Vreau să fii fericit, dar nu vreau să te văd cu ochii mei!

vreau sa fii fericit, dar nu vreau sa te vad cu ochii mei

Vreau să fii fericit, dar nu vreau să te văd cu ochii mei! Fericirea ta este o strângere de inimă pentru mine! Doare, știi?! Realizezi, oare? Nu cred că ai cum! Probabil că sunt egoistă! De fapt… cu siguranță sunt egoistă. Dar poți să mă condamni? Nu sunt de condamnat. Nu s-ar umfla pipota în mine văzându-te super-happy cu altcineva, posibil cu jumătatea ta! Văzându-te fericit este ca și cum mi-aș declara că n-am fost suficient de bună. Iar acest sentiment este chinuitor. Știi cântecul ăla, ce are ea și nu am eu?!, ăsta-i feelingul. Psihologii ar numi relația noastră ca fiind clasica nepotrivire de caracter, ăia mai spirituali ar spune că e o relație karmică din care trebuie să învăț.

Ce să învăț?! Fericirea ta este o lecție de necitit pentru mine! Ce să învăț?! Să iubesc necondiționat? Nu vreau să aud despre iubirea necondiționată și despre ideea aceea tâmpită care spune atunci când iubești un om, îl lași liber, îl lași să fie fericit! Păi te las să fii fericit și vreau să fii fericit, însă nu vreau să fiu martora fericirii tale. Am fost incapabilă să te fac fericit, știu. Am știut din prima clipă. Iar când făceam partea din aceeași ecuație, când gândurile noastre erau aliniate și sentimentele păreau să fie împărtășite, nefericirea ta mă determina să fiu și eu nefericită.

Vreau să fii fericit, dar nu vreau să te văd cu ochii mei!

Rațiunea îmi spune că incapacitatea mea de a te face fericit nu are legătură cu mine, ci cu tine. Inima, din păcate, îmi dictează că am fost insuficient de bună pentru tine. De fapt nu inima, cred că acel demon care încă te menține în viața mea, într-un fel sau altul. Încă te țin strâns cu dinții. Dar cu cât strâng mai tare din dinți, cu atât simt că te pierd mai mult. Te-am pierdut din momentul în care am realizat că împreună cu mine ai fi incomplet, mutilat, chinuit, înjumătățit și… evident, nefericit. N-am vrut să treci prin așa ceva chiar dacă întrega mea ființă te dorea… până la adânci bătrâneți.

Ți-am spus că nu vreau să mă mărit, dar pe tine te-aș fi luat acasă! Nu am făcut-o pentru că… știam că fericirea ta este în altă parte și nu cu mine. Știi, iubirea nedorită sufocă și otrăvește. Am încercat să-ți dau iubire în doze mici, am crezut că te poți obișnui cu otrava, am crezut că o vei tolera în timp, am încercat să o îndulcesc, să-ți determin trupul, mintea și sufletul să ingereze sentimentele mele cu iz de Verde de Paris. Ai fost curajos o perioadă, ai încercat, te-ai străduit și tu la rândul tău, însă ADN-ul tău este incompatibil cu otrava mea. Nu pot conviețui, nu se pot combina!

Vreau să fii fericit, dar nu vreau să te văd cu ochii mei!

Fii fericit, ești liber să iubești pe cine îți poftește inima, însă adevărul este că n-am ajuns la acel grad de acceptare încât să te pot îmbrățișa și felicita pentru realizările tale și pentru bucuria ta. Nu, sufletul meu arată ca un monstruleț ascuns în întuneric care, deși îți vrea tot binele din lume, se stafidește știind că în timp amintirile tale cu mine se vor șterge și voi fi dată complet uitării. Pentru că… de ce să nu recunoaște, chiar și cele mai impresionante povești sunt date uneori uitării. Ai putea tu, oare, să mă uiți?!

Prietena mea spune că sunt sursa ta de lumină, păi și cum ai putea să stingi flacăra aceasta care în trecut a fost sursa puterii și bărbăției tale?! Fii fericit, dar nu-mi spune, nu-mi arăta, nu mă interesează. Pentru mine nu ai trecut, prezent sau viitor. Dacă te-am iubit, am făcut-o dincolo de spațiu, timp sau carne. Dacă te-am iubit, te-am divinizat de fapt…

Fii fericit, eu o să mă prefac că nu te văd…