Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

– Ce se întâmplă cu noi?

– Mă scapi printre degete și abia acum îți dai seama? Să-ți vând un pont, odată rostită întrebarea asta, poți să ai convingerea că ai pierdut jocul. Ai pierdut și rareori mai poți face ceva pentru a-l reanima.

– Adică eu am fost un joc pentru tine?

– Nu fii naiv… amândurora ne place să ne jucăm. Suntem prinși, ce-i drept, în povești diferite, însă și împreună ne place să fim. Tot ce am trăit a fost frumos, a fost minunat. Am fost unul pentru altul ceea ce am avut și încă avem nevoie. Ne-am ajutat să ne vindecăm și să ajungem la o versiune a noastră mai bună. Totuși, nu ți-am garantat niciodată ziua de mâine. Nu o pot face și n-am s-o fac niciodată… cu nimeni. Eu nu pot promite ziua de mâine. Astăzi sunt, mâine pot fi departe. Mâine pot închide toate ușile, ferestrele… și sunt capabilă să nu le mai deschid niciodată. Pot să mă sfâșii în două, pot să mă fărâm de durere, dacă consider că atât a fost… înseamnă că acolo se încheie totul.

– Iar ești teribilistă, iar o faci pe dura. Știm amândoi că nu ești așa „criminală”.

– Din punctul ăsta de vedere, cred că nu prea mă cunoști. Spune-mi, dragule, tu mă iubești?

– Sigur că da… știi bine că țin la tine.

– Eu te întreb dacă mă iubești… nu dacă ții la mine.

– Cred că da…

– Atunci de ce nu renunți la tot și la toate pentru mine? În iubire se spune că trebuie să riști, nu? Un om care iubește, riscă totul pe o carte. Ce dacă nu-ți ofer ziua de mâine, convinge-mă să o fac și poate că am s-o fac.

– Nu mă simt pregătit… cred.

– Păi vezi?! De aceea pot eu să plec în orice clipă și în orice moment.

– Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Trebuie să îi ascund adevărul… nici eu nu-l iubeam… sau nu-l iubeam cu diperare, cu pasiune, cu frică, cu forță, cu tărie, la nebunie, așa cum știu eu că pot iubi. Așa că i-am zâmbit și l-am sărutat. L-am sărutat cu foc, de parcă aveam să o fac pentru ultima dată, deși n-avea să fie ultima dată. Dispar și apar din viața lui. În brațele lui comode știu că mă pot întoarce oricând. Mă primește și mă acceptă fără să pună prea multe întrebări. Mă lasă pe mine să îi povestesc, joacă rolul de dur, îmi repetă cât sunt de prostuță, iar în final mă strânge în brațe de parcă toate instinctele lui îl determină să mă protejeze. Este plăcut, dar nu suficient… din păcate.

Și da… mă pot debarasa ușor de oamenii pe care îi iubesc. În viață ai în față întotdeauna două căi: calea ușoară și calea grea. Cea în care ești puternic și mergi înainte în ciuda oricărui obstacol și cea în care te tăvălești pe jos și te ții după omul acela până când, într-un final, realizezi că nu te vrea. Ai întotdeauna două opțiuni, renunți și-ți păstrezi sănătatea mintală sau, dacă ești inconștient, mergi după omul pe care îl dorești, în limbă, și te trezești în pragul depresiei, umilit și singur.

Sunt și momente când apare o a treia cale, nu este pentru oricine. Este cea mai grea dintre toate și singura din care nu știi dacă ieși viu. Este ca un labirint. Te incită, dar habar n-ai dacă reușești să mai găsești ieșirea. Pe această cale contează doar puterea minții și capacitatea de a vedea REALITATEA.

A treia cale este pentru tine doar dacă vezi adevărul obiectiv, vezi hibele, întunericul, nebunia, obsesia, pericolul și alegi totuși, conștient, să treci prin foc. Alegi asumat să vezi ce-i la capătul pericolului. Vrei să afli ce se află dincolo de toate fantomele acelea care te panichează și te fac să-ți fie teamă. Habar n-ai ce te așteaptă, dar misterul te atrage. Știi că poți pierde totul, știi că inevitabilul se poate produce, știi că deodată te poți trezi în cădere liberă, știi că îți poți pierde sufletul și rațiunea. Știi că oricât de pregătit te-ai considera, întotdeauna, dar întotdeauna, imprevizibilul te poate măcina. Și te poți trezi pe jos.

Ce se află la capătul aventurii?

Totul sau NIMIC.

Ești pregătit să primești totul?

Ești pregătit să accepți nimicul fără dezamăgire, înțelegând că așa a fost să fie și învățându-ți lecția?

A treia cale e cea a misterului, a himerelor, a fanteziilor, a visurilor care ard să devină realitate. Uneori totul se îndeplinește, alteori nimicul te cuprinde. De tine depinde ce și cât poți duce.

Conștientă fiind de aceste trei căi…

  1. Calea renunțării – cea în care rămâi sănătos mintal și fericit, însă în parametri normali, fără artificii.
  2. Calea umilinței – cea în care îți pierzi mințile, te afunzi în nefericire și depresie.
  3. Calea misterului – cea în care nu știi nicioată ce te așteaptă, cea în care poți înnebuni sau poți deveni invincibil, îndeplinindu-ți cel mai de preț vis.

…. o să aleg mereu să fac ceea ce știu că pot duce la bun sfârșit. Uneori plec, alteori mă umilesc și, în funcție de miză, aleg să risc totul pe o singură clipă. Doar pentru a o trăi. Doar pentru a experimenta ceea ce alții nici măcar nu îndrăznesc să-și imagineze. Așa sunt eu croită… diferită, nebună.

Mă debarasez de oameni? Nu… aleg să fiu stăpână pe mine și pe viața mea și să rămân alături de oamenii care mă vor și pe care îi vreau ancorați în prezentul meu. De ce să târâi după mine inși cu care nu mai împart nimic? De ce să irosesc timpul și toată iubirea pe care o pot oferi fiind o prezență plictisită și dezinteresată?! Eu nu știu să fiu banală… normală… și mă plictisesc teribil mărunțișurile, lucrurile făcute pe jumătate…

Aplauzele și comentariile le aștept pe Facebook-ul

Dama Fără Secrete! 😀

Toți mințim, nimeni nu suportă adevărul!

Toți mințim, nimeni nu suportă adevărul!

Anul trecut, tot într-o zi de 17, însă în luna mai, mă întrebam de ce vor femeile să afle adevărul. Astăzi, știu cu certitudine că nimeni nu suportă adevărul și că toți mințim. De la mic la mare, vinovați sau nevinovați, bine intenționați sau rău intenționați, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu toții suntem niște mincinoși. De ce? Pentru că suntem slabi și incapabili să trăim viețile pe care ni le dorim și-atunci, e mai ușor să mințim și să trăim pe jumătate, decât să ne asumăm cine suntem, ceea ce suntem și ceea ce ne dorim.

Și pentru că adevărul doare, este mai simplu să minți și să îți protejezi partenerul, dar te și asiguri că scapi basma curată. Cine nu vrea să pice de fiecare dată doar în picioare?! Care e ăla, tâmpit, să-și frângă coloana de dragul adrenalinei?!

Bărbatul nu-i capabil să-și asume responsabilitatea care vine la pachet odată cu adevărul grăit de femeie, iar femeia nu este în stare să trăiască cu durerea adevărului mărturisit de bărbat. Ea, curioasă din fire, băgăcioasă, emotivă și impulsivă, îi place să răscolească rahatul, are impresia că deține controlul, crede că este puternică, însă când realizează cât de urât miroase, nu știe cum să-l acopere mai repede. Orice femeie regretă valurile stârnite atunci când un adevăr, oricare ar fi el, îi scufundă globul de cristal și relația perfectă. Doar că… timpul nu poate fi dat înapoi, iar acțiunile nu pot fi retractate. Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt chiar dacă te lasă puterile.

Nici eu nu-s mai specială, am mințit de mi-am năruit toate visurile. Ce-am câștigat? Cred că nimic bun. Mai mint azi? Da! De ce? Pentru că îmi plac reacțiile bărbaților puși în dificulate. Când vreau să-l trimit sub patul de unde a evadat, îl testez spunându-i un adevăr complet sau parțial. Când nu știu în ce ape mă scald, trântesc un adevăr. Unii se sperie și se retrag, cei onești rămân și demonstrează. Adevărul separă întotdeauna grâul de neghină. Tocmai de aceea nimeni nu suportă adevărul, pentru că îi desparte pe cei care se încăpățânează să fie împreună chiar și atunci când nu mai au nimic de împărțit.

Te iubesc de-mi sângerează buzele de dorul sărutului tău.

Pac! Tipul s-a evaporat. De ce ar mai zăbovi dacă am pus cărțile pe masă și am oferit ceea ce spera să obțină cu ceva mai multă dificulate?! Unii adoră mai mult jocul decât miza jocului, alții ard etapele jocului pentru a afla deznodământul acțiunii. Cam așa sunt eu. Savurez jocul și călătoria până la un moment dat, când simt că pierd frâiele din mâini, devin declarativă, iar mărturisirile mă obligă să înfrunt adevărul. Grăbesc sfârșitul. Adevărul nu-i întotdeauna plăcut, nu este o alinare neapărat, însă măcar te eliberează, te scoate din gherele morții. Dacă nu vrei să fii salvată, dacă te-ai obișnuit cu sabia călăului, atunci poate că e mai bine să-ți vezi de ale tale, să joci același joc condus de partenerul tău și să speri că într-o zi te va iubi cu adevărat. N-o va face!

Dacă înainte mă temeam de adevăr și îl ocoleam, astăzi îl folosesc ca pe o armă… Poate că nu-i cinstită tactica mea, însă este folositoare pentru mine! Nu este deloc ușor să-ți înfrunți cele mai ascuțite frici, însă gândește-te bine, cât de departe ești dispus/ă să mergi pentru o iluzie?

Te invit să afli adevărul!

„Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.
Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiște, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
(…) Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

 

Obiectul nebuniei mele…

Obiectul nebuniei mele...

– Îmi placi.

– Poftim?

– Am spus că îmi place de tine!

– Serios?

– Da, sunt foarte atrasă de tine. Ai putea deveni obiectul nebuniei mele.

– Adică? Eu sunt un obiect?

– Poți fi. Îmi place controlul. Îmi place puterea. Ești acel gen de bărbat cu care nu voi trăi niciodată o iubire pașinică, lină și echilibrată. Cu tine nu am șansa să cunosc pacea sufletească. Ba din contră, îmi clocotește sângele în preajma ta. Sunt convinsă că o să ard în flăcările Iadului din cauza ta.

– Atât de mult mă placi?

– Da! Lângă tine chimia corpului meu se schimbă. Încep să tremur și îmi aud sângele șiroind în vene. Nu se poate trăi așa. Așa se moare… încet. Cu fiecare clipă. Replica asta am auzit-o într-un film, recunosc, însă sunt singurele cuvinte care îmi descriu emoțiile.  Sentimentele mele pentru tine mă depășesc.

– Mă iubești?

– Nu cred. Tu nu reprezinți iubirea, ci o obsesie. Am trăit povești de genul. Știu ce aduci, știu ce o să declanșezi. Acum sunt ok, sunt echilibrată, aparent nu există nimic care m-ar putea surprinde la tine. Cred că mi-am învățat lecția. Cred că nimeni nu mă mai poate terfeli. Și totuși tu o să apeși acel buton – factorul declanșator care o să mă transforme într-o femeie nebună și obsedată după tine. Nu, nu ești iubirea vieții mele și nici nu o să fii. Nu cred că o să mă iubești, nu cred că o să-mi fii fidel, nu cred că o să mă simt în siguranță lângă tine.

– Și atunci ce îți place la mine?

– Mă provoci. Mă inciți. Ești inteligent, îți place joaca, flirtul, citesc și la tine un soi de perversitate și nebunie. Ești insațiabil, îți place puterea și nu te implici niciodată mai mult decât e cazul. Tu nu iubești, tu deții. Cunosc tipologia ta. Văd cum privești femeile. Văd cum le vorbești. Văd cum le controlezi și ce efect ai asupra lor. Aparent eu sunt aia mai deosebită în fața căreia chiar te deschizi. Dar nu e deloc așa. E doar un joc.

– Crezi?

– Da, cred! Ești șarmant, seducător și, totuși, înșelător. Ai sentimente, însă nu vânezi fericirea, fericirea nu reprezintă scopul vieții tale, ci durerea de după o iubire violentă. Te pedepsești și pedepsești.

– Cred că exagerezi.

– Posibil. S-ar putea să exagerez. S-ar putea să fii un bărbat decent, însă ești prea întunecat ca să fii doar un oarecare. Puterea și controlul nu aduc niciodată nimic bun. În dragoste nu simți nevoia să domini. Dorința de a-ți exercita puterea ți se trage din acea nesiguranță fantastică pe care o simți pulsând în tine, dar pe care nu ești în stare să o risipești. Cât despre control, în sinea ta e un haos total.

– Odată cu dragostea se risipesc îndoielile, teama, rezervele, obsesiile, nesiguranțele și fantasmele trecutului. Răul devine bun. Infidelul devine fidel. Răzbunătorul își găsește liniștea și tot așa. Nebunul se însănătoșește. Oamenii fericiți și împliniți nu înșală, nu mint, nu rănesc, nu omoară.

– Cunosc, dragule, cunosc. Însă noi nu am identificat ACEI oameni lângă care să ne simțim întregi. Emoțiile pe care le simt în preajma ta nu sunt de bine. Faptul că m-ai poseda nu are nimic de-a face cu iubirea. Împreună suntem distructivi. Nu suntem o influență bună unul pentru altul. Te vreau… dar știi cum o să fim după?! Distruși!

– Păi și-atunci, hai să ne nenorocim împreună?

– S-ar putea să vreau dacă știi cum să mă determini…

Orgoliul, bată-l vina!

Orgoliul, bată-l vina... e un lanț în jurul gâtului!

Sunt capabilă să tolerez multe, foarte multe defecte le pot trece cu vederea! Sunt în stare să iubesc bărbatul așa cum este el, fără să încerc să îl schimb în omul pe care mi l-aș dori eu pentru mine însă, am devenit neîndurătoare în ceea ce privește orgoliul. Nu o să mai tolerez nici măcar un sâmbure de orgoliu răsfrânt asupra mea, nu o să mai renunț la mine pentru altcineva, nu o să-mi mai înfrânez sinele doar pentru a nu-i înfrunta manifestările exagerate pe fond de orgoliu nesuferit, nu o să mai tac pentru că mi-e frică sau pentru că așa eram eu învățată, să trag, să tolerez, să mă sacrific. Am obosit să mă prefac înțelegătoare și să închid ochii. Am obosit din cauza măștii prin care mă pun pe locul doi și-l pun pe el, acela care o fi să fie, mai presus de mine.

Am obosit și să spun că totul este ok, să îmi ascund propriul zbucium interior doar pentru a nu-i supăra sau necăji pe cei din jurul meu. Sunt om, la dracu’. Și am voie să mă doară și pe mine. Am voie să zbier, să îmi vărs nervi, să plang și să mușc perna dacă așa îmi vine. Am voie și să-mi las la suprafață demonii interiori. Din când în când îi dezleg și îi las să se destrăbăleze chiar dacă ulterior îmi pare rău. Și unde mai pui că în nebunia mea îi cânt celui mai aprig demon. De ce? Ca să vină sau ca să nu plece!

În general sunt văzută ca fiind o femeie puternică, care nu știe să plângă, care nu-și arată slăbiciunile și care n-ar suferi în veci pentru un bărbat. Eheee, cât de puțin mă cunosc apropiații mei. De fapt sunt opusul a ceea ce arat. Mă înfățișez puternică doar pentru a fi respectată pe măsură, însă adevărul este că scutul ăsta pe care îl afișez zi de zi nu este impenetrabil. Până și cele mai zbir femei sunt vulnerabile. Țin minte că acum ceva vreme verișoară-mea mi-a spus nu m-ar vedea niciodată plângând din cauza unui bărbat, că sunt tot timpul veselă și că nu mă las deloc doborâtă de acest gen de sentimente, că am trecut prin prea multe și am învățat să cataloghez și să separ atât de bine durerea încât o pot domina. Am crezut-o. Am crezut-o până când mi s-au dat toate calculele peste cap și m-am „întors” iarăși în copilărie, acolo unde cea mai mare frică a mea era teama de abandon. Din nou m-am trezit în pragul abandonului, iar reacțiile mele au fost aceleași: confuzie, disperare, pierdere de sine, o stare de singurătate soră cu moartea, un gol pe care nimeni nu l-ar fi putut umple cu nimic.

Cu un bărbat orgolios nu se poate construi. Orbit de propria-i masculinitate, te va transforma într-o supusă. Nu există cale de mijloc. Este un joc pe poziții și de poziții. Fie îl lași să-și exercite puterea și masculinitatea, fie renunță la tine mai ceva ca la o măsea stricată. Ești o provocare și vei rămâne o provocare până când te-a domesticit. Nu spun că nu există deloc sentimente la mijloc, există, însă orgoliul vine însoțit de frică și frustrare și-atunci, în dorința de a se menține în siguranță și de a înlătura orice dram de frustrare și slăbiciune, jocul devine mai important, ideea de a se așeza pe o poziție superioară ajunge să devină un adevărat scop. Bărbatul este omul care s-a născut pentru a demonstra. Verbele „a face” și „a demonstra” îi aparțin. Ei bine, când orgoliul există în doze prea mari în sângele unui bărbat, nevoia de a demonstra și de a avea dreptate sunt de enșpe ori mai mari.

Nu vreau să mai fiu o lecție pentru bărbați. Nu vreau să mai învăț lecții prin ei și nici nu mai vreau să le demonstrez ce înseamnă iertarea. Eu, spre deosebire de alți oameni, în nebunia mea nemărginită, nu știu să urăsc și întotdeauna ajung să iert, oricât de tare m-aș încăpățâna să nu uit și să nu iert, ajung să iert. Așa îmi găsesc eliberarea. Cu toate acestea, deși orgoliul bărbatului poate fi un ingredient plăcut într-o relație, recunosc acest lucru, dacă sâmburele de orgoliu este mai mare decât ar trebui să fie în mod normal, o să plec și o să renunț fără nicio remușcare.

Orgoliul a ajuns să fie defectul pe care îl detest cel mai tare la un bărbat. De ce? Pentru că am simțit pe pielea mea cât de tare poate ustura orgoliul unui bărbat încăpățânat!

P.S. Vei aștepta mult și bine dacă tu crezi că un bărbat orgolios o să devină mai puțin orgolios! Orgoliul nu poate fi dozat! 🙂

P.P.S. Nu sunt tristă, e doar o temă pe care mă țineam de mult să o abordez! Acum i-a venit rândul! 😀

Nu mai ies pe ușa din spate…

Nu mai ies pe ușa din spate…

Sunt ca un copil, dacă mă lași să-mi imaginez și mă îndemni să-mi construiesc o lume a fanteziilor, intru în joc și nu mai ies de acolo decât dacă mă bagi cu forța în casă sau îmi dai vreo două-trei palme la cur, ca să mă dezmeticesc. Chiar și dacă mă smucești și mă tragi violent spre realitate, eu tot o să vreau să-mi păstrez lumea imaginară.

Însă din când în când mai trăiesc realitatea și ca adult. Nu neapărat ca om matur, ci adult, cu niște ani în spate și o experiență de viață mai mult sau mai puțin plăcută. Uneori aleg să fiu vicleană și testez. Testez așa cum fac toți oamenii care nu-și cunosc locul într-un anume spațiu și nu-și știu poziția față de ceva sau față de cineva.

Instinctul de conservare și dorința de a-mi cunoaște locul, nevoia de certitudine mă determină să încerc vulnerabilitatea și/sau punctul slab pentru a testa gradul de implicare, nivelul de încredere, disponibilitatea și statornicia celuilalt. Unde mă aflu? Ce-mi rezervă ziua de mâine? Câtă încredere pot să am? Ce riscuri îmi asum? Care sunt limitele? Uneori am nevoie să știu ce mă așteaptă.

Sigur că aș putea să las lucrurile să se întâmple, însă de ce mi-aș submina sufletul fără rost? Oamenii pleacă, iar când sufletele se dezlipesc unul de altul nu e cel mai plăcut lucru din lume. Nu m-am simțit niciodată părăsită, doar că prefer să-mi conserv sentimentele decât să le mai irosesc.

Când ți-e lumea mai dragă, când dai de greu sau dau ei de prea bine, când ceva nu le convine, când nu mai ai ce oferi sau nu le mai ești de ajutor, când nu mai văd rostul sau sensul, când pur și simplu nu mai iubesc, oamenii pleacă. Îți închid ușa-n nas și te alungă. Îți sugerează să te întorci, frumos, de unde ai venit.

Unii oameni sunt sortiți să rămână indiferent de circumstanțe, alții pleacă. Și au motivele lor pentru care părăsesc terenul de joacă. Nu sunt de condamnat. Dragoste cu sila nu se poate. Prietenia forțată nu își are rostul. Amiciția este degeaba. Viața își urmează cursul.

Luăm ce avem nevoie, învățăm ce este de învățat, iubim atât cât putem, trăim ce ne este dat să trăim, apoi când inima încetează să mai bată pentru cineva, nu văd rostul pentru care ai mai zăbovi. Oamenii trebuie să evolueze, mai ales spiritual. Iar când un om nu mai contribuie la evoluția ta, rostul lui în viața ta încetează. Cu frumosul sau cu urâtul, în acea clipă îl alungi. Poate că e un moment dureros, însă necesar.

Înțeleg perfect aceste lucruri, dar eu nu mai ies pe ușa din spate. Îmi pare rău, mai și premeditez. Situațiile provizorii nu mai sunt pentru mine. Cine mă vrea pentru o perioadă, nu mă merită nici măcar o secundă. 

Scorpie…

Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred. Se gudura pe lângă el mai ceva ca o iapă în călduri. Se presupunea că-mi este prietenă. Știa că-l plac. Știa că vreau să-l cuceresc. Pusesem prima ochii pe el, iar ea îmi spusese că sunt nebună, că e nașpa și că nu merită osteneala. Cu toate astea, filtra cu el sub ochii mei cu nerușinare. În suflet tunam și fulgeram. Aș fi luat-o de păr și-aș fi măturat cu ea tot localul unde eram. Aș fi bătut-o măr. Nu eram geloasă, cât mă simțeam trădată. Își bătuse joc de mine. Știa foarte bine că sunt în tratative cu el, iar ea ea se cumporta de parcă voia să mi-l ia de sub nas. Era mai drăguță ca mine, iar el dădea semne că ne place pe amândouă, asta mă enerva la calme. Nici el nu mă merita, dar trădarea ei era mai presus de a lui. În fond cu el nu aveam nimic, ÎNCĂ dar ea, ea, prietena mea, să-mi facă una cu asta, nu mă așteptam.

       Dar am lăsat-o să își facă jocul. Am lăsat-o să se desfășoare, iar pe el l-am lăsat să-și satisfacă capriciul. El se comporta cu „frână”, cred că din cauza mea, însă ea o făcea pe glumeața și pe joviala. Îl atingea din când în când pe umăr, își flutura genele de parcă îi intraseră ceva în ochi și-și arăta dinții continuu. I-aș fi spart dinții, dar m-am abținut cu brio. Aveam eu ac de cojocul ei. Am plecat acasă înaintea lor și a doua zi am aflat că petrecuseră noaptea împreună. Pe el nu l-am întrebat nimic, ei i-am cerut socoteală și mi-a negat cu vehemență. Era ea mai drăguță decât mine, dar eu eram mai inteligentă decât ea. Nu le-am reproșat nimic și nici nu m-am arătat afectată. Dacă o avusese, fusese pentru prima și ultima oară, aveam eu grijă să nu aibă vreodată o realție cu el. Ea era genul care se culca cu orice bărbat care îi plăcea. Credea că-i prinde în plasă dacă îi trecea printre picioarele ei. Credea că prin sex naște iubirea. Se înșela amarnic. Cu el nu mergea acest tip de strategie și nu atâta timp cât existam eu.

      Am făcut în așa fel încât să ne întâlnim din nou, în aceeași formulă. Numai că de data aceasta ei se comportau ca și cum nici nu se cunoșteau. Nu se priveau în ochi și nu schimbau nicio vorbă. Era clar, ceea ce auzisem era adevărat. O avuse iar acum o ignora cu desăvârșire, așa cum se întâmplă când un bărbat nu vrea mai mult de la o femeie. Era stilul lui să dea bir cu fugiții și era stilul ei să o facă pe inabordabila când respectivul nu-i răspundea cu aceeași monedă. Scăpasem de ea, nu mai reprezenta niciun interes pentru el. Acum era șansa mea să îl CUCERESC, nu să mă aibă. În alte condiții l-aș fi dat naibii de mult. Un tip care se culcă cu o prietenă a cuiva, nu mai este eligibil pentru a avea o relație cu el. Însă eu voiam să o rănesc, să o doară, să-i demonstrez că în jocul ei murdar ea este singura pierzătoare.

         Și-am reușit, am reușit să-i sucesc mințile. Nu prin așternut. Am trecut prin patul lui când am simțit că e deja îndrăgostit. Nu m-am lăsat cu una cu două, n-am răspuns insistențelor lui, mereu m-am eschivat când vedeam că vrea să facă dragoste cu mine. Am avut noroc sau am gestionat bine situația, altfel mi-ar fi dat papucii de mult. Am avut o relație frumoasă cu el, iar cu ea am încetat de mult să fiu prietenă. Cu astfel de prietene, de care să-mi fie teamă să-mi las bărbatul în preajma lor, mai bine lipsă.

      Am fost o scorpie, probabil! Dar mai bine scorpie decât prea bună cu „prietenele”. 🙂