Tu cât de mult te prețuiești?!

Iată o bucățică din introducerea cărții Colecționara de Secrete – Tu cât de mult te prețuiești?!

Nu m-am lăsat niciodată în voia sorții, deși soarta a vrut să mă tragă în piept de nenumărate ori. Dacă m-aș fi lăsat în voia sorții, la șaisprezece ani ar fi trebuit să mă mărit cu un tânăr nepotrivit; la șaptesprezece ani ar fi trebuit să-mi pun capăt zilelor, pentru că viața de acasă era mai grea decât puteam duce; la optsprezece ani ar fi trebuit să-mi vând virginitatea unui arab dispus să-mi cumpere cea mai de preț virtute; la nouăsprezece ani ar fi trebuit să mă mărit din nou, cu un bărbat nepotrivit și slab; la douăzeci de ani ar fi trebuit să mă călugăresc și poate că ar fi fost mai bine, m-aș fi ferit de multe dezamăgiri și suferințe; iar la douăzeci și unu de ani, ar fi trebuit să cad pradă unui bărbat care era dispus să-mi ofere multe în schimbul cărnii mele. Dar ar fi însemnat să-mi vând sufletul și să devin un bun consumabil. Ar fi însemnat să-mi vând esența, nu doar carnea. Și-atunci, un astfel de compromis nu se face niciodată. Mai ales atunci când ții la conștiința ta și ai încredere că acolo, undeva, se află o porție de dragoste numai pentru tine.

Dragostea. Doamne, dintotdeauna am căutat iubirea necondiționată și-am rispit-o atât de mult, până n-a mai rămas nimic. Am consumat iubirea pe pâine și m-am ales cu firimiturile insuficiente. Flămândă am mai fost, flămândă am rămas. Mereu am trăit cu impresia că fiecare sac își are petecul și fiecare floarea are umbra ei. O fi adevărat? Ar trebui să fie! Altfel aș rămâne fără speranță, iar un om fără speranță este din start un om mort. M-am târât adesea prin mocirlă, căutând iubirea în așternuturi transpirate și în palme nesincere. Dar cumva am reușit mereu să ies la suprafață din noroi. Mi-am scrijelit genunchii, coatele și umerii. Mi-am întunecat cu bună știință rațiunea și mi-am însângerat inima, cea care ar trebui să mă țină în viață mulți ani de acum încolo. M-am distrus și m-am reîntrupat. N-am rămas intactă, nu sunt ca nouă, rănile fizice s-au vindecat, însă sufletul încă îmi este pătat de murdăria păcatelor de acum mult timp, iar conștiința încă mă învinovățește de câteva lucruri. Cred că este un semn de sănătate mentală faptul că încă mai am conștiință și încă mai am capacitatea de a mă ierta. Până la urmă mie mi-am făcut cel mai mult rău.

Toate relațiile potrivite și nepotrivite, toate alegerile bune sau rele, au luat forma unui tipar. Acest tipar mi-a demonstrat de fiecare dată că nu voi fi niciodată iubită și nu voi învăța niciodată să iubesc sănătos până când nu voi fi în stare să mă prețuiesc. Fiecare acțiune bună sau rea, fiecare experiență fericită sau nefericită, fiecare om întâlnit, potrivit sau nepotrivit, m-au condus către o variantă a mea mai bună. De la prețuirea de sine pleacă totul: eșecurile și succesele noastre, fericirea și nefericirea noastră. Pentru că este un lucru știut de toată lumea, dacă tu nu te respecți, nu o să te respecte nimeni. Și dacă tu nu te iubești, nu o să te iubească nimeni. Până la urmă, tu cât de mult te prețuiești?