Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

– Ce se întâmplă cu noi?

– Mă scapi printre degete și abia acum îți dai seama? Să-ți vând un pont, odată rostită întrebarea asta, poți să ai convingerea că ai pierdut jocul. Ai pierdut și rareori mai poți face ceva pentru a-l reanima.

– Adică eu am fost un joc pentru tine?

– Nu fii naiv… amândurora ne place să ne jucăm. Suntem prinși, ce-i drept, în povești diferite, însă și împreună ne place să fim. Tot ce am trăit a fost frumos, a fost minunat. Am fost unul pentru altul ceea ce am avut și încă avem nevoie. Ne-am ajutat să ne vindecăm și să ajungem la o versiune a noastră mai bună. Totuși, nu ți-am garantat niciodată ziua de mâine. Nu o pot face și n-am s-o fac niciodată… cu nimeni. Eu nu pot promite ziua de mâine. Astăzi sunt, mâine pot fi departe. Mâine pot închide toate ușile, ferestrele… și sunt capabilă să nu le mai deschid niciodată. Pot să mă sfâșii în două, pot să mă fărâm de durere, dacă consider că atât a fost… înseamnă că acolo se încheie totul.

– Iar ești teribilistă, iar o faci pe dura. Știm amândoi că nu ești așa „criminală”.

– Din punctul ăsta de vedere, cred că nu prea mă cunoști. Spune-mi, dragule, tu mă iubești?

– Sigur că da… știi bine că țin la tine.

– Eu te întreb dacă mă iubești… nu dacă ții la mine.

– Cred că da…

– Atunci de ce nu renunți la tot și la toate pentru mine? În iubire se spune că trebuie să riști, nu? Un om care iubește, riscă totul pe o carte. Ce dacă nu-ți ofer ziua de mâine, convinge-mă să o fac și poate că am s-o fac.

– Nu mă simt pregătit… cred.

– Păi vezi?! De aceea pot eu să plec în orice clipă și în orice moment.

– Așa ușor te poți debarasa de oamenii pe care îi iubești?

Trebuie să îi ascund adevărul… nici eu nu-l iubeam… sau nu-l iubeam cu diperare, cu pasiune, cu frică, cu forță, cu tărie, la nebunie, așa cum știu eu că pot iubi. Așa că i-am zâmbit și l-am sărutat. L-am sărutat cu foc, de parcă aveam să o fac pentru ultima dată, deși n-avea să fie ultima dată. Dispar și apar din viața lui. În brațele lui comode știu că mă pot întoarce oricând. Mă primește și mă acceptă fără să pună prea multe întrebări. Mă lasă pe mine să îi povestesc, joacă rolul de dur, îmi repetă cât sunt de prostuță, iar în final mă strânge în brațe de parcă toate instinctele lui îl determină să mă protejeze. Este plăcut, dar nu suficient… din păcate.

Și da… mă pot debarasa ușor de oamenii pe care îi iubesc. În viață ai în față întotdeauna două căi: calea ușoară și calea grea. Cea în care ești puternic și mergi înainte în ciuda oricărui obstacol și cea în care te tăvălești pe jos și te ții după omul acela până când, într-un final, realizezi că nu te vrea. Ai întotdeauna două opțiuni, renunți și-ți păstrezi sănătatea mintală sau, dacă ești inconștient, mergi după omul pe care îl dorești, în limbă, și te trezești în pragul depresiei, umilit și singur.

Sunt și momente când apare o a treia cale, nu este pentru oricine. Este cea mai grea dintre toate și singura din care nu știi dacă ieși viu. Este ca un labirint. Te incită, dar habar n-ai dacă reușești să mai găsești ieșirea. Pe această cale contează doar puterea minții și capacitatea de a vedea REALITATEA.

A treia cale este pentru tine doar dacă vezi adevărul obiectiv, vezi hibele, întunericul, nebunia, obsesia, pericolul și alegi totuși, conștient, să treci prin foc. Alegi asumat să vezi ce-i la capătul pericolului. Vrei să afli ce se află dincolo de toate fantomele acelea care te panichează și te fac să-ți fie teamă. Habar n-ai ce te așteaptă, dar misterul te atrage. Știi că poți pierde totul, știi că inevitabilul se poate produce, știi că deodată te poți trezi în cădere liberă, știi că îți poți pierde sufletul și rațiunea. Știi că oricât de pregătit te-ai considera, întotdeauna, dar întotdeauna, imprevizibilul te poate măcina. Și te poți trezi pe jos.

Ce se află la capătul aventurii?

Totul sau NIMIC.

Ești pregătit să primești totul?

Ești pregătit să accepți nimicul fără dezamăgire, înțelegând că așa a fost să fie și învățându-ți lecția?

A treia cale e cea a misterului, a himerelor, a fanteziilor, a visurilor care ard să devină realitate. Uneori totul se îndeplinește, alteori nimicul te cuprinde. De tine depinde ce și cât poți duce.

Conștientă fiind de aceste trei căi…

  1. Calea renunțării – cea în care rămâi sănătos mintal și fericit, însă în parametri normali, fără artificii.
  2. Calea umilinței – cea în care îți pierzi mințile, te afunzi în nefericire și depresie.
  3. Calea misterului – cea în care nu știi nicioată ce te așteaptă, cea în care poți înnebuni sau poți deveni invincibil, îndeplinindu-ți cel mai de preț vis.

…. o să aleg mereu să fac ceea ce știu că pot duce la bun sfârșit. Uneori plec, alteori mă umilesc și, în funcție de miză, aleg să risc totul pe o singură clipă. Doar pentru a o trăi. Doar pentru a experimenta ceea ce alții nici măcar nu îndrăznesc să-și imagineze. Așa sunt eu croită… diferită, nebună.

Mă debarasez de oameni? Nu… aleg să fiu stăpână pe mine și pe viața mea și să rămân alături de oamenii care mă vor și pe care îi vreau ancorați în prezentul meu. De ce să târâi după mine inși cu care nu mai împart nimic? De ce să irosesc timpul și toată iubirea pe care o pot oferi fiind o prezență plictisită și dezinteresată?! Eu nu știu să fiu banală… normală… și mă plictisesc teribil mărunțișurile, lucrurile făcute pe jumătate…

Aplauzele și comentariile le aștept pe Facebook-ul

Dama Fără Secrete! 😀

Să-ți spun că mi-e dor?!

Sa-ti spun ca mi-e dor?!

Tu stii, ma cunosti fara sa iti vorbesc deschis.

Mi-e atat de dor de mi se putrezesc buzele sarutandu-ti urmele.

Mi-e atat de dor, incat, iti strig numele neincetat si traiesc tot timpul cu ecoul lui in suflet.

Cel mai usor este sa traiesc cu absenta ta, cica in prezenta ta ma fac scrum de atata dragoste.

Oare stii cata iubire se ascunde in mine?

Tin dragostea asta ca pe un monstru incatusat.

Stiu ca ti-e frica, de aceea stau inlantuita.

Libera nu m-ai putut suporta niciodata.

Nu sufar. Asa te iubesc eu. Chinuitor.

Dar dincolo de toate gandurile astea schizofrenice, se afla linistea.

Linistea ta.

Linistea ta imi mangaie obrazul.

Este ca si cum m-ai atinge tu pe intuneric.

Inchid ochii si te simt.

Esti la fel de viu ca mine.

Nu trebuie sa fii aici ca sa iti vad chipul, sa iti simt parfumul si sa-ti aud vocea.

Te sarut.

Tu esti parte din mine. Partea mea intunecata. Atat de sfanta incat n-o cunoaste nimeni.

N-am cui sa ma destainui. Nimeni nu ma intelege.

In bezna nu sunt niciodata singura. Sunt cu tine. Imi traiesc dorul. Ma mistuie, dar ma insufleteste.

Daca as descatusa iubirea. Daca as lasa-o libera. Cine as mai fi eu?!

Ce chip ar mai purta neimplinirile mele?

Cum ar mai arata neputinta?

Cum as mai trai? Pe cine as mai iubi?

Ce barbat as mai teroriza? Asupra cui mi-as mai frange obsesiile?

Cine m-ar mai acuza ca sunt nebuna? Cine ar mai putea vedea in mine ce ai vazut tu?

In ce m-as transforma? Cum as mai scrie?

Daca as uita sa mai respir?

Daca innebunesc? Daca imi uit numele?

Daca s-ar alege praful de mine?

Si totusi asta nu e iubire. Este obsesia unei scriitoare. Nimic mai mult.

Tu ma faci nemuritoare.

Cum te cheama? Cine esti tu? De ce s-a ajuns aici?

Pentru ca dorul trebuie sa aiba si el un chip.

Si pentru ca dorul este cel mai puternic stimulent al scriitorilor, te-am ales pe tine.

Ghinionistule.

Esti toate relele pamantului, esti orice, mai putin uitarea!

Pauzele în relații apropie…

Pauzele în relații apropie...

Știi, poate că ar fi mai bine să luăm o pauză? Îmi spuse el.

Ce? O pauză? De ce? Pentru ce? Ce-ți veni? Adică cum? L-am întrebat eu aproape isterizată.

Cred că este mai bine pentru amândoi. Decât să sărim unul la gâtul altuia mereu, mai bine luăm o pauză!

Dar eu nu vreau o pauză, nu am nevoie de o pauză. I-am spus eu crezând că îl voi face să se răzgândească.

Am zis să luăm această pauză de comun acord, dar dacă nu vrei și nu mă pot înțelege cu tine, foarte bine, pune-mi mie în cârcă și această hotărâre. Impun această pauză și nimic nu o să mă fac să revin asupra deciziei.

Și cam asta a fost, vrând-nevrând a impus o pauză. Dar ce-am simțit atunci a fost de neînchipuit. Disperare, supărare, tristețe, dispreț, nebunie, cele mai întunecate sentimente posibile. Deși vedeam că nimic nu mai funcționa, chiar dacă ne certam din ce în ce mai des, nu îl credeam capabil să abandoneze barca, așa cum eu nu aș fi abandonat-o nici în ruptul capului.

L-aș fi omorât. L-aș fi omorât și iubit până la epuizare. L-aș fi omorât din cauza orgoliului, a trufiei, pentru că mă simțeam respinsă, umilită și pentru că uram să mi se impună ceva. Dintotdeauna detestasem regulile și impunerile, iar el mi le băga pe gât din ce în ce mai des. Simțeam cum tot cerul îmi picase în cap și tot ce voiam era să găsesc o soluție de a trece peste pauză, de a o fenta fără ca relația noastră să aibă și mai mult de suferit.

N-am conștientizat că pauza aceea chiar era necesară și am făcut în așa fel încât am distrus tot ce ar fi putut să salveze perioada de respiro. Dacă aș fi avut răbdare, dacă i-aș fi respectat decizia, dacă aș fi fructificat timpul și absența lui reflectând asupra relației, probabil că n-aș mai fi ucis o legătură care rezistase ani de zile și care credeam că este indestructibilă. Dar nimic nu este indestructibil pe lumea aceasta, așa cum niciun om nu este de neînlocuit. Putem distruge orice și putem fi înlocuiți oricând, cu oameni mai buni sau mai distruși decât noi. Depinde de norocul fiecăruia.

Săptămâna trecută am scris despre războiul dintre sexe, război care nu ia niciodată sfârșit fără o pauză neplăcută, dar atât de necesară. Sunt oameni care nu știu să se iubească liniștit, oameni care nu cunosc pacea iubirii. Sunt o grămadă de oameni vii ca și mine care ard de dorință, care sunt înconjurați de flăcările unor sentimente incendiare și care înjunghie prin cuvinte și cer iertare fără vorbe, printr-o pasiune specifică numai nouă, a celor care nu știu să fie normali. Cu siguranță nu este o formă sănătoasă de a iubi. Aș îndrăzni chiar să spun că atunci când dragostea se transformă într-un război, aceea nu mai e iubire, ci obsesie, joacă, un proces ludic care ne menține vii, dar ne răpește liniștea, echilibrul și rațiunea.

Dacă aș putea, aș scoate pauzele din calendar, însă oricât aș fi de nebună, nu pot să nu văd avantajele despărțirii temporare. Pauzele apropie dacă oamenii se iubesc. Pauzele îți impun acea singurătate benefică pentru a cântări lucrurile, pentru a-ți da seama unde greșești, unde exagerezi, ce simți, cât simți, cât ești dispus să oferi și care sunt soluțiile pentru ca tu să nu mai comiți aceleași și aceleași greșeli. Pauzele te fac să te detașezi puțin de evenimentele violente, de certurile sufocante și de sentimentele care te orbesc. Doar așa ți se limpezește mintea. Pauza te face să privești atent în sufletul tău și în jurul tău.

Pauzele liniștesc apele și domolesc războiele dintre sexe. Și dacă oamenii nu se mai înțeleg, înțelept ar fi să ia o pauză pentru a-și da fiecare seama ce vor să facă pe viitor, unde vor să ajungă și cu cine. Însă este adevărat, când iubești un om nu poți să stai nici măcar o secundă fără el. Numai gândul că nu trebuie să vă vorbiți și să vă vedeți te omoară. Știu sentimentul, am trecut prin el și nu am reușit să-i rezist. Am fost slabă în fața dorului și-am scorbolit în noroi până când am transformat pauza într-un scandal monstru și dorul într-un sentiment de dezgust profund.

Pentru mulți dintre noi pauza reprezintă preludiul despărțirii. Dar nu este musai să fie așa. Dă-i omului un moment de respiro, lasă-l să-și dea seama ce vrea și dacă te iubește se va întoarce la tine cu respirația tăiată. Însă până nu încerci, n-ai cum să simți efectele benefice ale pauzei. Pe unii pauza îi desparte definitiv, însă pe cei mai mulți îi apropie. Pauza ar putea fi și un test pentru cei care se dovedesc a fi dependeți de partenerii lor. În funcție de modul în care reziști, îți poți da seama dacă iubești sau doar nutrești o obsesie. Cert este că pauzele sunt necesare mai ales atunci când războiul nu mai contenește.

Spionajul, curiozitate sau obsesie?!

Spionajul, curiozitate sau obsesie?!

Femeile sunt curioase din naștere. Nu cred că s-a născut femeia care să nu-și fi cercetat pe internet iubitul, fostul iubit, viitorul iubit, fostele iubitului, muierile care se dau la el sau pe cele care par dubioase. De asemenea ele verifică și neamurile, dar și neamurile neamurilor. Nu cred că există vreo femeie care să spună – eu n-am spionat niciodată. Dacă îmi spui asta, minți cu nerușinare, fetică!

Spionajul se află în sângele femeilor!!!

În ziua de astăzi toată lumea are cont de Facebook, iar unii dintre noi avem conturi și pe alte rețele de socializare, plus site-uri personale. În momentul în care faci parte din mediul online, îți asumi acest lucru și accepți faptul că vei fi căutat, vizitat și studiat. Mi se pare o mare cretinitate să te simți invadat. Într-adevăr, este o linie fină între curiozitate și obsesie. Una este să verifici contul cuiva de facebook pentru a vedea ultimele noutăți și cu totul altceva este să-i scrii pe toate conturile posibile. Aici da, vorbim de nebunie curată.

Și eu fac parte din rândul spioanelor. Mi-e aproape imposibil să mă abțin. Dacă l-am plăcut și dacă mi-a fost drag, am căutat „referințe” pe internet despre el. Pur și simplu caut, stă în natura firii mele. Motivul predominant pentru absolut toate femeile este curiozitatea – vrem să știm tot, să aflăm tot, să fim la curent cu tot. Sunt și cazuri în care aceste căutări îți dezvăluie un adevăr pe care bărbatul în cauză refuză să ți-l spună și atunci, dacă tot simți că e ceva în neregulă, rămâne în grija ta să afli. De asemenea să nu uităm de momentul numit despărțire. După despărțire toate muierile verifică profilurile fostului pentru a fi la curent cu starea și schimbările din viața lui dar și din cauza dorului, la naiba!

Am fost spioană, am fost și o mică hărțuitoare. Nu spun că am procedat corect, uneori am întrecut limita, știu asta, tocmai de aceea și spun că limita dintre curiozitate și obsesie este fină. Iar de la obsesie la nebunie este doar un pas mărunt. Cine dracului nu caută?! Din surse sigure știu că și bărbații caută, iar motivele lor sunt cam aceleași ca și ale noastre. Chiar dacă am căutat și am exagerat în căutările mele, nu am făcut rău nimănui și nici nu aș fi făcut rău cuiva, indiferent ce aș fi aflat. Dacă am căutat, am făcut-o pentru mine. Pentru că eram curioasă, pentru că muream de dor, pentru că îndoielile mă omorau, pentru că neliniștea nu îmi dădea pace sau pentru că simțeam că ceva necurat se afla la mijloc.

Spre deosebire de alte spioane, eu mai am și prostul obicei de a-i spune omului: știi, te-am căutat pe facebook și te-am găsit. Ți-am văzut pozele cutare, neamurile cutare, am văzut că ai făcut cutare lucru, că ai fost în cutare loc și tot așa. Îmi dau cu părerea fără jenă. În nebunia mea, îi spun întotdeauna omului că l-am căutat. De ce? Pentru că atât timp cât nu fac nimic rău, nu îmi fac simțită prezența și nu deranjez pe nimeni, nu dau cereri de prietenie, nu dau like-uri și nici nu comentez, consider că nu greșesc cu nimic! Cu ce te deranjează dacă văd?!

Prima fază este întotdeauna curiozitatea,

apoi căutările devin verificări de rutină

sau pură obsesie!

Azi mănânc o ciorbă care nu îmi place. Urăsc să-mi scrie cineva pe toate căile posibile doar-doar de-oi vorbi. Nu merge așa. Dacă vreau, vorbesc. Dacă îmi place cineva, demonstrez. Dacă m-am îndrăgostit, simte el cu vârf și îndesat. Dar dacă spun civilizat că NU azi NU și nici altă dată, atunci cel mai bine este să mă lași în pace. Cu toate acestea, nu pot interzice unui om să-mi viziteze blogul sau să arunce un ochi pe facebook-ul meu. Dracu’ să-l ia de facebook, uită-te dacă ai ce vedea! Dracu’ să-l ia de blog, citește și recitește de câte ori îți poftește inima! Aș fi ipocrită să spun că sunt hărțuită sau mă simt agasată în condițiile în care mi-am asumat prezența în mediul online.

Poate că suntem invazive, poate că exagerăm adesea, poate că suntem prea curioase, nebune sau obsedate, dar frățică, atât timp cât ai conturi de socializare, trebuie să-ți asumi acest fapt. Asumă-ți că ești cercetat, că ochii sunt ațintiți asupra ta și nu poți face nicio mișcare fără să aflăm, mai devreme sau mai târziu, adevărul!

Așa că lasă mofturile, femeile spionează!

Ori accepți, ori block!

Dar dacă dai block, ți-ai dat foc la pălărie!

Când e dragoste și când e obsesie?

Când e dragoste și când e obsesie?

Unde se termină iubirea și când începe obsesia?

Există vreun factor declanșator?

Cred că da există un factor declanșator. Există o limită între dragoste și obsesie. Deși pe mine viața m-a învățat că dragostea nu prea există. Cel mult ne atașăm și ne îndrăgostim. Și dacă e împărtășită, durează puțin. Dar sentimentele astea sunt aproape întotdeauna inegale. Unul iubește mai mult decât celălalt. Sau și mai „frumos”, unul iubește și celălalt nu. Știți și voi, situația aceea de „vis” – ne îndrăgostim de oamenii pe care nu îi putem avea. Mi-ar plăcea să văd un cuplu pe deplin fericit. Jur că aș săruta pământul în urma lor.

Am strâns atât de multă furie și indignare în mine, încât nici nu-i de mirare că trec printr-o perioadă în care nu vreau să mai scriu zânisme. De fapt, de acum este foarte probabil să citești numai articole care denigrează iubirea. Carrie Bradshaw din mine simte nevoia să dea de toți pereții cu „dragostea”. Scriu pentru că așa pot să rezist conflictului interior.

Cine dracu’ mai are nevoie de dragoste când căile ei sunt atât de complicate și linia dintre iubire și obsesie este atât de fină?! Nebun să fii să-ți mai complici existența astfel. Și pentru ce?! Pentru o despărțire care nu te va lăsa intact. Ci te va sidefa… căci ăla mai slab, mai credul și mai implicat, iese întotdeauna șifonat.

Până la urmă, când e iubire și când e obsesie? Este iubire când sentimentele sunt împărtășite și „proștii” trag în același sens. Nu devine obsesie nici măcar atunci când unul din amărâți are parte de neșansa de a nu fi iubit. Nu e asta o problemă. Că nu ești iubit, nu ești iubit. Nimeni n-a murit din asta. Nu e un motiv destul de întemeiat încât să-ți pierzi mințile. Dar când ești umilit și sentimentele ți-au fost disprețuite în asemenea hal, devine obsesie. Pentru că nu-ți închipui cum ai putut investi atât într-un om care nu merita nici măcar un zâmbet de-al tău, cu atât mai puțin regretele sau lacrimile tale.

Normal că devine obsesie, cum să nu devină obsesie când știi că ți-ai oferit sufletul pe tavă, ai dat totul și totuși persoana aceea nu doar că n-a apreciat nimic, dar și-a mai și bătut joc. Da, devine obsesie când ai sentimentul că ai fost luat de prost, când îți vine să te dai cu capul de toți pereții, jignindu-ți propria persoană pentru miile de compromisuri pe care le-ai făcut sperând și găsindu-i scuze. Devine obsesie când îți găsești o mulțime de culpe, când îți dai seama că trebuia să te fi oprit cu mult timp în urmă, când realizezi că… este pentru prima dată când cineva te-a rănit atât de profund. Cum să nu devină obsesie când tu cunoșteai un om, credeai că este într-un fel și el se dovedește a fi opusul a ce credeai despre el?! Cum să îți mai găsești împăcarea când realizezi că toate convingerile pe care îți construiseși „iubirea”… erau false?!

Devine obsesie… dar până și obsesiile pier. Căci existența noastră nu se încheie niciodată la un singur om. Ba din contră, după ce obsesia își face mendrele și conștientizezi tot ce era de conștientizat, vine timpul să o iei de la zero. Dar cu lecțiile făcute. Și știi de ce?! Pentru că oricât de înșelat ai fost, ai permis să fii înșelat. Cu cât permiți mai multe, cu atât ai mai multe de suferit. Și-apoi ajungi să te întrebi, de ce eu?! Pentru că n-ai fost capabil să fugi când ai avut șansa. Ai stat și ai sperat la cai verzi pe pereți. Iată rezultatele acum! Suferă și ia aminte, apoi vindecă-te și ia decizia de a fi puternic. Măcar pe viitor să fii puternic, dacă în trecut n-ai fost în stare!

P.S. Puternic nu înseamnă să plătești cu aceeași monedă oamenilor care se vor apropia de tine. Puternic înseamnă să știi să te aperi și să ripostezi în fața celor care încearcă să te joace pe degete, oferindu-ți dragoste cu lingurița, afecțiune cât să nu-ți pierzi interesul și o mulțime de minciuni frumos împachetate!