A trebuit…

Acest articol a fost scris pe 3 august 2015. Soldățel brav! Nu prea mă caracterizează acest gen de sentimente bune și pașnice! Și totuși acest articol mi-e drag!

A trebuit să mă culc cu tine, să te dezbrac de haine, de orgoliul și de teamă, ca să îmi dau seama cine ești tu cu adevărat și că niciodată, dar niciodată, nu voi mai avea ocazia de a mă întâlni din nou cu adevăratul Tu. Tu, cel pe care l-am iubit în acea noapte târzie, același pe care l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, cel pe care mi l-ai refuzat cu toată ființa și pe care nu mi-l vei mai arăta niciodată. Vulnerabil, frumos, afectuos, bun, iubitor.

Între timp te-ai schimbat. Însă eu fusesem îndrăgostită de cel care erai odată, nu de scutul impenetrabil după care te-ai ascuns și nici de bărbatul plin de ranchiună, nemilos și netolerant în care te-ai transformat pentru mine. Ai revărsat toată furia anilor asupra mea. Sper că ți-ai ușurat sufletul. Prin mine te-ai răzbunat pentru toată suferința care ți-a fost princinuită în trecut. Nu eu am fost cauza durerii tale, dar eu am fost calea prin care ai reușit să scapi măcar de o parte din greutatea ei.

Astăzi te plâng. Plâng bărbatul de acum mulți ani. Cel care i-a luat locul nu ești tu. Ești de nerecunoscut. Cel care i-a luat locul nu îmi aparține. Nu mi-a aparținut niciodată. M-am încăpățânat să cred în tine, în frumusețea ta de odinioară, în capacitatea ta de a iubi dincolo de orice limită, îngrădire, neajuns, suferință. Vedeam adevărul, dar credeam că e doar o mască a ta pe care o porți ca să nu-ți arați slăbiciunile. Credeam că în esență ești același de demult. Credeam că în timp vei renunța să te mai prefaci implacabil. Dar de fapt, nu aveam nicio șansă să te îmblânzesc. Târziu mi-am dat seama.

Am fost oarbă, dar nu regret nimic. În acea noapte ai fost al meu, ai fost tu, cel pe care am ajuns să-l iubesc din toată inima deși, fie vorba între noi, nu mi-am dorit. Am știut mereu că nu fac bine, că alunec pe o pantă periculoasă, că drumul acela are un singur sens, unul în care aveam să mă pierd. Nu trebuia să aștept nimic de la tine. Mereu am fost suportul tău. Când am încetat să mai fiu, mi-ai aruncat iluzia la câini și ai privit impasibil, aproape în bătaie de joc, de parcă erai mândru de ceea ce făcuseși. Pentru prima dată reușiseși să-ți calci pe inimă, rănind cu asprime prima inimă de femeie. Până la urmă mi-ai furat „ceasul”, știi despre ce vorbesc. Și uite cum fără să realizăm, am fost prima în multe privințe. Asta n-o poți schimba nici măcar tu.

Am investit într-o iluzie dar iluzia pe care mi-ai vândut-o gratuit, are și o parte bună – te-a făcut mai puternic și știu că ești mai puternic. În sfârșit te-ai decis să o iei de la zero, pe un alt drum, și te-ai lepădat de trecut. De trecutul acela după care ai suferit atât de mulți ani.

Dar ține minte, chiar dacă trecutul îți mai apare în minte, știm amândoi că nu-ți poți opri gândurile, ai făcut bine că ai tăiat răul de la rădăcină. Răul cu mine, răul cu ea poate acum îți va fi mult mai bine cu o nouă ea. Și chiar dacă noua ea nu se dovedește a fi cea mai potrivită ea pentru tine, să nu disperi, într-o zi o să apară adevărata ea, cea născută pentru tine.

N-am fost niciodată într-o relație în adevăratul sens al cuvântului. Dar cine ne poate lua intimitatea, confesiunile și încrederea pe care ne-am acordat-o?! Nimeni! A fost mai real decât am vrut să credem. Am avut o relație de tranziție, ce-i drept. Împreună, tu și eu, te-am purtat fără să ne dăm seama către dorința ta de a iubi din nou. N-am fost eu cea pe care s-o iubești. Dar ce mai contează?! Nu-ți port ranchiună. Am știut. Mi-am asumat, chiar dacă în ultima clipă te-aș fi omorât din cauza a tot. Totuși trebuie să recunosc, de la mine ai plecat știind că nu mă poți iubi, dar că ești capabil să iubești pe altcineva.

O să iubești! Ascultă-mă, o să iubești din nou! Și o să fii fericit! Gândul ăsta îmi dă putere să cred că nu am eșuat în totalitate cu tine. Eșecul meu, eșecul nostru, ruinarea relației noastre, tipul de relație pe care oamenii nu o au nici într-o mie de ani, te-au făcut să-ți dai seama mai bine ce îți dorești. N-ai vrut să fii cu mine, dar am născut în tine dorința de a fi totuși cu cineva. Sper ca cea care mi-a urmat să te prețuiască. Habar n-are ea ce eforturi supraomenești faci.

Noi doi n-am pierdut vremea, noi doi te-am ajutat pe tine. Noi doi te-am făcut să nu-ți mai fie de ajuns liniștea singurătății. Noi doi și amintirile, alea frumoase și cele pe care am vrea să ni le ștergem din memorie, pentru că ne-am arătat fețele monstruoase și am sărit unul la gâtul celuilalt, sunt startul unui viitor promițător pentru tine.

Dă-i înainte, dragul meu prieten de care m-am îndrăgostit fără să-mi doresc, mergi înainte cu toată încrederea și o să-ți fie bine. Golul o să dispară. Golul va fi umplut de o femeie care chiar te va merita. Și eu te-am meritat, dar rolul meu n-a fost să mă iubești, nu de asta ne-am regăsit, ci pentru a te înălța puțin spre lumină, pentru ca mai apoi să alergi tu spre ea, lăsându-mă în urmă.

Și nu, să nu crezi că sunt bună. Nu sunt. Azi nu îți arat niciun gest de noblețe. Când a fost vremea, dacă aș fi putut, ți-aș fi furat voința și te-aș fi făcut să-ți pierzi mințile după mine. Atât de mult te-am vrut. Te-am iubit nebunește, obsesiv. Ți-ai dat seama. Aveai dreptate că îți semăn. Negam și știai că mint. Dar mai știi foarte bine și că obsesia se naște din repingere. N-am scuză, dar nici nu-mi caut scuze. Așa a trebuit să se întâmple, nu există învingători și învinși, nici vinovați și nevinovați. Oare o să putem uita vreodată noaptea aia?!

Sper să mă eliberez curând de tine. Și mai sper ca peste câțiva ani să ne regăsim din nou, așa cum am făcut-o mereu, și să-mi spui că ești fericit, împlinit și căsătorit. Așa îți văd eu viitorul și știi că întotdeauna prezicerile mele legat de tine s-au adeverit.

Rămâi cu bine,

Cea care nu-ți mai e prietenă.

Nu pot avea o relație cu normă întreagă…

Nu pot avea o relație cu normă întreagă...

Aseară am dat peste un citat care mi-a plăcut mult: „Nu pot avea o relație cu normă întreagă, pentru că am un job cu normă întreagă.”

Am din ce în ce mai tare convingerea că femeile trebuie să aleagă între putere și dragoste. Sunt nevoite să aleagă între succesul profesional și o relație deplină, stabilă. De ce? Pentru că în iubire până și cele mai puternice femei rămân fără control și scot la suprafață vulnerabilitatea și nevoia acerbă de a fi iubite.

Cum să te împarți între dragoste și carieră când jobul îți mănâncă tot timpul, iar iubirea îți macină gândurile și sufletul?! Cum să separi aceste două arii, atât de importante ale vieții, când una o contrazice pe cealaltă, iar una o bate pe cealaltă?! Se spune că noi, femeile, avem atenția distributivă și putem face mai multe lucruri în același timp. Nu la fel se întâmplă și în dragoste.

De câteva luni m-am tot gândit și m-am răzgândit. Sunt eu oare pregătită pentru o relație întreagă, stabilă, reală?! Sunt singură! Mă simt singură! Singurătatea mea e palpabilă și uneori dureroasă. Încerc să mă refugiez pe unde pot. Cu toții facem asta când ne simțim singuri. Potrivit sau nepotrivit, sunt oameni care ne alină singurătatea. Oameni deosebiți, frumoși, demni de a fi iubiți. Și totuși nu sunt pregătită pentru nimic complet și deplin.

Nu sunt pregătită! Nu vreau! Nu pot! Nu știu dacă sunt în stare să mă implic. Mi-e teamă în primul rând să nu dezamăgesc. Din acest punct de vedere, sunt cel mai aspru critic al meu. Nu știu să mă port! Nu am răbdare să învăț! Sunt excepțională ca prietenă, dar niciodată ca iubită. Așa că scriu. Pas cu pas devin o scriitoare. Cred că marea mea dragoste este scrisul și inspirația mea cea mai bună este singurătatea. Sinele meu creativ este egoist, se pare. Dar pot să mă plâng? Nu! Este calea pe care am ales-o perfect lucidă fiind.

Oare ce fel de relație mi-ar conveni? M-am gândit și la asta. Oamenii găsesc rapid definiții pentru orice. Relație stabilă, relație de tranziție, relație pasageră, relație complicată, relație deschisă, amantlâc, sex buddy, concubinaj, căsătorie, sunt n termeni pentru a defini legătura dintre doi oameni. Dar oare care mi se potrivește mie? Ce vreau eu până la urmă? Să spunem că le-am încercat pe toate, cu excepția concubinajului și a căsătoriei. Nu mă văd căsătorită și nici locuind cu un bărbat.

Oricât m-aș gândi nu mă încadraz în nicio categorie. Ceea ce vreau eu, este aproape imposibil de acceptat de un bărbat. Sunt complicată, iar nevoile mele sunt fără doar și poate egoiste. Pentru mine primează evoluția profesională. Dragostea pică întotdeauna în plan secund pentru că mă transformă într-o ființă vulnerabilă, aproape lipsită de voință. Rolul de supusă mă fascinează doar în intimitate. Atât. Și totuși singurătatea nu îmi place, chiar dacă mă inspiră.

Voi cum stați cu relațiile?