Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători!

Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători!

– Pe cine ai iubit înaintea mea?

– Încep să-ți îngrădesc libertatea, așa-i?! Însă ești atât de neimplicat încât nici nu te cerți cu mine. Știi, certurile au ceva erotic în ele. După o ceartă bună și împăcarea este pe măsură. Dar noi nu ne certăm, impunem doar scurte momente de liniște. Eu pentru a mă calma, tu pentru a-mi trece mie orice urmă de nervi. Ne facem că nu vedem și trecem peste fără să rezolvăm „conflictele”. Am strâns atât de multe frustrări în mine încât nici nu mai are sens să ți le numesc. Acum, după atâta timp, am senzația că toate nemulțumirile mele nu mai înseamnă nimic. Nepăsarea ta mă dezarmează! Ce să îți reproșez?! Că nu mă iubești așa cum mi-ar plăcea?!

– Îmi pasă, dar…

(Nu îl las să își termine vorba.)

– Dar ce? Nu vreau să aud scuze! Ele nu înseamnă nimic și nu schimbă nimic. Ceea ce simt este mai mult decât clar. Nu mă iubești și nici nu o să mă iubești vreodată.

– Îmi ești dragă!

– Știu, dar nu este de ajuns. Dacă ți-aș spune pe cine am iubit înaintea ta, ți-ai da seama că nu ai nici măcar o minimă șansă de a deveni dragostea vieții mele. Ți-ai da seama că tot ceea ce ți-am oferit ție este infim comparativ cu ceea ce pot oferi de fapt. Nu ne putem conecta la un nivel superior. Uită-te la mine. Ce vezi?

– Pe tine. Așa cum ești: puternică, pasională, loială, implicată…

– Ba nu! Ceea ce vezi tu, este doar o carcasă. Nu mă cunoști. Nu sunt puternică, însă pot iubi cu o pasiune și o forță pe care tu nici măcar nu ți le imaginezi. Nu am orgoliu, nu sunt loială decât inimii mele, implicarea mea se află la granița cu obsesia. Sunt plină de slăbiciuni, vicii și obsesii. Am o groază de frici, iar tu nu reușești să mi le spulberi. Amândoi am impus o barieră în relația noastră. Eu nu reușesc să trec de a ta pentru că nu îmi dai voie, tu nu reușești să treci de a mea pentru că nici măcar nu încerci să pășești dincolo de ea. Nu ești liniștea mea, dar nici focul din sufletul meu. Ești mulțumit cu atât, nu?

– Mie îmi place ce avem.

– Mie nu. Nu mai pot cu futaiurile săptămânale, bilunare sau trimestriale. Nu te mai pot aștepta să mă vrei cu totul, să-ți fie dor de mine și să mă ai. Nu mă mai pot mulțumi cu mai puțin decât merit. Asta nu e spontaneitate, se cheamă dezinteres.

– Greșești!

– Probabil! Acum ceva timp am primit un sfat: să fiu egoistă. Adică să aleg un bărbat care să mă placă cu adevărat, care să mă poată iubi pe termen lung și să mă las iubită de un astfel de om. Să nu mai aleg bărbați inaccesibili sau indisponibili, să nu mai gândesc atât de mult lucrurile, să nu mai jinduiesc după ce îmi lipsește, să nu mai compar, să nu-mi mai fie dor de ceea ce nu pot avea, să nu mai trăiesc în trecut. Am crezut că tu ești acel bărbat potrivit, diferit de ceea ce alegeam eu în mod normal. Dar nu ești. Ești parte din același tipar.

– Și adică gata?

– Nu! Hai să devenim genul acela de prieteni care își scriu doar de sărbători. Mai mult de atât nu îți mai pot oferi. Nu mă pot complace într-o relație în care mă simt singură. Decât să fiu singură la brațul tău, prefer să fiu singură în patul meu.

Nu-i povesti despre fostele iubiri!

Nu-i povesti despre fostele iubiri!

Oamenii ar trebui să intre în relații cu inimile deschise, curățiți de mizeriile trecutului, sinceri și dornici de implicare. Când se îndrăgostesc, oamenii își doresc ca legătura să funcționeze și să evolueze permanent… în bine. Cu toții visăm la povești de dragoste care să dureze până la adânci bătrâneți, însă puțini dintre noi trăim astfel de iubiri și puțin reușim să construim.

Hai să nu ne mai găsim scuze și justificări, suntem distructivi și toxici. Suntem intoleranți și dispuși la prea multe compromisuri. Suntem conduși de frici și de obsesii. Nu știm să iubim și nici nu suntem prea dispuși să învățăm. Nu vrem să ne schimbăm pentru că schimbarea ne sperie. Ținem garda sus și considerăm că apărarea continuă, încrâncenată poate, ne protejează de suferințe. Cine să treacă de acest zid impenetrabil?!

În iubire trebuie să fii bun. Iubirea este un efort, iar atunci când nu vrei să depui efort și ai impresia că partenerul trebuie să te accepte fix așa cum ești, cu acele mii de defecte pe care nu vrei să le corectezi, nici n-ai parte de dragostea pe care o trăiesc „norocoșii”. Pentru că da, noi îi vedem ca pe niște norocoși, însă oamenii fac reale eforturi pentru a fi în relații sănătoase, trainice și solide.

Ce-i drept, din dorința de a fi iubiți pe termen lung și pentru ceea ce suntem cu adevărat, avem tendința de a-i povesti actualului partener despre toate iubirile din trecut. Nu spun că este rău, dar nici bine nu este. Încrederea se câștigă în timp, oamenii își fac cu ușurință impresii greșite, își formează rapid impresii eronate și emit judecăți fără remușcări. Când tu îi povestești actualului tot trecutul tău, aparent te acceptă așa cum ești, însă în momentele de conflict, toate aceste lucruri se pot întoarce împotriva ta.

Atunci când povestești tot trecutul tău, nu doar că îți pui sufletul pe tavă, îi dezvălui omului toate vulnerabilitățile, fricile, defectele, greșelile și modalitățile prin care poți fi condus la o „moarte sigură”. Îi dezvălui toate armele și slăbicinile tale, devenind o pradă ușoară pentru cel care, la început, nu te cunoaște și nu este atașat de tine.

Este de preferat să intri într-o relație curat și sincer, însă o poți face fără să îl pui în gardă și fără să îți predai „armele”. Un favor îi faci și îți faci dacă nu mai repeți greșelile trecutului și te străduiești să fii sufletul său pereche, nu spunându-i că tu ești într-un anume fel, că ai avut N relații și ai făcut o mulțime de greșeli. Lasă partenerul să-ți descopere sufletul, mintea și trupul. Nu îl forța să te vadă cum crezi tu că ești. Poate greșești în ceea ce te privește, poate exagerezi și cu siguranță nu este cazul să te spovedești.

Așa cum am mai scris, partenerul nu este Dumnezeul tău, nu te poate salva și nici nu te poate opri de la a mai repeta aceleași greșeli. Te schimbi pentru că vrei. Iubești pentru că așa simți. Te abții pentru că nu mai vezi pe nimeni altcineva în fața ochilor. Rușinea și teama nu își au rostul. Un om limitat te judecă pentru trecutul tău murdar, însă un om evoluat apreciază transformarea și schimbarea.

Nu ești un produs și nu trebuie să dai jos ambalajul ca să poți fi iubit la adevărata ta valoare. Cel care își dorește să fie cu tine, are răbdare și te ajută, voluntar sau involuntar, să ajungi la cea mai bună versiunea a ta. Pentru că aveți o influență benefică unul asupra celuilalt. Iubirea este un sentiment natural, însă a fi într-o relație trainică și puternică reprezintă o muncă pe care tu o îndeplinești cu dragă inimă. Pentru că acolo este locul tău și fericirea lui reprezintă fericirea ta. Evoluați împreună.

Pe fondul fricii, „nemeritismelor”, manipulării și dominării nu se construiesc iubiri pentru toată viața. Din aceste sentimente negative se nasc obsesiile și aventurile, nu adevăratele relații divine.

Tu cine ești? Persoana din trecut? Cea pe care ai îngropat-o odată cu nefericirea apusă sau ești omul nou de azi? Dacă nu mai ești cine ai fost, de ce mai simți nevoia să vorbești despre cine ERAI?! ERAI sau încă mai ești?! Conștiința ta ce spune?

 

P.S. Stiu că nu există cuvântul „nemeritism” în DEX! Încă nu m-am prostit! :))

 

Obiectul nebuniei mele…

Obiectul nebuniei mele...

– Îmi placi.

– Poftim?

– Am spus că îmi place de tine!

– Serios?

– Da, sunt foarte atrasă de tine. Ai putea deveni obiectul nebuniei mele.

– Adică? Eu sunt un obiect?

– Poți fi. Îmi place controlul. Îmi place puterea. Ești acel gen de bărbat cu care nu voi trăi niciodată o iubire pașinică, lină și echilibrată. Cu tine nu am șansa să cunosc pacea sufletească. Ba din contră, îmi clocotește sângele în preajma ta. Sunt convinsă că o să ard în flăcările Iadului din cauza ta.

– Atât de mult mă placi?

– Da! Lângă tine chimia corpului meu se schimbă. Încep să tremur și îmi aud sângele șiroind în vene. Nu se poate trăi așa. Așa se moare… încet. Cu fiecare clipă. Replica asta am auzit-o într-un film, recunosc, însă sunt singurele cuvinte care îmi descriu emoțiile.  Sentimentele mele pentru tine mă depășesc.

– Mă iubești?

– Nu cred. Tu nu reprezinți iubirea, ci o obsesie. Am trăit povești de genul. Știu ce aduci, știu ce o să declanșezi. Acum sunt ok, sunt echilibrată, aparent nu există nimic care m-ar putea surprinde la tine. Cred că mi-am învățat lecția. Cred că nimeni nu mă mai poate terfeli. Și totuși tu o să apeși acel buton – factorul declanșator care o să mă transforme într-o femeie nebună și obsedată după tine. Nu, nu ești iubirea vieții mele și nici nu o să fii. Nu cred că o să mă iubești, nu cred că o să-mi fii fidel, nu cred că o să mă simt în siguranță lângă tine.

– Și atunci ce îți place la mine?

– Mă provoci. Mă inciți. Ești inteligent, îți place joaca, flirtul, citesc și la tine un soi de perversitate și nebunie. Ești insațiabil, îți place puterea și nu te implici niciodată mai mult decât e cazul. Tu nu iubești, tu deții. Cunosc tipologia ta. Văd cum privești femeile. Văd cum le vorbești. Văd cum le controlezi și ce efect ai asupra lor. Aparent eu sunt aia mai deosebită în fața căreia chiar te deschizi. Dar nu e deloc așa. E doar un joc.

– Crezi?

– Da, cred! Ești șarmant, seducător și, totuși, înșelător. Ai sentimente, însă nu vânezi fericirea, fericirea nu reprezintă scopul vieții tale, ci durerea de după o iubire violentă. Te pedepsești și pedepsești.

– Cred că exagerezi.

– Posibil. S-ar putea să exagerez. S-ar putea să fii un bărbat decent, însă ești prea întunecat ca să fii doar un oarecare. Puterea și controlul nu aduc niciodată nimic bun. În dragoste nu simți nevoia să domini. Dorința de a-ți exercita puterea ți se trage din acea nesiguranță fantastică pe care o simți pulsând în tine, dar pe care nu ești în stare să o risipești. Cât despre control, în sinea ta e un haos total.

– Odată cu dragostea se risipesc îndoielile, teama, rezervele, obsesiile, nesiguranțele și fantasmele trecutului. Răul devine bun. Infidelul devine fidel. Răzbunătorul își găsește liniștea și tot așa. Nebunul se însănătoșește. Oamenii fericiți și împliniți nu înșală, nu mint, nu rănesc, nu omoară.

– Cunosc, dragule, cunosc. Însă noi nu am identificat ACEI oameni lângă care să ne simțim întregi. Emoțiile pe care le simt în preajma ta nu sunt de bine. Faptul că m-ai poseda nu are nimic de-a face cu iubirea. Împreună suntem distructivi. Nu suntem o influență bună unul pentru altul. Te vreau… dar știi cum o să fim după?! Distruși!

– Păi și-atunci, hai să ne nenorocim împreună?

– S-ar putea să vreau dacă știi cum să mă determini…

Despre complexele femeilor…

Din cartea Colecționara de Secrete, capitolul „Perfect de Imperfectă”, despre complexele femeilor!

Toate femeile au complexe, draga mea. Doar că unele sunt destul de proaste încât să le spună și bărbaților, iar altele sunt suficient de deștepte încât să păstreze pentru ele temerile și obsesiile pe care le au.

Nu ți se pare că ești cam dură cu femeile, Aida?

Nu sunt dură. Sunt sinceră, iar eu fac parte din categoria proastelor care își scoteau în evidență imperfecțiunile în fața bărbaților. Știi, bărbați îndrăgostiți nu văd defectele femeilor lor. Ei observă formele și sunt atrași de acele detalii care îi stimulează, care le incită imaginația. Bărbații îndrăgostiți nu văd colăceii, nasul nu-știu-cum, ochii asimetrici sau mai știu eu ce hibă. Ei văd femeia și atât.

Scurt moment de tăcere

Ascultă-mă! Dacă îi vei spune bărbatului tău zi de zi că ești nașpa, atunci și el o o să te perceapă ca fiind nașpa. Pentru că tu singură îți proclami defectele și nemulțumirile. Și dacă tu nu te placi, îl vei face și pe el să nu te mai placă. La început o să te contrazică, o să-ți spună că ești frumoasă și greșești. Dar dacă îl obosești zilnic cu prostiile tale, îl vei aduce în punctul în care îți va da dreptate. Și nu vrei să-l auzi spunându-ți: „Da, poate că ar trebui să mai slăbești. Poate că ar trebui să faci un tratament pentru pielea aia zgrunțuroasă. Poate că ar trebui să mergi la sala, ți s-a lăsat fundul, iar sânii tăi nu mai sunt la fel de fermi”. Nu vrei să-ți dea dreptate în astfel de momente. Tu vrei să te contrazică. Dar va obosi să iubească o femeie nesigură, care ea însăși nu se iubește. Nu așa obții laudele dorite. Nu așa. Dacă vrei să-ți spună că ești cea mai frumoasă femeie, trebuie să i te prezinți ca atare. Pune-ți cea mai sexi rochie de seară, ia atitudinea de famme fatale și o să te copleșească cu acele complimente după care râvnești. De ce crezi că bărbații sunt atrași de femeile ușor vulgare?! Pentru că ele au învățat să-și ascundă temerile, par sigure pe ele, dau impresia că sunt senzaționale, iar ei le văd exact așa cum se prezintă.

Deci trebuie să ne ținem gurile închise.

Exact! Îmi amintesc cuvintele lui G.: „Ești grozavă când ești dezinhibată, nebunatică și spontantă, dar mă obosești cu temerile tale.” Așadar, mă plăcea când eram sigură pe mine și dezinhibată și-l oboseam când aduceam vorba de fricile și complexele mele. Legea pe care ți-am spus-o mai devreme este valabilă pentru toți bărbații – la început ne contrazic spunându-ne că suntem minunate, dar dacă o ținem una și bună cu evidențierea defectelor noastre, ajungem să-i plictisim. Îi facem să-și atingă punctul de saturație. Și nu vrem asta, nu?

Oare ce văd femeile atunci când se uită în oglindă, Aida?

Majoritatea dintre noi observăm mai întâi ceea ce ne lipsește. Complexele noastre s-au născut dintr-o lipsă de încredere în noi însene. Ne simțim inferioare altor femei și uităm că nu tuturor bărbaților le plac femeile slabe, înalte și cu sânii mari. Sunt bărbați care preferă mignonele pentru că sunt mai ușor de manipulat în pat. Alți bărbați sunt atrași de femeile voluptoase sau chiar plinuțe. Unora le plac femeile cu șoldurile generoase, alți bărbați preferă femeile cu fundul mic sau sânii mici. Unii bărbați sunt stimulați de ochii albaștrii, alți bărbați preferă femeile slăbuțe, cu glezne fine. Adevărul este că suntem unici și avem gusturi diferite. Fiecare sac își are petecul și fiecare floare are umbra ei.

Chiar dacă pe tine, ca femeie, te obsedează colăceii tăi, burtica ușor proeminentă, kilogramele în plus sau în minus, pistruii, alunițele, sânii asimetrici, picioarele puțin crăcănate sau prea apropiate, fundul nu tocmai ferm sau nasul cam prea proeminent, bărbații nu fac un capăt de țară din asta. Ba chiar sunt deranjați dacă tu te plângi tot timpul de acele defecte care îți umbresc stima de sine și atitudinea corectă. Un bărbat observă forma corpului și rontunjimile, felul cum îl stârnești și cât de mult reușești să-i inciți imaginația. Și cu cât pari mai mulțumită de tine însăți, mai stăpână pe tine și mai conștientă de atuurile tale fizice și intelectuale, cu atât va fi mai atras de tine. Nu există femei urâte, există numai femei care nu știu să-și pună în valoare atuurile și calitățile, iar atitudinea contează cel mai mult.

De ce te vreau și nu te alung?!

De ce te vreau și nu te alung?! Este o întrebare căreia i-am găsit răspunsul de mult. Nu te mira te vreau și n-ar trebui să găsesc nicio justificare. Și totuși o fac. O fac pentru că simt nevoia să o fac. Am o mulțime de motive logice și ilogice. Unele mai puternice și mai întemeiate decât altele.

De ce te vreau și nu te alung?! Pentru că ești! Pentru că în tine am găsit cumva, într-un mod aparte, neobișnuit, deosebit și deloc banal, reflexia propriului meu suflet.

Te vreau pentru că într-un fel anume și specific, semănăm. Providența ne-a adus în același punct, iar singurătatea și durerea ne-au apropiat. Avem dureri diferite, dar în fond, tot durere se cheamă.

Te vreau pentru că oricât de diferiți am fi, de nepotriviți, de departe și de complicați; oricât de bine sau de rău ne-am înțelege, există ceva între noi. Există o forță. Niciunul dintre noi nu a cunoscut numele acelei forțe și totuși, ea ne leagă și ne îndeamnă să înaintăm.

Te vreau pentru că ne-am susținut. Ne-am ajutat. Ne-am iubit. Ne-am detestat. Ne-am împiedicat de multe ori. Ne-am îmbrâncit. Ne-am lovit. Ne-am doborât. Ne-am izgonit. Și totuși iată-ne!

Te vreau pentru că nimeni nu trezește în mine ceea ce tu reușești dintr-un singur cuvânt sau gest.

Te vreau pentru că nimeni nu ajunge mai bine, mai adânc, mai fierbinte și mai intens la inima mea.

Te vreau pentru că doar tu mă cunoști, înțelegi, știi, faci și nu faci, fără să îți spun.

Te vreau pentru că mă auzi, mă asculți, mă accepți și mă vrei, oricât de multe nebunii, obsesii, temeri, greșeli sau gafe aș face.

Te vreau pentru că știi să te joci, mă amăgești, mă provoci, mă întărâți, mă ațâți, mă stimulezi, mă impulsionezi și mă motivezi.

Te vreau pentru că în tine am găsit fantezia, erotismul și dorința. Toate depășeșc cu mult limita cunoscută de oameni. Mereu am impresia că noi nu suntem oameni. Suntem atât de diferiți de restul lumii. Prin ochii noștri și prin sufletele noastre trec altfel lucrurile. S-ar putea spune că suntem speciali sau ciudați.

Te vreau pentru că totul între noi este inexplicabil. Pentru că nu poate fi povestit. Pentru că n-avem nevoie de părerea nimănui și pentru că nimeni și nimic nu poate să influențeze ceea ce facem sau nu facem.

Te vreau pentru că nimeni nu știe, nu ar înțelege și nu ar aproba legătura noastră.

Te vreau pentru că nimic nu e simplu. Pentru că nu câștig nimic ușor. Pentru că totul este o provocare și pentru că niciodată nu știu la ce să mă aștept.

Te vreau pentru că mă surprinzi. Pentru că adesea mă iei pe nepregătite și pentru că scoți la iveală vulnerabilitatea din mine. În brațele tale ador să mă simt vulnerabilă, slabă lipsită de voință și apărare.

Te vreau pentru că mă faci să simt. Pentru că trezești în mine emoția și pasiunea.

Te vreau pentru că mă faci să îmi fie dor, să tânjesc și să fierb.

Te vreau pentru că din prima clipă, atunci când ți-am văzut palmele, mi le-am imaginat pe trupul meu. Iar ele nu m-au dezamăgit ba din contră, m-au îmblânzit.

Te vreau pentru că mi-ai redat culoarea. Pentru că de când cu tine, totul a început să conteze și să capete importanță.

Te vreau pentru că tu m-ai făcut să privesc viața cu alți ochi. Pentru că mi-ai dat curaj și poftă.

Te vreau pentru că datorită ție m-am redescoperit și am decis să încerc din nou. Să am încredere. Să vreau. Să las trecutul în urmă și să încerc, fie ce-o fi.

Te vreau pentru că împreună cu tine și datorită ție, ziua de mâine poate să nu mai vină.

Te vreau pentru că m-ai învățat să prețuiesc clipa, momentul, secunda. Pentru că tu mi-ai arătat că nici timpul, nici spațiul nu mai contează atunci când într-o singură secundă reușești să cuprinzi în brațe toată fericirea și plăcerea lumii.

Te vreau pentru că atingerile tale mă electrizează. Pentru că degetele tale așază pe pielea mea fiori și emoție.

Te vreau pentru că săruturile tale sunt unice. Pentru că pe buzele tale se află o dulceață care până nu de mult, eu nu o cunoșteam.

Te vreau pentru că parfumul tău mă îmbată de la distanță. Pentru că ochii tăi mă intimidează și mă incită.

Te vreau pentru că mă încurci adesea, dar tot tu mă descurci.

Te vreau pentru că mă faci să tremur și pentru că doar pielea ta poate să îmi încălzească trupul.

Te vreau pentru că mă faci să râd cu poftă, cu glas. Știi tu, „veselia și soarele dimineții”.

Te vreau pentru că ai fost al meu și pentru că mai poți să fii.

De ce te vreau și nu te alung?! Te vreau pentru că ești și sunt.

Alungă-mă tu dacă vrei, dar mai bine decide-te să mă păstrezi în viața ta! Pentru acum, pentru un moment, pentru cât o să fie sau pentru cât o să dureze. Timpul și-a pierdut de mult valoarea și farmecul. Să nu mai măsurăm ceea ce avem în timp, să lăsăm forța căreia nu-i cunoaștem numele, să ne lege sau să ne dezlege!

Te vreau și nu te alung! Ce vrei să știi mai mult de atât?!

Drama Queen, zisă și gelozia întruchipată…

Drama Queen, zisă și gelozia întruchipată

Mă știți ca fiind Dama Fără Secrete, dar pe lângă asta, sunt Drama Queen. Nu există femeie mai nebună și mai obsedată de gelozie decât mine. Gelozia este toxică, strică relațiile și le omoară înainte ca ele să se împlinească cu adevărat. Știu foarte bine teoria, însă nu reușesc să mă stăpânesc niciodată. Oricât aș încerca, nu îmi pot opri gândurile și temerile. Și am de suferit, niciodată de câștigat. Oare când voi reuși să-mi stăpânesc aceste porniri distrugătoare? Când voi reuși să devin și eu o femeie stăpână pe situație, sigură pe ea însăși, dar mai ales, sigură de bărbatul de lângă ea?! Oare când îmi voi învăța lecția?! Cum ar fi să fiu mai miserupistă și mai zeflemistă?! Cred că aș deveni o Dama chiar interesantă. 🙂

Nu îmi fac rău numai mie, fac rău în primul rând bărbatului de lângă mine, căruia îi vreau și îi devorez tot timpul și toată atenția. Dar știți cum stă treaba, suntem oameni și oamenii mai vor să aibă timp și pentru ei înșiși. Chiar și eu mai simt nevoia, uneori, să petrec timp cu mine însămi. Dar când mă îndrăgostesc, timpul petrecut singură este aproape o tortură și în mintea mea încep să încolțească scenariile – Ce face? Cu cine e? Dacă a cunoscut pe alta? Dacă se culcă cu alta? Dacă mă înșală? Dacă mă minte? Dacă dacă dacă. Și dacă e să se întâmple, oricum se poate întâmpla cu sau fără voia mea. Gelozia mea și „precauțiile” exagerate pe care le iau, nu reușesc să salveze relația, ba chiar o îngroapă definitiv în pământ.

Ma strică gelozia și mă apucă nebunia întotdeauna din cauza ei. Aștept, sper, mă arunc cu capul înainte. „Eu centrez, eu dau cu capul” emoțiile, nesiguranța și disperarea. Mă lupt cu mine, mă lupt cu el. Înnebunesc eu și-l înnebunesc și pe el. Încerc tot felul de manipulări, arunc tot felul de fitile și totuși singură pic în propria plasă și mă sufoc, mă omor puțin câte puțin. Nu e tragic ceea ce scriu eu aici, este doar neplăcut și pe undeva, am o urmă de regret. Dar doar o urmă mică, infimă de tot cine nu mă suportă în cea mai rea variantă a mea, nu mă merită în cea mai bună variantă a mea. Dar recunosc, mi-ar plăcea să fiu „mai altfel”, poate mai puțin dramatică, poate mai puțin geloasă, poate mai puțin nesigură, puțin mai reținută. Vreau să fiu „mai altfel”, încerc și mă străduiesc până când mă îndrăgostesc. Și când m-am îndrăgostit, începe filmul! Atunci începe jocul geloziei, cel în care eu am cel mai mult de pierdut. Și-n toată nebunia, la final, îmi promit ca la viitorul bărbat să fiu „altfel”. Poate că într-o zi o să reușesc. Poate atunci când dragostea o să fie împărtășită! Dar până vine ziua aia, am tot dreptul să fiu nebună și să mă îmbolnăvesc de ulcer. Și pe mine și pe el. :))))