Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

00:14. Aseară. „Pune și tu o poză cu tine la profil. The end nu te reprezintă!”

Uitasem cu desăvârșire că pe whatsapp îmi pusesem poza „the end” și statusul mezzodisponibilă de nu știu câte luni. The end a luat naștere, așa, ca o răzvrătire. În mintea mea poza semnifica sfârșitul unei etape. Când am pus fotografia eram hotărâtă să termin cu Dama cea optimistă, iubitoare, credulă, veselă, nebună, impulsivă, curajoasă, declarativă, darnică, etc.. Voiam să învăț să acționez contrar inimii mele. De fiecare dată am făcut ce-am simțit și mereu am avut de pierdut.

Așa ce mă săturasem de mine slabă, proastă și declarativă încât mi-am dorit cu tot dinadinsul să mă schimb radical. Să ajung la o versiune a mea mai sănătoasă din punct de vedere emoțional. Să fiu mai a dracului, mai fermă, mai miserupistă, mai ancorată în realitate. Pe principiul: „dă-te-n mă-ta de scârbă, s-a terminat”, voiam să mă eliberez de mine însămi! Dar nu prea știu să fiu rea și e clar că nu vreau, nu pot și nici nu știu să trăiesc în întuneric, tocmai de aceea the end nu mă reprezintă.

Și uite așa, aseară, am ajuns să îmi pun, pentru prima dată de când utilizez whatsapp-ul, o fotografie cu mine. Cu toate acestea, sunt „mezzodisponibilă” de când mă știu și am senzația că devin din ce în ce mai indisponibilă. Nu mai pot cu dragostea asta. Când aud că X e fericită cu Y pentru că o iubește, o respectă, nu o minte și nici nu o înșală, se strâduiește, iar relația lor este perfectă, mi se zbârlește părul în cap. Pe bune?! De când cu zânismele astea, am ajuns să cred că-s mai defectă decât aveam impresia.

Adevărul este că oamenilor le plac iluziile. Și își trăiesc iluziile până când lumea perfectă face poc, iar oamenii se trezesc dintr-o dată în mijlocul unei realități crunte. Naiba să-i pieptene pe intrușii care strică relațiile fără cusur. Bineînțeles că sunt ironică. Nu cred în perfecțiune. Nu cred că există relație perfectă și mai cred că orice legătură are câte o chichiță, câte o fisură. În orice relație există secrete, mici sau mari. Un sâmbure de mizerie se ascunde în orice legătură. Și nu cred aceste lucruri pentru că obișnuiesc eu să mint, să înșel sau să mă dăruiesc pe jumătate, ci pentru că suntem oameni, iar noi, oamenii, suntem plămădiți din bine și rău, din lumină și întuneric, din calități și defecte.

Ultimele 2 săptămâni mi le-am petrecut în cenzură. Am fost martora unei relații „perfecte” și iarăși am ajuns la concluzia că eu nu sunt făcută pentru măritiș. Nu știu să tac, nu pot să închid ochii, nu vreau să mă abțin și nu pot sub nicio formă să accept niște compromisuri doar pentru că mi-e frică de singurătate sau pentru că X mă fute bine și nu mă îndur de el.

Ce mă fac cu mine? Sau cum ar spune Devill și Roxy, ce dracului caut eu în viața mea? :))))

P.S. Am revenit! Mi-era dor să scriu! <3