes, dar nu în raport cu el. În relația cu domnul, nu doar că el conduce, ci este cu trei pași înaintea ta, ducând jocul la un nivel la care tu nici măcar nu cutezi să te gândești. Și știi că ești inteligentă, nimeni nu-ți poate contesta capacitățile intelectuale, însă el ți le pune pe mute cu o ușurință bizară.

Îți găsești nașul. El aruncă sămânța speranței, tu culegi deșertăciunea. Și-ajungi să-l vrei cu îndrâjire, să suferi, să te dai cu capul de pereți și chiar să recurgi la cele mai înjositoare tertipuri pentru a-l prinde de mână. Și când crezi că l-ai prins, îți scapă din nou printre degete. Și rămâi cu buza umflată. Cu nimicul în brațe.

Ei bine, asta nu-i iubire, nu-i nici măcar obsesie, este ambiția de a-l avea. De a-ți demonstra că poți să-l jumulești bine de tot pe afurisitul ăla care te joacă pe degete. Vrei, ca măcar o dată în viața ta, să câștigi jocul. Totul devine personal și al naibii de provocator. Simți că pierzi, dar nu abandonezi. Speri într-o minune, te rogi să-și facă karma treaba măcar de data asta. Îți amintești că roata e rotundă și poate de data asta se întoarce în favoarea ta. Dar nu… speranța e înșelătoare și ți-o iei din nou.

Toate astea n-au niciodată o finalitate bună sau frumoasă. O astfel de experiență te înrăiește. Ajungi să faci gesturi necugetate, guști perversitatea cu o plăcere nefirească, îți pierzi încrederea în sexul opus, devii și mai obsedată de control decât erai înainte și… din păcate, ajungi să-ți mai pietrifici puțin inima. N-ai cum să cazi în patima nebuniei extreme și să rămâi neatins. Nu există batjocură fără urmări… de ambele părți.

Mă gândesc la altcineva… sunt infidelă?

Mă gândesc la altcineva… sunt infidelă?

 1 august 2018. Ora 20:07. Nimic nou sub soare. Mintea îmi zboară… din nou, către alte meleaguri. Mă duc, nu-s aici. Degeaba îmi cerșește atenția. Îl văd, dar nu îl simt. Sunt lângă el, însă deloc prezentă. Nu fac nimic rău, în fond nu aparțin nimănui. Și totuși mintea mea este în altă parte. Mă gândesc la alt bărbat. Îl visez. Îl vreau. Îl doresc. Tânjesc după el.

Îmi zâmbește, îi zâmbesc și eu mecanic. Ochii îmi strălucesc. Îmi văd privirea în oglinda retrovizoare, însă nu sunt luminoși datorită lui. Mă gândesc la ale mele. Îmi vorbește, nici măcar nu-l aud. Sunt atentă la drum și la gândurile mele. Mă atinge, oh, are chef de joacă. Opresc și intru în jocul lui, îi dau Cezarului ce-i al Cezarului. Cumva, reușește să mă atragă în lumea lui. Știe cum să o facă. Atingerile lui încă mai au efect. Constat că nu sunt de piatră. Buuunnn… suntem pe drumul cel bun. Dă-i înainte.

Pe moment mă seduce. Îmi cucerește buzele și mă face a lui. Habar n-are că nu-i aparțin. Tot ce se întâmplă, se întâmplă cu voia mea. Nu mă las dusă de val, ci de circumstanțe. Trist? Deloc. Așa face „femeia matură”. Merge de mână cu cel care o vrea, nu cu cel după care tânjește. Deși sunt îmbujorată la față îmi dau seama că nu mai am expresia feței de odinioară. Nu mai par „drogată” cu iubire. Din contră, îmi revin imediat și reintru în starea de dinaintea „accidentului”.

Uh, mi-e drag de el, însă amândoi aparținem sufletește altor oameni. Până la urmă pe cine înșelăm noi?! El pe mine, el pe ea, eu pe el sau eu pe mine? Tamjă grea cu înșelatul. Sunt necredincioasă, dar cui? Lui, celuilalt sau mie? Cred că mie… am ajuns la concluzia că doar mie îmi pasă de sufletul meu. Da, cam așa arată egoismul, ca mine.

Sunt egoistă și știu că n-am niciodată remușcări. Bate-mă, omoară-mă, dar nu îmi pare rău. Sunt liberă ca pasărea cerului. Așa am fost dintotdeauna. Pot să iubesc pe cineva, să mă culc cu altcineva și să-mi petrec zilele cu un al treilea. De ce? Pentru că pot… pentru că nimeni nu-mi oferă totul și pentru că nimeni n-a vrut totul de la mine. Niciun bărbat nu m-a vrut cu toată ființa lui și-atunci, am considerat că sunt liberă să iubesc pe cine vreau eu. Și-am ajuns să o fac fără așteptări, fără bariere și fără temeri.

Infidelitatea poartă atât de multe forme încât fiecare o definește în felul lui. Nu totul se rezumă la sex. De cele mai multe ori sexul nu înseamnă nimic, este doar o „altă porție de mâncare”, o nevoie primară. Când se complică cu adevărat lucrurile? Când ajungi să iubești, să te îndrăgostești de cel cu care înșeli? Să vă spun un secret: suntem capabili să iubim mai mulți oameni deodată. Mai mult, mai puțin, dar îi iubim. Cum facem? Rămânem cu unul și suferim după altul? Așa ar fi corect, nu? Ei bine… asta înseamnă să te condamni la nefericire. Egoismul te va face să păstrezi ambele opțiuni, atât cât vei putea să le duci. Așa fac 99% din oameni – merg înainte pe două fronturi. Este varianta cea mai riscantă, dar și cea mai palpitantă.

Ce e de făcut în astfel de cazuri? Nu știu… nu sunt în măsură să dau sfaturi.

Nu voi acuza pe nimeni de infidelitate până când nu voi înțelege eu însămi ce este infidelitatea și care formă mă deranjează cel mai tare. Nu voi blama pe cineva de infidelitate până când nu îi voi înțelege nevoile. Nimeni nu este necredincios din senin. Acolo, undeva bine ascunsă, se află o NEVOIE. Egoistă sau nu, cum te poți împotrivi unei nevoi dacă nu îi știi cauza și nu găsești calea de a o vindeca?! Efectele se produc pe termen lung. De obicei iubirea vindecă… dar unii dintre noi ne luăm iubirea din mai multe locuri. Greșit? O fi, dar până apare iubirea aia deplină, o compunem din firimiturile primite de la diverși.

Nu voi arăta niciodată pe cineva cu degetul atât timp cât eu sunt capabilă de infidelitate până-n măduva oaselor. Care tip de infidelitate mă irită? Cea fizică, cea emoțională sau cea intelectuală? Gândul este cel mai păcătos, dar cred că și cel mai periculos. Pe el nu-l poți opri. Nu-l poți obliga să nu mai fugă la altcineva. Când ești necredincios? Când ai două relații în paralel? Mulți veți spune da… eu zic să ne oprim aici. Habar n-ai care-i sunt nevoile și motivele. E un om bolnav? Probabil, dar e un om viu, simte, acționează și-și asumă!

Fiți sinceri cu voi înșivă! Iubiți și fiți iubiți! Viața este atât de scurtă. Uneori ocaziile nu se ivesc de două ori.

Bărbații buni merită sex oral! Muuult sex oral de calitate!

Bărbații buni merită sex oral! Muuult sex oral de calitate!

Pe jumate dezbrăcată, aproape în miezul acțiunii, el îmi spune:

– Ești sigură că vrei să facem asta?

Îmi ridic privirea spre el, se străduiește să-și mențină o expresie serioasă pe chip, așa că îi răspund:

– Pentru mine nu este prima dată, dar dacă pentru tine e, atunci putem să o luăm mai ușor, îi zic eu adoptând mina de fată inocentă.

Râzând, îmi șoptește să „merg înainte”. Parcă mă încearcă un regret – nici ăsta nu e virgin, ar fi fost interesant să fie virgin. Dar n-am eu șanse să dau de unul „neînceput” și neîntinat de vreo femeie.

Apăs butonul pasiunii, îmi trezesc instinctele și-mi croiesc „drum”, cu o măiestrie parcă ieșită din comun, spre falusul lui impresionant. Buzele mele, limba și atingerile îl trezesc serios la viață. La asta sunt pricepută și parcă mi-e și mai drag să o fac cu un bărbat pe care îl consider bun. Par grozav de flămândă, iar el este în extaz. Habar n-am ce fel femei a avut el, nici nu mă interesează, însă îmi dau silința să-i dau peste cap toate credințele. Cărui bărbat nu-i place sexul oral?! Încă nu l-am întâlnit pe ăla căruia să nu-i placă.

Buzele mele îl cuprind cu poftă, mă joc, îl amăgesc cu limba, îl curentez, ușor, cu dinții, gem și-mi place să-l aud cum încearcă să-și controleze respirația. Înghit în sec. Am de gând să-i satisfac cele mai arzătoare dorințe din ultimele săptămâni. Am fost destul cuminte, acum e vremea să fiu obraznică. Oare știe să mă pedepsească?! Sunt în stare să cer pedepse cu lumânarea. Habar n-are el că are în pat o micuță masochistă.

Ne consumăm momentul în feluri inimaginabile și realizez, la final, că am de-a face cu un bărbat extrem de tandru. Se pare că m-am lăsat și eu dusă de val, chiar dacă la început am dat startul unui scenariu bine pus la punct.

Mă cuibăresc la pieptul lui și oftez. În brațele lui mă simt bine, sunt în siguranță și e atât de multă liniște. Este un echilibru pe care nu l-am trăit niciodată.

– De ce oftezi, la cine sau la ce te gândești?!

Acel „cine” îmi trezește un nume în minte. Se aprinde ca un beculeț în cea mai infinită beznă. Proastă întrebare, iubitul meu naiv. Prost moment ți-ai ales ca să mă întrebi cine aleargă prin mintea mea. Habar n-ai tu, dragule, cât rău ai făcut acestei clipe cu indiscreția ta. O curiozitate firească, ce-i drept. Dar atât de nepotrivită.

Luată prin surprindere, pentru a nu fi nevoită să-i dau prea multe explicații despre mine, despre trecutul meu, despre nebunia din creierul meu și despre mania mea de a transforma relațiile în adevărate drame numai bune de scris despre ele, îi spun:

– Cred că încep să mă îndrăgostesc de tine.

Bineînțeles, femeia „jucăușă” din mine îl testează. Bărbații fug de angajamente. O femeie îndrăgostită reprezintă un „angajament”, dacă nu chiar un stres.

– Te îndrăgostești? mă întrebă el.

– Cred.

Fără alte cuvinte de prisos, mă sărută cu tandrețe și mă strânge în brațe.

– Ce-i cu tot calmul ăsta?! Îmi spun în gând. Pe buneee??? Așa liniștit este în privința mea?!

Din experiență știu că oamenii buni nu primesc ceea ce merită, ci ceea ce știu să obțină sau să fure. Cine are capacitatea de a remarca și de a se îndrăgosti de un om cu adevărat bun?! Cine este fericit într-o relație cu un om bun și echilibrat? Cine se simte împlinit într-o relație cuminte și sănătoasă? Aceia care se străduiesc să se mulțumească cu ceea ce au. Aceia pentru care liniștea și siguranța contează mai mult decât focul și pasiunea unei relații vii.

Fie că ne place sau nu să recunoaștem, suntem atrași de oamenii care ne provoacă și ne stârnesc. Pe aceia i-am devora. Îi vrem cu ardoare pe cei care stârnesc în noi cele mai demente și mai intense trăiri, senzații și sentimente. Suntem atrași de cei care ne consumă, dar cei care știu să ne seducă și ne vâneze.

Ce-i drept, binele este insipid, pe când răul este strălucitor. Nu trebuie să fii o ființă religioasă ca să îți dai seama că Diavolul este seducător. Cele mai interesante și mai marcante povești de dragoste sunt fix acelea care se termină ca dracu’ și te lasă cu un gust din ăla super amar. Ei bine, cam așa cred mulți că e dragostea. Au impresia că fără durere, fără luptă și fără război, aceea nu este iubire.

Dar ce-ar fi dacă am schimba tiparul și-am învăța să fim fericiți cu oamenii care chiar ne vor și-și doresc să ne iubească?! Ei bine, eu sunt chiar hotărâtă să-l „răsplătesc” pe „îndrăznețul” care are capacitatea de a vedea în mine ceea ce alții au refuzat să observe.

Dincolo de tot chinul pe care îl inițiem pentru a merita iubirea, căci despre asta este vorba – despre efortul și minunea de a câștiga dragostea pe care ne-o dorim noi – se află un om dispus să ne iubească fără să ne dăm viața pentru el. Poate că acolo ar trebui să ne cuibărim și noi – lângă oamenii care chiar ne vor fix așa cum suntem.

Războiul dintre sexe

Războiul dintre sexe ne macină, ne zobește! Bărbați femei, putem trăi unii fără alții?! Nu! Categoric nu! Însă trăim nefiresc! Ne luptăm! Ne războim de parcă viața ar fi un câmp de luptă. Bărbații și femeile au încetat să se mai completeze, acum se domină ori se supun. Cine câștigă? Nimeni! Nimeni nu este în stare să câștige de pe urma unei relații în care lupta este la ordinea zilei.

Ce relație e aceea?! Un soi de joacă de-a șoarecele și pisica. Ne iubim, ne atacăm, ne dorim, ne izgonim, ne apropiem, ne amăgim, ne dăruim, fugim, ne întoarcem, rămânem o perioadă dureros de temporar. Ne înșelăm, ne păcălim, ne vrăjim, ne mințim. Minciuna este adesea mai facilă decât adevărul. Ne sărutăm, împărțim afecțiune, oferim tandrețe în fugă, ne furăm inimile, le înjunghiem și plecăm de parcă raiul nici n-ar fi existat vreodată. Degradăm și distrugem în loc să clădim. Ce să clădim?! Omul e atât de confuz încât habar n-are cum se construiește o relație. Nu-și ascultă instinctele. Lasă rațiunea să ucidă cu succes sentimentele. Nici nu-i de mirare! E mai ușor să ne supărăm, să interpretăm și să reinterpretăm greșit decât să explicăm, decât să ne spunem punctele de vedere clar și obiectiv. Dar nu e de mirare, repet!

Dragostea ne orbește! Iubirea ne întunecă mințile și-ajungem să acționăm cu acea convingere apăsătoare că dacă dăruim prea mult sau prea plin, iubirea va seca sau omul nu va aprecia. E mai ușor să ne fofilăm, să ne ascundem după deget, să inventăm jocuri, să împrăștiem provocări și tentați decât să ne iubim pur și simplu atât cât e dat să dureze. Omul este o ființă ludică, ce-i drept, și fără joc se plictisește. Joaca de-a seducția, amăgirea de-a iubirea e incitantă până într-un punct. Când dragostea nu se concretizează, când unul ajunge să iubească prea mult, iar celuilalt i se stinge flacăra iubirii, oamenii se aleg cu amărăciunea. Unul se învinovățește, altul blesteamă. Blesteamă fostul partener, ceasul, viața, ghinionul dar nu-și îndreaptă aproape niciodată privirea asupra propriilor greșeli.

Cu toții suferim, fără excepție. Suferim al dracului de tare. Ne doare că a fost, ne doare că n-a fost. Ne doare orice am face și preferăm adesea himera în detrimentul realității. Suferim de parcă am trăi cu inimile sfărâmate în bucăți. Și așa este! Singuri ne desfacem în bucăți prin alegerile pe care le facem. Trăim în joacă și ne războim, suferim și plângem cu lacrimi de sânge după o iubire pe care nu am știut și probabil nu vom ști niciodată să o prețuim cu adevărat. Până și cei întregiți ajung să fie nefericiți mai devreme sau mai târziu. De ce? Pentru că oamenii sunt prea dornici să evolueze profesional și uită să tragă după ei, n-au răbdare sau n-au pe cine ridica. Diferențele mici apropie, diferențele mari dezbină oamenii. Și-atunci ceea ce odată se chema iubire, se poate transforma în fericire aparentă.

Războiul dintre sexe nu va înceta până când bărbații și femeile nu vor înțelege că orgoliul nu-și are locul în dragoste. Iubirea nu reprezintă o luptă pentru supremație. Nimeni nu domină pe nimeni și nimeni nu supune pe nimeni. Ori ne completăm, ori ne distrugem!

P.S. Amintește-ți când și de ce v-ați certat ultima oară! Îți vei da seama că vă războiți mai des decât vă iubiți!

Vrei să călătorim în timp împreună?

Vrei să călătorim în timp împreună?

Mă uitam la prietenii mei în weekendul pe care l-am petrecut cu toții și simțeam cum mă cuprinde admirația pentru ei. Nu le-am spus-o niciodată, dar le admir atât de mult iubirea încât, uneori, mi se pare la limita SF-ului. Povestea lor este minunată, atât de minunată încât, fără să vreau, mi-am amintit de nepovestea mea – clar. O femeie nebună nu poate gândi altfel. Îi priveam și mă gândeam, eu de ce n-am putut să-mi trăiesc weekendul pe care îl cerusem?! De ce n-am meritat? (Dar îmi amintesc cuvintele lui și îmi găsesc și răspunsul: „Nu o să-ți dau niciodată ceea ce meriți, o să îți dau ce ai nevoie.” Habar n-am ce aveam nevoie dar na’, o iau de bună.)  Da, am avut proasta inspirație să cer și am crezut că voi primi. Dar știți și voi, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cu ocazia aceasta am învățat o nouă lege a bărbaților – să nu ceri nimic. Să nu ceri, să nu rogi, să nu cerșești! Cu cât vrei mai mult ceva, cu atât mai mult ți se va refuza. (Ar trebui să scriu despre asta.) Dar de’, dă-mi, Doamne, mintea de apoi. N-a fost să fie, aia e! 🙂

Dacă va fi nevoie, voi sprijini dragostea prietenilor mei cu toată forța și îndârjirea. Chiar dacă nu am avut nicio contribuție în ceea ce-i privește, mă simt de parcă aș fi nașa lor! Sau poate pentru că am fost martora marii întâlniri naiba știe, dar e frumos. Cred în ei. Îi admir și nu știu dacă ei realizează, dar sunt norocoși că se au unul pe altul, atât de mult se potrivesc. Ea este norocoasă că este cu el, dar el este și mai norocos pentru că este într-o relație exact cu genul de femeie cu care foarte mulți bărbați s-ar căsători. Este tot ce și-ar putea dori un bărbat dornic să-și întemeieze o familie.

Am ajuns la subiectul căsătorie. Nu cred în căsătorie, dar cred în dragoste, chiar dacă și ea mi se pare că ar fi pe cale de dispariție. Nu cred în căsătorie în ceea ce mă privește, însă pentru restul oamenilor mi se pare firească. Am spus-o și-o repet, nu m-aș mărita vreodată și nu cred că există bărbat pe lumea asta care să mă convingă să fac acest pas. Căsătoria nu este pentru mine. Mai degrabă i-aș propune unui bărbat să călătorească în timp cu mine. Să înaintăm în timp împreună, pe o perioadă nedeterminată. Cât va fi să fie. Cât timp ne vom iubi. Cât timp ne vom provoca unul pe altul. Cât timp ne vom completa unul pe altul. Cât timp ne vom înțelege unul cu altul și unul pe altul. Cât timp vom comunica unul cu altul. Cât timp ne vom asculta. Cât timp vom fi sinceri. Cât timp ne vom mulțumi. Și cât timp ne vom potrivi în intimitate.

Așadar, omule care va fi să fii, te întreb acest lucru încă de acum: Vrei să călătorim în timp împreună? Vrei să înaintăm spre eternitate? 

Știți ce făceam până acum când îmi era dor de muză? Mă uitam la comedii romantice și îmi imaginam că am trăit măcar o zi normală împreună cu el. O zi din aia obișnuită, banală, care să nu iasă în evidență prin nimic, dar pe care să o fi petrecut-o cu el. Ei bine, nu mai simt această nevoie. De ce? Deși o să sune nebunesc, nu mai am în minte acea întrebare – oare cum ar fi fost dacă? Nu mai contează cum ar fi fost, n-a fost și punct. Simt că mi-am trăit weekendul prin intermediul prietenilor mei. Chiar dacă povestea mea nu ar fi fost identică cu a lor, tot ce nu mi-a fost mie dat, am văzut-o pe Bianca trăind. Tot ce mi-aș fi dorit să aud, l-am auzit pe Ștefan spunându-i prietenei mele. Toate acele clipe simple și frumoase petrecute cu ei m-au scăpat de această neîmplinire a mea care oricum nu-și mai avea rostul. Dar știți și voi, v-am mai spus, neîntâmplările devin obsesii. Ei bine, obsesiile se mai și risipesc. Credeți-mă pe cuvânt! Vine o vreme când dispar! 🙂

Fericirea este acolo unde inima ta vibrează…

Fericirea este acolo unde inima ta vibrează...

E vineri! Ce frumoasă zi de vineri! Mulți dintre voi abia începeți distracția, eu abia am încheiat-o. De acum începe odihna pentru mine. După o săptămână în care am hoinărit și am petrecut zile mai mult decât frumoase, mă simt de parcă aș fi făcut un an de terapie. Terapie psihologică, evident.

Mă simt liberă. Sunt ușurată. Pot să respir fără să mai simt nicio apăsare. Mi s-a limpezit mintea. Inima mea cântărește mult mai puțin, iar creierul creierul meu în sfârșit a oprit avalanșa de gânduri care mă înjunghiau în fiecare noapte. Gândurile mele nu mai sunt împotriva mea, ci au început să revizualizeze viitorul. Mi-a revenit ambiția. Mă rătăcisem și-mi abandonasem viitorul. Prezentul nu mai conta. Trăiam în trecut. Într-un trecut care nu-mi face cinste și pe care oricum nu-l mai pot schimba. Însă acum am reluat frâiele prezentului, construind viitorul. Un viitor de la care m-am abătut. Dar mi-am reluat calea. Mulțumită prietenilor mei, salvatorii sufletului meu.

Am ajuns la o concluzie, iubirile vin și pleacă. Oamenii de care ne îndrăgostim vin și pleacă. Nu-i putem ține lângă noi oricât de mult i-am iubi. Nu-i putem obliga să rămână. Nu-i putem determina să-și schimbe deciziile. Sunt multe lucruri pe care nu le putem schimba și totuși, să mulțumim măcar pentru o parte din ele – să mulțumim pentru prietenii buni și frumoși pe care îi avem. Chiar dacă relațiile amoroase se sfârșesc, rămân prietenii, rămân planurile de viitor, rămân scopurile noastre, țelurile și visurile pe care n-ar trebui să le sfârșim odată cu dezamăgirea în dragoste.

La naiba cu iubirea! Cine are nevoie de ea când ne bucurăm de libertate?! Avem libertate, prieteni minunați, timp liber, o țară senzațional de frumoasă, o mare neagră unde ne putem încărca bateriile, oportunități cu miile, ce dracu’ ne oprește să fim fericiți?! Nimic! Nimic nu ne oprește să fim cu adevărat fericiți și credeți-mă, fericirea nu se regăsește numai în brațele lu’ Xulescu.

Fericirea este acolo unde inima ta vibrează. N-ai nevoie de el sau de ea… ai nevoie de tine întreg/întreagă. Ai nevoie de tine optimist/ă, capabil/ă să guști din plăcerile vieții. Chiar și din cele interzise!

Eu vibrez în România mea, cu prietenii mei, acolo unde timpul stă în loc și totul este de poveste! Eu vibrez de fiecare dată când muncesc pentru visul meu. Sunt întreagă, sunt vie, nu sunt învinsă, nimeni și nimic nu mă poate înfrânge. În seara asta sunt fericită și voi fi și mai fericită când mă voi afla la volanul mașinii mele, conducând spre Vama Veche, acolo unde nu există tristețe, dezamăgire sau amintiri neplăcute.

Și primul drum îl voi face singură! :))))