De câte ori să mor de aceeași patimă?!

De câte ori să mor de aceeași patimă?

Mi s-a spus că sunt o mică bestie, că sunt rea, rece, încăpățânată, nebună și nehotărâtă. Am fost acuzată că nu știu ce vreau, că n-am toate țiglele pe casă și că ar fi mai bine să nu-mi mai pierd timpul cu bărbați pe care, oricum, nu îi iau în serios. Că ei nu sunt bunuri de care să mă folosesc atunci când n-am ce face.

Așa cățea par?! Mă folosesc de bărbați în scopuri personale?!

Nu mă gândeam că din afară sunt văzută astfel.

Berbecel cum sunt, am fost învățată să iubesc într-o manieră obsesivă și nocivă pentru mine. Oare iubesc așa pentru că sunt smintită sau sunt smintită pentru că iubesc astfel?! Încă nu știu dacă eram țicnită dinainte sau m-am țicnit odată cu dragostea. Habar nu am, dar este foarte probabil să existe și un sâmbure de adevăr în toate aceste acuzații.

Parcă-l aud: Ești convinsă că nu o să mai iubești niciodată.

Contrar a ceea ce văd bărbații în mine, eu mă îndrăgostesc destul de ușor, mă încânt imediat, mi se aprind călcâiele repede și sunt berbeaca aceea care se aruncă înainte fără nicio reținere, fără vreo remușcare și fără teama zilei de mâine. Dar îmi și trecere rapid dacă îmi dau seama că bărbatul acela nu-mi poate îndeplini nevoile emoționale și pe cele intelectuale. Mă plictisesc, sunt greu de mulțumit, sunt dificilă, sunt greu de satisfăcut și dacă nu mă lupt puțin, parcă nu mă simt bine. Sunt posesivă și-mi place atenția mai mult decât orice altceva. Sunt greu de hrănit și uneori am tendința de a trăi la limita dintre fantezie și realitate. Realitatea nu e întotdeauna la fel de frumoasă ca fantezia, iar fantezia nu mă mulțumește niciodată pe deplin.

Vreau totul sau nimic, iar atunci când lucrurile nu ies așa cum sunt așezate în imaginația mea, începe joaca de-a puterea. Cine domină pe cine? Cine câștigă? Cine pierde jocul pe care eu însămi îl inițiez și îl împing la extreme? Chiar dacă pierderea jocului reprezintă un motiv pentru a fi nefericită, faptul că sunt dependentă de trăirile intense nu mă împiedică să-mi risc pielea. Simplul fapt că simt ceva reprezintă un câștig.

Dar am și momente când sunt lucidă și mă țin departe de emoțiile puternice. Am clipe în care nu vreau pe nimeni și-mi doresc să trăiesc singură și liniștită. Fără bărbați care să-mi zdruncine echilibrul și pacea interioară. Atunci devin rea și respingătoare. Răutatea mea este o formă de apărare.

Toate femeile rele au suferit cândva. Și-atunci, ca să nu mai treacă prin aceleași focuri ale Iadului, preferă să fie afuriste. Oricât ar fi femeile de puternice, atunci când iubesc, devin vulnerabile, își pierd voința și orbesc. Femeile deștepte iubesc ca proastele. Femeile de succes în sfera profesională, nu au noroc în dragoste. Detectăm imediat bărbații care au potențialul de a ne suci mințile, tocmai de aceea ne și transformăm în mici bestii. Pentru ca ei să-și dovedească bunele intențiile.

Am nevoie de un bărbat mai nebun decât mine, altfel nu-mi va putea tolera demența. Unul atât de puternic încât să mă pună cu botul pe labe, să mă domesticească și să mă vindece de alienația mintală de care sufăr încă din adolescență. Nu sunt ușor de iubit. Viața cu mine e grea și extenuantă, dar încă mai cred că acolo, undeva, se află un nebun suficient de curajos încât să-și riște Paradisul cu mine.

Nu toți bărbații sunt la fel, nu toți sunt nașpa și puși pe rele, însă dacă noi nu ne protejăm, cine o va face în locul nostru?! Toate aceste teste, figuri și impresii pe care le facem, sunt pentru a ne asigura că nu vom trece, din nou, prin aceleași suferințe.

Și da, nu e o tragedie să suferi din dragoste. N-a murit nimeni din prea multă iubire, dar nici ușor nu este. Toată viața ne este dată peste cap, iar durerea poate să dureze și ani întregi. Dincolo de părțile frumoase ale iubirii, se află și acel unghi întunecat care ne poate ucide.

De câte ori să mor de aceeași patimă?!

Așteptăm să ni se împlinească așteptările?

Așteptăm să ni se împlinească așteptările?

După mult timp, foarte mult timp, cred că ani de zile, aseară am adormit fără să mai țin telefonul lângă mine. Nu știu ce mama naibii așteptam, însă telefonul era nelipsit. Zi sau noapte, telefonul era lângă mine, în raza mea vizuală, cât mai aproape de palma mea dreaptă. Obișnuiesc să-l țin pe vibrații sau pe modul silențios, niciodată pe sunet, tocmai de aceea telefonul se afla în raza mea vizuală, pentru a observa „minunatul” led, de mărimea unei gămălii de ac, cum luminează și în ce culori luminează. Căci da, după culoarea luminiței știu prin intermediul cărei aplicații am fost căutată.

Când văd culoarea verde îmi tresare inima

Aștept!

Mă aștept să

Ce aștept?!

Țineam telefonul lângă mine de parcă așteptam vreun telefon sau vreun mesaj de la cineva important. De parcă dacă aș fi ratat exact secunda respectivă, s-ar fi năruit întreaga mea viață. Recunosc, sunt dependentă de telefon. Cred că este singurul obiect la care nu aș putea renunța. Fără telefon mă simt scoasă din context, ruptă de realitate, singură Însă de ce naiba s-o mai dau cotită, faptul că îl țineam lângă mine chiar și în timpul somnului este un obicei aproape bolnav. Aici nu vorbim de o simplă obișnuință, ci de faptul că marea majoritate dintre noi ne petrecem mare parte din viață așteptând. Așteptând ceva, orice.

Ar trebui să ne petrecem viața acționând!

Întotdeauna așteptăm câte ceva. Așteptăm pauza, vacanța, salariul, sfârșitul lunii, weekendul, persoana iubită, mâncarea, băutura, hainele sau cosmeticele comandate, așteptăm ziua de vineri, momentul perfect, mesajul de la ex, cererea în căsătorie de la actualul, decizia șefului de a ne promova, o viață mai bună, un salariu mai generos, un prieten loial, un neam din străinătate și tot așa. Zilnic așteptăm câte ceva și problema cea mai mare știți care e?! Faptul că așteptările depășesc condițiile realității.

Când închipuirea (așteptarea) depășește probabilitatea reală, atunci chiar există o problemă. Ei bine, eu recunosc. Sunt o tipă care trăiește mai mult în propria lume interioară decât în realitate. Trăiesc mai mult în imaginație decât în realitate și deseori așteptările au fost și sunt mai mari decât pot duce oamenii obișnuiți. Da, totul se leagă de oameni. Așteptările noastre sunt strâns legate de acțiunile oamenilor. Ne așteptăm ca oamenii să facă ceva și într-un anumit fel, iar ei nu fac sau nu fac bine. Așadar, intervine dezamăgirea.

Dar cine e de vină?!

Nu poți cere unui om să fie ce nu poate fi. Să ofere ceea ce nu are sau să se implice, dacă el nu știe cum să o facă sau nu vrea să o facă. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să acceptăm adevărul:

Așteptările în dragoste nu au nimic de-a face cu realitate!

Oamenii nu se schimbă!

Omul construiește în mintea lui tot felul de fantezii amoroase care rareori ajung să fie îndeplinite!

Omul vede ceea ce vrea să vadă și vede exact ceea ce nu-i face bine – proiecția propriului ideal. Însă exact asta este – o proiecție. Proiectându-ți dorințele și așteptările, ceea ce faci de fapt este să-ți programezi o dezamăgire. O dezamăgire care, mai devreme sau mai târziu, o să intervină. Poate că nu o simți acum, chiar în această clipă, dar o vei simți. Îndoiala este primul semn al nefirescului. Dacă ceva nu merge bine, iar tu îți petreci viața așteptând niște schimbări, s-ar putea ca așteptările tale să depășească realitatea. Și-atunci ar fi mai bine să pleci. Să înfrunți realitatea și s-o trăiești așa cum este ea.

Până la urmă, mai așteptăm mult? Ne consumăm viața așteptănd și nu este deloc bine. Dacă trăiești acum o poveste de dragoste, întreabă-te:

Este real ceea ce simți?

Este real ceea ce crezi?

Este real ceea ce trăiești?

Există vreo urmă de îndoială?

Așteptările tale sunt fondate sau nefondate?

Crezi că așteptările tale vor deveni vreodată o realitate palapabilă?

Atunci de ce mai ești acolo?

Aștepți să ți se împlinească așteptările?!

Profund greșit!

Obișnuiam să fac aceeași greșeală ordinară!

P.S. Noaptea rămân divorțată de telefon. Oricum nu am ce aștepta! 🙂

Nu mai ies pe ușa din spate…

Nu mai ies pe ușa din spate…

Sunt ca un copil, dacă mă lași să-mi imaginez și mă îndemni să-mi construiesc o lume a fanteziilor, intru în joc și nu mai ies de acolo decât dacă mă bagi cu forța în casă sau îmi dai vreo două-trei palme la cur, ca să mă dezmeticesc. Chiar și dacă mă smucești și mă tragi violent spre realitate, eu tot o să vreau să-mi păstrez lumea imaginară.

Însă din când în când mai trăiesc realitatea și ca adult. Nu neapărat ca om matur, ci adult, cu niște ani în spate și o experiență de viață mai mult sau mai puțin plăcută. Uneori aleg să fiu vicleană și testez. Testez așa cum fac toți oamenii care nu-și cunosc locul într-un anume spațiu și nu-și știu poziția față de ceva sau față de cineva.

Instinctul de conservare și dorința de a-mi cunoaște locul, nevoia de certitudine mă determină să încerc vulnerabilitatea și/sau punctul slab pentru a testa gradul de implicare, nivelul de încredere, disponibilitatea și statornicia celuilalt. Unde mă aflu? Ce-mi rezervă ziua de mâine? Câtă încredere pot să am? Ce riscuri îmi asum? Care sunt limitele? Uneori am nevoie să știu ce mă așteaptă.

Sigur că aș putea să las lucrurile să se întâmple, însă de ce mi-aș submina sufletul fără rost? Oamenii pleacă, iar când sufletele se dezlipesc unul de altul nu e cel mai plăcut lucru din lume. Nu m-am simțit niciodată părăsită, doar că prefer să-mi conserv sentimentele decât să le mai irosesc.

Când ți-e lumea mai dragă, când dai de greu sau dau ei de prea bine, când ceva nu le convine, când nu mai ai ce oferi sau nu le mai ești de ajutor, când nu mai văd rostul sau sensul, când pur și simplu nu mai iubesc, oamenii pleacă. Îți închid ușa-n nas și te alungă. Îți sugerează să te întorci, frumos, de unde ai venit.

Unii oameni sunt sortiți să rămână indiferent de circumstanțe, alții pleacă. Și au motivele lor pentru care părăsesc terenul de joacă. Nu sunt de condamnat. Dragoste cu sila nu se poate. Prietenia forțată nu își are rostul. Amiciția este degeaba. Viața își urmează cursul.

Luăm ce avem nevoie, învățăm ce este de învățat, iubim atât cât putem, trăim ce ne este dat să trăim, apoi când inima încetează să mai bată pentru cineva, nu văd rostul pentru care ai mai zăbovi. Oamenii trebuie să evolueze, mai ales spiritual. Iar când un om nu mai contribuie la evoluția ta, rostul lui în viața ta încetează. Cu frumosul sau cu urâtul, în acea clipă îl alungi. Poate că e un moment dureros, însă necesar.

Înțeleg perfect aceste lucruri, dar eu nu mai ies pe ușa din spate. Îmi pare rău, mai și premeditez. Situațiile provizorii nu mai sunt pentru mine. Cine mă vrea pentru o perioadă, nu mă merită nici măcar o secundă.