Constatări despre bărbați…

Constatări despre bărbați… despre unii bărbați…

Am revenit! Zilele trecute mi-am petrecut sufletul prin capitală. Mi-am sărbătorit victoria, pofta de viață și fericirea. M-am văzut cu prietenii vechi pe care îi iubesc din tot sufletul și am câștigat prieteni noi la care îmi stă gândul și acum. Am stat la povești despre Vama Veche, cea care îmi știe toate ofurile, despre trecut, prezent și viitor. Am vorbit despre mine, cea care eram și despre mine, cea care am devenit! Am rememorat iubiri, oameni, amintiri. Am mai găsit răspunsuri și am recâștigat speranțe!

Am făcut planuri, am râs cât pentru o lună și am realizat că sunt una din cele mai norocoase persoane. Sunt privilegiată să am așa oameni în preajma mea! Deja mi-e dor de cea mai bună prietenă a mea de care n-am reușit să mă bucur pe deplin, de noul meu frate care mi-a intrat la inimă fără să-mi dau seama când, de fata cu cei mai frumoși ochi albaștri, cu un suflet de milioane, atât de specială și importantă în viața mea, de salvatorul meu pe care îl ador și de el, cel care mai ieri era omul Vamei și care astăzi e capabil să-mi dea lecții despre afaceri, bani și voință! Ce viață frumoasă am! 🙂

Dacă anul trecut a fost un an irosit în mare parte, mai ales din punct de vedere profesional, anul acesta constat că trăiesc și realizez cât pentru doi ani. Dar nu despre realizările mele scriu azi, ci despre bărbați. Este evident faptul că m-am întors cu povești despre bărbați. Of, ce ne-am face fără bărbați?! Mi s-au scurs ochii la tot felul de masculi prin cluburile din București, dar parcă toți au ieșit din aceeași mamă – prea mulți bărbați cu barbă, mult prea mulți. Îmi plac bărbații cu barbă, am o slăbiciune pentru ei, dar prea a devenit un „accesoriu” comun, așa că m-am plictisit. Și în Buzăul meu este la fel, majoritatea poartă barbă. Jos barba!

În plus, am mai realizat ceva – nu-mi mai plac bărbații mai tineri decât mine. Înainte spuneam în stânga și în dreapta că sunt minunați, că sunt veseli, nebunatici, afectuoși, că au pielea și carnea nu știu cum, că miros a tinerețe, că sunt potenți, că hâr și că mâr! Doar argumente pro găseam! Ei bine, dacă dai de unul imatur, ai pus-o! Ar fi cazul să fugi mâncând pământul. Poți fi pupată și-n tălpi, dacă nu îl duce prea mult mintea și dacă se dă cine nu este, așa cum fac majoritatea tinerilor din ziua de astăzi, mai bine pa! Mai bine stai liniștită și-ți cumperi un vibrator pentru nevoile tale fizice! Doar beată aș putea comite o astfel de „nedreptate” pentru sufletul meu, așa că am avut grijă cu „vazele” de vodkă tonic băute! Am reușit să nu-mi beau mințile și să nu-mi fur sufletul pentru o seară.

Mi-am reamintit că unii bărbați n-au miros. Curat, poate și parfumat, însă dacă eu nu simt mirosul și nasul meu îl refuză, aleluia. Dacă nu simt nici măcar atunci când îmi aștern buzele pe gâtul lui, e semn clar de la natură că nu există nici măcar un sâmbure de atracție. Mirosul unui om îmi poate întoarce pielea pe dos și poate da foc minții mele. Și nu, nu este nevoie ca el să miroasă a parfum scump, ci să emane prin toți porii acea sexualitate parfumată care mă activează și-mi întărește sfârcurile. Cât mi-aș fi dorit să simt asta… dar n-am putut! M-am oprit la flirt și m-am bucurat de atenție. Uneori e plăcut să fii privită ca o prăjitură din cea mai fină ciocolată, să-l vezi cum își dă silința, și-ar dori, dar nu știe cum să acționeze, se fâstâcește și o dă din gard în gard, doar-doar vei lua tu inițiativa. Eheee, am luat de prea multe ori inițiativa! Și pentru cine-a meritat și pentru cine n-a meritat! Așa că stop! Să fim decente zic! 😛

Concluzia 1: Tot n-am reușit să întâlnesc bărbatul visurilor, dar măcar m-am distrat! :))))))

Concluzia 2: Eu am nevoie de un adevărat domn! 🙂

Concluzia 3: Bărbaților le plac femeile tatuate, cică tatuajele sunt sexy! Am știut eu de ce mi le-am bătut! :))))))

Iubește-mă acum!

Iubește-mă acum!

Mi s-a oprit inima în gât! Oh, Doamne! Din ce univers ai scăpat? Nu ești om, nu ești înger, nu ești nici demon. Ești tu. Unic! Mă sperii și totuși te vreau. Tremur în prezența ta. Nu îmi pot stăpâni emoțiile. Respirația mea o ia razna. Închid ochii, încerc să te scot din raza mea vizuală, dar în zadar mă lupt. Mă ajunge din urmă mirosul tău. Te apropii. Nu te apropia, te rog, nu face asta! Lasă-mă! Nu mă atinge! Nu mă săruta! Nu mă mângâia. Nu te mai juca cu sufletul meu. Nu pot să-ți rezist. Mă domini.

Îți inspir mirosul și simt cum îmi invadezi tot corpul. Ești înăuntrul meu. Nu mă pot apăra de miros. Ești în plămânii mei. Încet, încet, cobori prin vasele de sânge și-mi deschizi inima cu o ușurință de parcă ai avea cheia la tine. Miroși mai altfel decât orice alt bărbat. Un miros rupt parcă dintr-un Rai necunoscut mie. Ce flori ți-au atins pielea? Ce zâne te-au dezmierdat la naștere? Ești ireal! Parfumul tău e ireal. Miroși a copil, a miere, a ceva nemaiîntâlnit. O combinație letală. Miroși a sinceritate și te comporți ca un bărbat. Fiecare gest al tău emană masculinitate, putere dominație. Nu! Ce caut eu aici? Ce cauți tu cu mine? Doar mirosul tău are iz de inocență și candoare, în rest îmi intri în piele ca un microb menit să-mi distrugă sistemul imunitar voința. Nu o să scap întreagă!

Nu vreau să mă ai. Nu pot să-ți rezist. Mă împotrivesc cu toată ființa. Dar ești în fața mea. Mă privești. Îmi zâmbești. Îți dezvelești dinții albi. Închid ochii. Îmi imaginez că mă muști că îmi sfâșii carnea. Aș merita! Așa îmi trebuie! Nu îți pot rezista, Dumnezeule. Aș vrea să fug. Dar nu pot. Nu-mi mai simt picioarele. Buzele tale abia le ating pe ale mele. Nasul tău îl mângâie pe al meu. Respirația ta caldă îmi dă fiori. Cu buricele degetelor îmi atingi obrazul, iar cu mâna dreaptă mă ții strâns de ceafă, de parcă ți-ar fi teamă că o să cad sau o să fug. Te rog, oprește-te! Înțelege! Nu mă pot apăra de tine. Dar tu îți oprești mâna pe sânul meu. Cel care se întărește sub atingerea ta. Nu! Îmi scapă un geamăt și respirația mi se accelerează. Corpul meu reacționează prea viu în contact cu tine. De ce?

Mă abandonez. Mirosul tău diferit m-a învins. Am încercat să-mi țin respirația. Dar mi-am întredeschis buzele înainte de vreme și m-am lăsat sărutată. De ce mă săruți așa? Nu înțelegi că sunt slabă? Sărută-mă murdar! Nu așa! Nu atât de blând! Fii violent! Nu așa! Nu atât de tandru! Blândețea nu o voi putea uita! Buze pline, gust de amăgire, dulcele iubirii mele. Da, în ecuația asta doar eu iubesc. Dar pentru o clipă nu îmi mai pasă. Nu-mi pasă de nimic. Momentul e al nostru. Te vreau! Mă decid că te vreau. Și te las, mă las îți dau mă dau ție. Iubește-mă! Iubește-mă acum! Mâine nu va mai exista! Știu! Nu trebuie să-mi spui. Prezența ta îmi confirmă!

Nostalgie

Peste o oră și ceva este 1 Mai 1 Mai Muncitoresc. Dar pentru noi, cei tineri, cei care n-am prins vremurile grele ale comunismului, 1 Mai nu este decât un nou motiv de nostalgie. Nostalgia începe pe o plajă pustie, un apus de soare, o EA îndrăgostită și un EL euforic de aburii fierbinți ai dragostei. Nu se știau de mult, dar păreau că se cunosc de-o viață fără motive, fără sens și neașteptat, îi cuprinse iubirea. Nici ei nu înțelegeau prea bine ce simțeau, dar sentimentele mocneau în ei, atracția dintre ei era atât de puternică mai presus de voința lor.

Ea era un spirit liber, căreia nu-i plăcea să se simtă constrânsă de regulile unei relații. El era un romantic incurabil, care își căutase sufletul pereche de pe vremea când începuse să-și dea seama ce e dragostea. Se potrivea, așa credea el însă ea, nu făcea decât să trăiască momentul. El o voia pentru o viață, ea îl voia pentru o perioadă. Planurile lor nu coincideau, dar se mințeau frumos că timpul va așeza lucrurile. El spera să o convingă cu afecțiunea lui, ea știa că va pleca într-o zi. Probabil a doua zi.

În acea zi de 1 Mai sărbătoreau, ce, nici ei nu știau. Dar se simțeau bine și aveau de gând să-și satisfacă toate poftele, până și cele mai ascunse fantezii. Emoțiile nu-i copleșeau, ci îi făceau să fie și mai deschiși. Nu puteau să stea fără să se sărute, nu puteau să stea fără să se atingă, de parcă dacă s-ar fi îndepărtat unul de altul, chiar și un pas, sentimentele lor aveau să se risipească. În felul ei îl iubea și ea. Dar credea că nu pentru o viață, habar n-avea ea cât urma să regrete decizia de a fugi din ghearele dulci ale acelei relații. Acel apus de soare urma să îi rămână în suflet pentru o viață, acea răcoare înțepătoare, de mai, avea să i se impregneze în piele pentru totdeauna, parfumul lui avea să îl păstreze mereu în podul palmei. Dar ea nu ar fi crezut, ar fi jurat oricând că-l va uita, dar nu reuși să o facă niciodată.

Marea părea mai liniștită ca oricând, plaja era pustie, erau numai ei doi, frigul și luna care le stătea mărturie pe cer. Stăteau îmbrățișați, el îi șoptea la ureche vorbe dulci, însă ea nu-și dorea să audă nimic, ci numai să simtă. Atunci îl sărută, parcă pentru prima dată, cu atâta foc și atâta patimă, încât crezu că îi va sta inima în loc. Dar nu fu așa, inima începu să-și accelereze bătăile, păturile groase începură să emane mult prea multă căldură, așa că le abandonară pe nisipul jilav. De sub haine se simțeau atingerile electrizante. Pielea li se înfiorară, iar respirațiile începură să li se audă sacadat. Nicicând liniștea nu fusese mai muzicală, nici când simțurile lor nu fuseseră mai treze. Încet, încet, își descoperiră unul altuia trupurile. Marea le cânta geloasă cântecul ei violent. Valurile se izbeau de plajă, dar nimic nu mai conta, nici frigul nu-l mai simțeau. Era atâta căldură în jur, încât simțiră nevoia să se predea mării, să se iubească în focurile reci și purificatoare ale valurilor. Făcură dragoste ca niște adolescenți, atât de intens și-abia când simțiră din nou frigul ieșiră din brațele valurilor. Tremurau tremurau de-atâta iubire, de-atâta plăcere El o iubea mai presus de orice însă ea, în zorii dimineții, îl înveli cu drag în cortul ce-și găsi culcușul și plecă. Îl lăsă acolo și nu se mai întoarse niciodată.

Nostalgie…

Articol scris pe 30 aprilie 2014.