O relație cu un scriitor

Mi-ar plăcea să am o relație cu un scriitor. Dar dacă el nu va fi să fie scriitor, ar fi mai bine să stea departe de lumea mea, de scrierile mele. De ce? Pentru că numai un scriitor ar putea înțelege cu adevărat ce simt din ceea ce scriu. Bărbatul care nu are de-a face cu scrisul, ori face un capăt de țară din ceea ce citește, se sperie și fuge; ori se simte flatat și-atunci probabil că își va lua lumea în cap crezând că voi rămâne lângă el indiferent ce comportament ar avea cu mine. Însă eu uneori transpun doar o stare de moment, nu scriu întotdeauna despre veșnicie. Pentru că sunt om, sentimentele mi se schimbă și mie, iubirile vin și pleacă. Nimic nu ține o eternitate, veșnicia rămâne în scris. Atât.

Numai un scriitor ar putea înțelege. Numai un scriitor ar ști diferența dintre acum și mâine. Acum pot să mă simt minunat sau groaznic, dar mâine mă pot simți doar bine. Scrierile mele sperie sau flatează. Uneori sunt prea plină de sentimente, iar scrisul este singura formă de terapie prin care mă pot elibera. Mă dezlănțui, însă bărbatul n-ar trebui să ia de bună ceea ce scriu. Uneori scriu intenționat, uneori manipulez, pentru că știu că mesajul ajunge acolo. Așa că pentru binele meu și al viitorului iubit, ar fi mai bine să stea departe.

Dar oare cum ar fi ca un scriitor să se îndrăgostească de mine? Ce aș simți? Cum mi-ar fi? Aș deveni și eu nemuritoare așa cum le-am dăruit eu nemurirea altora?

Am auzit de-a lungul vieții mii de cuvinte și mărturisiri frumoase. Mi s-a promis că nu voi fi uitată. Mi s-au declarat iubiri eterne, însă niciun cuvânt nu a devenit nemuritor pe o pagină. Au fost uitate de ei, doar eu le mai țin minte. Zac în mine vii și mă fac să zâmbesc chiar dacă nu s-au transformat în ceva real. Probabil că ei s-au lepădat de mine, probabil că m-au uitat, însă nu și eu. N-am uitat cuvintele, nici faptele, nici oamenii. Eu nu uit, eu colecționez cuvinte și amintiri.

Mi-ar plăcea să nu mai aud, ci să „mă” citesc în starea unui scriitor. Pentru un moment aș atinge cu el nemurirea. Dorințele devin realitate. Odată și-odată voi fi iubită de un scriitor și eu îl voi iubi de-a pururi. Dar știu că nici scriitorul nu-mi va dărui fericirea. M-ar lăsa să adorm singură într-un pat rece și gol, iar el s-ar dărui hârtiilor și nopților albe în numele artei. Ar lua din mine inspirația, apoi m-ar părăsi pentru artă. Ar repeta acest tipar până când nu îi voi mai fi de ajuns și-atunci și-ar căuta altă muză care să îl inspire.

Eu am fost în stare să abandonez scrisul pentru o vreme. L-am lăsat pentru a-mi trăi cu patos sentimentele și povestea. Doar că muza mea a plecat și m-a lăsat să scriu în lipsa lui. Despre ce a fost, ar fi putut să fie și nu s-a mai petrecut. Eu nu sunt o scriitoare adevărată. Dacă aș fi fost, l-aș fi lăsat eu pe el din prea multă dragoste pentru creația literară. Dar n-am făcut-o. Pentru mine omul este mai valoros. El este începutul, sfârșitul, calea, scopul și sursa creației. Omul este mai valoros decât istoria și totuși uite, îl transform în istorie în lipsa lui. Îi ofer nemurirea fără să îi dau numele.

Mi-e dor și vreau, dar n-am, deci stau și scriu!

Uneori mă mint că am uitat, dar mi se face dor și-atunci îl regăsesc în paginile mele. Nu trebuie să îl caut, el e aici. E viu și prezent restul nici nu mai contează.

Am început să uit!

Am început să uit și nu îmi place! Nu îmi place deloc. I-am uitat chipul. Nu îmi mai amintesc fața lui. Am început să îl uit la cinci minute după ce a plecat de lângă mine. Poate că ar fi trebuit să-i fac o poză. Una reală care să reflecte exact bărbatul pe care am reușit eu să îl văd.

De fapt, niciodată nu pot să construiesc în ochi figura persoanei de care sunt îndrăgostită. Așa mi se întâmplă de fiecare dată. Pot să-mi imaginez orice om, fețe pe care nu le-am mai văzut de douăzeci de ani, însă chipul bărbatului de care îmi e drag, niciodată. Așa îmi dau întotdeauna seama dacă sunt sau nu îndrăgostită – încercând să mi-l imaginez. Și dacă nu pot, e clar. Sunt îndrăgostită. Când ajung să-i pot construi chipul în memorie, pe întuneric, înseamnă că îndrăgostirea a trecut și-am ajuns ori să îl iubesc, ori să nu-mi mai pese. Constat că n-am simțit iubire. N-am trecut niciodată de faza îndrăgostirii.

Am început să uit și nu-mi place. Am uitat mare parte din fapte și din vorbe. Și nu pot să-mi mai reamintesc nicicum. Am șters tot – mesaje, apeluri, discuții, urme, tot. N-a mai rămas nimic. De parcă nici n-ar fi existat vreodată în viața mea. Nu trebuia să șterg. Ar fi trebuit să păstrez tot. Sunt egoistă. M-aș fi folosit de toate dovezile pentru a-mi construi cartea. Dar acum uit și îmi pare rău.

Actul creator este strâns legat de amintirile cu el. Era muza mea. Cel care mă inspira. Mintea mea îl alesese pe el dintre toți oameni și adevărul este că mă provoca intelectual. Ceea ce el reușea să trezească în mine, întrebările interminabile care-mi veneau în minte datorită lui, deveneau teme perfecte pentru blogul meu. M-am folosit de el și știa. În acest sens, chiar l-am folosit. La început i-a plăcut, mai ales atunci când scriam de bine. „Zânismele” nu i-au fost niciodată pe plac, însă îi mângâiam orgoliul. Am știut și am făcut-o voit. Când am început să scot la iveală părțile urâte din mine și durerea pe care el o năștea în mine, a încetat să-i mai placă și a început să mă critice. Până și criticile lui mă stimulau și mă făceau să scriu. Ce specimen de om sunt! :)))

Dar acum am uitat multe. Am uitat mare parte din problemele și neînțelegerile noastre, datele, discuțiile vii, metaforele, expresiile lui, poveștile și mare parte din mărturisiri. Am rămas cu frânturi. Acum dacă le-am uitat sau mi-am impus să uit pentru a trece mai ușor peste, cartea mea are de suferit. Eu și el am fi fost cel mai bun exemplu de „Așa Nu”. Ce fac acum? În fiecare seară mă torturez încercând să-mi amintesc. La început voiam să uit tot și să-l șterg de pe fața pământului, astăzi l-aș provoca la o nouă discuție, care sigur ar sfârși într-o ceartă dacă n-ar fi atât de tăcut. L-aș provoca să-mi reproșeze iarăși vrute și nevrute, ca să îmi amintesc totul și astfel să pot duce cartea la bun sfârșit.

Am nevoie de el se pare. S-au inversat rolurile. Cândva el avea nevoie de mine ca de aer. Acum eu am nevoie de el, pentru a putea scrie.

Îmi vine acum în minte un citat, habar n-am cine l-a zis, dar se potrivește în context: Dă voie unui scriitor să se îndrăgostească de tine și o să te facă nemuritor.

I-aș dărui nemurirea dacă el mi-ar mai da o lună din viața lui, dar sunt nevoită să mă descurc singură. Ca de obicei.