Obiectul nebuniei mele…

Obiectul nebuniei mele...

– Îmi placi.

– Poftim?

– Am spus că îmi place de tine!

– Serios?

– Da, sunt foarte atrasă de tine. Ai putea deveni obiectul nebuniei mele.

– Adică? Eu sunt un obiect?

– Poți fi. Îmi place controlul. Îmi place puterea. Ești acel gen de bărbat cu care nu voi trăi niciodată o iubire pașinică, lină și echilibrată. Cu tine nu am șansa să cunosc pacea sufletească. Ba din contră, îmi clocotește sângele în preajma ta. Sunt convinsă că o să ard în flăcările Iadului din cauza ta.

– Atât de mult mă placi?

– Da! Lângă tine chimia corpului meu se schimbă. Încep să tremur și îmi aud sângele șiroind în vene. Nu se poate trăi așa. Așa se moare… încet. Cu fiecare clipă. Replica asta am auzit-o într-un film, recunosc, însă sunt singurele cuvinte care îmi descriu emoțiile.  Sentimentele mele pentru tine mă depășesc.

– Mă iubești?

– Nu cred. Tu nu reprezinți iubirea, ci o obsesie. Am trăit povești de genul. Știu ce aduci, știu ce o să declanșezi. Acum sunt ok, sunt echilibrată, aparent nu există nimic care m-ar putea surprinde la tine. Cred că mi-am învățat lecția. Cred că nimeni nu mă mai poate terfeli. Și totuși tu o să apeși acel buton – factorul declanșator care o să mă transforme într-o femeie nebună și obsedată după tine. Nu, nu ești iubirea vieții mele și nici nu o să fii. Nu cred că o să mă iubești, nu cred că o să-mi fii fidel, nu cred că o să mă simt în siguranță lângă tine.

– Și atunci ce îți place la mine?

– Mă provoci. Mă inciți. Ești inteligent, îți place joaca, flirtul, citesc și la tine un soi de perversitate și nebunie. Ești insațiabil, îți place puterea și nu te implici niciodată mai mult decât e cazul. Tu nu iubești, tu deții. Cunosc tipologia ta. Văd cum privești femeile. Văd cum le vorbești. Văd cum le controlezi și ce efect ai asupra lor. Aparent eu sunt aia mai deosebită în fața căreia chiar te deschizi. Dar nu e deloc așa. E doar un joc.

– Crezi?

– Da, cred! Ești șarmant, seducător și, totuși, înșelător. Ai sentimente, însă nu vânezi fericirea, fericirea nu reprezintă scopul vieții tale, ci durerea de după o iubire violentă. Te pedepsești și pedepsești.

– Cred că exagerezi.

– Posibil. S-ar putea să exagerez. S-ar putea să fii un bărbat decent, însă ești prea întunecat ca să fii doar un oarecare. Puterea și controlul nu aduc niciodată nimic bun. În dragoste nu simți nevoia să domini. Dorința de a-ți exercita puterea ți se trage din acea nesiguranță fantastică pe care o simți pulsând în tine, dar pe care nu ești în stare să o risipești. Cât despre control, în sinea ta e un haos total.

– Odată cu dragostea se risipesc îndoielile, teama, rezervele, obsesiile, nesiguranțele și fantasmele trecutului. Răul devine bun. Infidelul devine fidel. Răzbunătorul își găsește liniștea și tot așa. Nebunul se însănătoșește. Oamenii fericiți și împliniți nu înșală, nu mint, nu rănesc, nu omoară.

– Cunosc, dragule, cunosc. Însă noi nu am identificat ACEI oameni lângă care să ne simțim întregi. Emoțiile pe care le simt în preajma ta nu sunt de bine. Faptul că m-ai poseda nu are nimic de-a face cu iubirea. Împreună suntem distructivi. Nu suntem o influență bună unul pentru altul. Te vreau… dar știi cum o să fim după?! Distruși!

– Păi și-atunci, hai să ne nenorocim împreună?

– S-ar putea să vreau dacă știi cum să mă determini…

Războiul dintre sexe

Războiul dintre sexe ne macină, ne zobește! Bărbați femei, putem trăi unii fără alții?! Nu! Categoric nu! Însă trăim nefiresc! Ne luptăm! Ne războim de parcă viața ar fi un câmp de luptă. Bărbații și femeile au încetat să se mai completeze, acum se domină ori se supun. Cine câștigă? Nimeni! Nimeni nu este în stare să câștige de pe urma unei relații în care lupta este la ordinea zilei.

Ce relație e aceea?! Un soi de joacă de-a șoarecele și pisica. Ne iubim, ne atacăm, ne dorim, ne izgonim, ne apropiem, ne amăgim, ne dăruim, fugim, ne întoarcem, rămânem o perioadă dureros de temporar. Ne înșelăm, ne păcălim, ne vrăjim, ne mințim. Minciuna este adesea mai facilă decât adevărul. Ne sărutăm, împărțim afecțiune, oferim tandrețe în fugă, ne furăm inimile, le înjunghiem și plecăm de parcă raiul nici n-ar fi existat vreodată. Degradăm și distrugem în loc să clădim. Ce să clădim?! Omul e atât de confuz încât habar n-are cum se construiește o relație. Nu-și ascultă instinctele. Lasă rațiunea să ucidă cu succes sentimentele. Nici nu-i de mirare! E mai ușor să ne supărăm, să interpretăm și să reinterpretăm greșit decât să explicăm, decât să ne spunem punctele de vedere clar și obiectiv. Dar nu e de mirare, repet!

Dragostea ne orbește! Iubirea ne întunecă mințile și-ajungem să acționăm cu acea convingere apăsătoare că dacă dăruim prea mult sau prea plin, iubirea va seca sau omul nu va aprecia. E mai ușor să ne fofilăm, să ne ascundem după deget, să inventăm jocuri, să împrăștiem provocări și tentați decât să ne iubim pur și simplu atât cât e dat să dureze. Omul este o ființă ludică, ce-i drept, și fără joc se plictisește. Joaca de-a seducția, amăgirea de-a iubirea e incitantă până într-un punct. Când dragostea nu se concretizează, când unul ajunge să iubească prea mult, iar celuilalt i se stinge flacăra iubirii, oamenii se aleg cu amărăciunea. Unul se învinovățește, altul blesteamă. Blesteamă fostul partener, ceasul, viața, ghinionul dar nu-și îndreaptă aproape niciodată privirea asupra propriilor greșeli.

Cu toții suferim, fără excepție. Suferim al dracului de tare. Ne doare că a fost, ne doare că n-a fost. Ne doare orice am face și preferăm adesea himera în detrimentul realității. Suferim de parcă am trăi cu inimile sfărâmate în bucăți. Și așa este! Singuri ne desfacem în bucăți prin alegerile pe care le facem. Trăim în joacă și ne războim, suferim și plângem cu lacrimi de sânge după o iubire pe care nu am știut și probabil nu vom ști niciodată să o prețuim cu adevărat. Până și cei întregiți ajung să fie nefericiți mai devreme sau mai târziu. De ce? Pentru că oamenii sunt prea dornici să evolueze profesional și uită să tragă după ei, n-au răbdare sau n-au pe cine ridica. Diferențele mici apropie, diferențele mari dezbină oamenii. Și-atunci ceea ce odată se chema iubire, se poate transforma în fericire aparentă.

Războiul dintre sexe nu va înceta până când bărbații și femeile nu vor înțelege că orgoliul nu-și are locul în dragoste. Iubirea nu reprezintă o luptă pentru supremație. Nimeni nu domină pe nimeni și nimeni nu supune pe nimeni. Ori ne completăm, ori ne distrugem!

P.S. Amintește-ți când și de ce v-ați certat ultima oară! Îți vei da seama că vă războiți mai des decât vă iubiți!

Pauzele în relații apropie…

Pauzele în relații apropie...

Știi, poate că ar fi mai bine să luăm o pauză? Îmi spuse el.

Ce? O pauză? De ce? Pentru ce? Ce-ți veni? Adică cum? L-am întrebat eu aproape isterizată.

Cred că este mai bine pentru amândoi. Decât să sărim unul la gâtul altuia mereu, mai bine luăm o pauză!

Dar eu nu vreau o pauză, nu am nevoie de o pauză. I-am spus eu crezând că îl voi face să se răzgândească.

Am zis să luăm această pauză de comun acord, dar dacă nu vrei și nu mă pot înțelege cu tine, foarte bine, pune-mi mie în cârcă și această hotărâre. Impun această pauză și nimic nu o să mă fac să revin asupra deciziei.

Și cam asta a fost, vrând-nevrând a impus o pauză. Dar ce-am simțit atunci a fost de neînchipuit. Disperare, supărare, tristețe, dispreț, nebunie, cele mai întunecate sentimente posibile. Deși vedeam că nimic nu mai funcționa, chiar dacă ne certam din ce în ce mai des, nu îl credeam capabil să abandoneze barca, așa cum eu nu aș fi abandonat-o nici în ruptul capului.

L-aș fi omorât. L-aș fi omorât și iubit până la epuizare. L-aș fi omorât din cauza orgoliului, a trufiei, pentru că mă simțeam respinsă, umilită și pentru că uram să mi se impună ceva. Dintotdeauna detestasem regulile și impunerile, iar el mi le băga pe gât din ce în ce mai des. Simțeam cum tot cerul îmi picase în cap și tot ce voiam era să găsesc o soluție de a trece peste pauză, de a o fenta fără ca relația noastră să aibă și mai mult de suferit.

N-am conștientizat că pauza aceea chiar era necesară și am făcut în așa fel încât am distrus tot ce ar fi putut să salveze perioada de respiro. Dacă aș fi avut răbdare, dacă i-aș fi respectat decizia, dacă aș fi fructificat timpul și absența lui reflectând asupra relației, probabil că n-aș mai fi ucis o legătură care rezistase ani de zile și care credeam că este indestructibilă. Dar nimic nu este indestructibil pe lumea aceasta, așa cum niciun om nu este de neînlocuit. Putem distruge orice și putem fi înlocuiți oricând, cu oameni mai buni sau mai distruși decât noi. Depinde de norocul fiecăruia.

Săptămâna trecută am scris despre războiul dintre sexe, război care nu ia niciodată sfârșit fără o pauză neplăcută, dar atât de necesară. Sunt oameni care nu știu să se iubească liniștit, oameni care nu cunosc pacea iubirii. Sunt o grămadă de oameni vii ca și mine care ard de dorință, care sunt înconjurați de flăcările unor sentimente incendiare și care înjunghie prin cuvinte și cer iertare fără vorbe, printr-o pasiune specifică numai nouă, a celor care nu știu să fie normali. Cu siguranță nu este o formă sănătoasă de a iubi. Aș îndrăzni chiar să spun că atunci când dragostea se transformă într-un război, aceea nu mai e iubire, ci obsesie, joacă, un proces ludic care ne menține vii, dar ne răpește liniștea, echilibrul și rațiunea.

Dacă aș putea, aș scoate pauzele din calendar, însă oricât aș fi de nebună, nu pot să nu văd avantajele despărțirii temporare. Pauzele apropie dacă oamenii se iubesc. Pauzele îți impun acea singurătate benefică pentru a cântări lucrurile, pentru a-ți da seama unde greșești, unde exagerezi, ce simți, cât simți, cât ești dispus să oferi și care sunt soluțiile pentru ca tu să nu mai comiți aceleași și aceleași greșeli. Pauzele te fac să te detașezi puțin de evenimentele violente, de certurile sufocante și de sentimentele care te orbesc. Doar așa ți se limpezește mintea. Pauza te face să privești atent în sufletul tău și în jurul tău.

Pauzele liniștesc apele și domolesc războiele dintre sexe. Și dacă oamenii nu se mai înțeleg, înțelept ar fi să ia o pauză pentru a-și da fiecare seama ce vor să facă pe viitor, unde vor să ajungă și cu cine. Însă este adevărat, când iubești un om nu poți să stai nici măcar o secundă fără el. Numai gândul că nu trebuie să vă vorbiți și să vă vedeți te omoară. Știu sentimentul, am trecut prin el și nu am reușit să-i rezist. Am fost slabă în fața dorului și-am scorbolit în noroi până când am transformat pauza într-un scandal monstru și dorul într-un sentiment de dezgust profund.

Pentru mulți dintre noi pauza reprezintă preludiul despărțirii. Dar nu este musai să fie așa. Dă-i omului un moment de respiro, lasă-l să-și dea seama ce vrea și dacă te iubește se va întoarce la tine cu respirația tăiată. Însă până nu încerci, n-ai cum să simți efectele benefice ale pauzei. Pe unii pauza îi desparte definitiv, însă pe cei mai mulți îi apropie. Pauza ar putea fi și un test pentru cei care se dovedesc a fi dependeți de partenerii lor. În funcție de modul în care reziști, îți poți da seama dacă iubești sau doar nutrești o obsesie. Cert este că pauzele sunt necesare mai ales atunci când războiul nu mai contenește.

Trecut de două noaptea

Este trecut de două noaptea și cele câteva pahare cu vin băute își spun cuvântul! Mi se împleticește mintea, rațiunea mi-e adormită, iar sentimentele îmi dau târcoale. De ce învie ele la băutură?! De ce nu rămân în același con de umbră?! Zilnic mă chinui cu ele, zilnic le încătușez, dar uite, sunt nopți în care se eliberează vrând-nevrând, torturându-mă!

Am scris vreodată la această oră?! M-am lăsat vreodată purtată de avalanșa de gânduri care-mi sufocă mintea într-un ritm alert, atroce?! Nu știu, nu-mi pasă! Nu-mi mai pasă de nimic în acest moment, totul e gol și pustiu. Pentru câteva minute am voie să simt golul atât cât scriu acest articol, apoi îmi șterg lacrimile și mă oblig să te uit. Îmi dau voie să sufăr, să doară, să plâng, să-mi strig neputința! Nu mă mai gândesc nici la ce am de făcut mâine azi, nici la planurile de viitor, nici la visurile pe care le am de îndeplinit, nu mă mai gândesc la nimic. Las deoparte pârghiile de care mă agaț zilnic. Mi-e al dracului de dor!

Mi-e al dracului de dor și nu știu de unde să te iau! Nu știu de unde să te chem, cum să te strig și în ce fel să dau de tine! Nu pot să te fur de nicăieri, ai plecat. Ai plecat așa cum ai spus. Te-ai dus! Unde dracului te-ai dus?! Ți-o fi bine?! Ți-ai găsit liniștea? Țelul, scopul, uitarea?! Nu de mine n-aveai cum să mă uiți pentru că nu m-ai purtat niciodată în mintea și în sufletul tău. Ce naiba e ăsta?! Se cheamă dor?! Cred că de fapt îți duc grija așa cum eram obișnuită să o fac! Îți duc grija și nu meriți. Mă gândesc adesea ce-o fi în mintea și în sufletul tău. Același haos, același întuneric, același gol?! Aceeași putere și stăpânire de sine?! Cum ai putut să fii atât de puternic și totuși atât de slab?!

Câte întrebări îmi pun Întrebări inutile. Nu-și mai au rostul. Nu știu de ce mă frământ, de ce mă gândesc, de ce-mi mai înveninez sufletul. Nu știu de ce nu pot să te dau dracului pur și simplu! Pentru că meriți! Cât meriți să șterg cu tine pe jos! Cât ai fi meritat să-ți terfelesc reputația și mândria! Cât ai fi meritat să te umilesc! Dar ai făcut-o tu pentru mine. Singur te-ai distrus! N-aveam ce să mai distrug și eu! Nimicul nu poate fi nimicit! Doamne, și cât iubesc nimicul! Cât l-am iubit și cât de mult am vrut să-i dau viață nimicului!

Ochii mei în ochii mei găsesc tristețea de fiecare dată când mă gândesc la tine! Cândva am fost omul care te privea cu cea mai mare încredere și dragoste. Oare ceea ce am văzut în tine era fals?! S-au dovedit toate neadevărate

Când o să scap de tine?! Când?! Spune-mi!!! Cât aș vrea să te șterg din mine. Am ajuns să regret eu care nu regret niciodată ceea ce a fost săvârșit dar uite că regret! Și nu meriți nici măcar un cuvințel din ceea ce am scris! Nu meriți nici măcar ceea ce a fost scris să trăim!

11 iulie

11 iulie. Ai furat această zi și n-o să mi-o înapoiezi niciodată. Nu-ți reproșez nimic. Acest articol nu îl scriu pentru a-ți face reproșuri, ci pentru a-ți spune că te iert. Te-am iubit pentru amândoi, pentru că tu nu te iubeai suficient sau chiar deloc, acum te iert pentru amândoi. Pentru că știu că tu nu ai puterea să te ierți. Știu că te simți vinovat, știam amândoi că nu ești insensibil. Nu ești un nemernic, chiar dacă în ultima seară ai jucat acest rol. Aproape că ți-a ieșit. Aproape că m-ai convins. Aproape că m-ai făcut să mă îndoiesc.

Însă timpul mi-a limpezit mintea și știu că ai adoptat cea mai nefericită tactică pentru a mă vindeca de tine. De parcă sentimentele mele pentru tine erau o boală. Nu au fost niciodată o boală, dar ți-a fost mai ușor să crezi asta. Am știut cine ești, cum ești, pe cine iubești, de unde vii și încotro te îndrepți. Ți-am văzut toate defectele și calitățile. Dar spre deosebire de tine, eu am văzut în tine acea lumină pe care tu te chinui cu toată forța să o stingi. Pentru că ai impresia că bunătatea te face slab. Din contră, bunătatea te face om. Dar tu nu vrei să mai fi om, pentru că nu vrei să mai doară. N-o să oprești durerea cu întunericul. Timpul îmi va da dreptate. Te afunzi din ce în ce mai tare în durere, în frustrare și în sentimente de vinovăție și neîmplinire. Tu ai încercat să mă vindeci și nu ți-a ieșit. Eu am încercat să te salvez și nu mi-a ieșit. Și nu voiam să te salvez pentru mine, voiam să te salvez pentru tine. Ca să fii tu bine, ca să-ți găsești calea. N-am putut să mă rup la timp de tine, pentru că nu mi-ai dovedit niciodată cu adevărat că nu mă mai vrei în viața ta. Întotdeauna ai lăsat o portiță. Până acum, când mi-ai trântit ușa în nas cu violență. A durut și m-ai speriat. Dar a trecut!  

Dar eu mi-am asumat toate aceste lucruri, mi-am asumat și mi-a plăcut să țin la tine, să fiu lângă tine, să te ajut, să te susțin, să te ascult, să te fac să râzi și chiar să te enervez. Nu regret absolut nimic. Dacă aș da timpul înapoi, aș face la fel. Crezi că mi-ai adus numai rele, dar mi-ai oferit și multe bune. Mi-ai dat încredere în mine, chiar dacă ai ținut cu tot dinadinsul să furi încrederea când ai plecat. N-ai reușit să-mi smulgi încrederea și stima de sine. Sper că această confesiune să-ți aducă alinare. Cele șase luni s-au scurs altfel pentru amândoi. Ne-am domolit puțin singurătățile. Aveai nevoie de mine. Aveai nevoie de mine ca de aer. Îți mai amintești?! Așa mi-ai spus: „Am nevoie de tine ca de aer”.

Nu te urăsc nici măcar acum. Încă nu cred despre tine grozăviile pe care mi le-ai îndrugat. M-ai mințit și crezi cu tărie că ai făcut-o pentru binele meu. Cât de mult ai putut greși crezând că sunt ca toate femeile și voi ajunge să te detest. Ți-am zis de o mie de ori că eu nu sunt ca toate femeile. Dar n-ai vrut să mă crezi. M-ai catalogat greșit. M-ai mințit când ai arătat că nu-ți pasă. Cu o singură minciună crasă, câteva povești și o femeie inventată, ai crezut că poți șterge toate adevărurile pe care mi le-ai spus de-a lungul a șase ani. N-am uitat nimic, de asta nu te pot crede un nemernic. Seara aceea a fost prea reală. Nu te-ai prefăcut. Afecțiunea ta n-a fost forțată. Ceea ce am simțit amândoi n-a fost un fals, n-a fost un film regizat de tine. În seara aceea m-ai iubit și te-am iubit. N-ai regizat nimic. În noaptea aceea ai fost tu. Adevăratul tu. Doar că acum ai ales să te ascunzi. Pentru că „tu”, cel vulnerabil și tandru, nu trebuie să mai apară. Ești în siguranță ascuns și nu te pot învinovăți. Rămâi ascuns dacă așa îți este mai bine. Accept! Te eliberez. De fapt te-ai eliberat singur în cel mai urât mod. Dar știm amândoi noi nu uităm nimic, cu atât mai puțin amintirile frumoase și lucrurile bune. M-ai marcat, dar te-am marcat și eu. Și știi bine.

Când ne-am certat, în acea seară, m-ai împins la limită, m-ai făcut să-mi ies din fire, m-ai făcut să plâng, m-ai făcut să râd ca o isterică, nevenindu-mi să cred până unde ai fost în stare să ajungi, m-ai făcut să te jignesc și să-ți reproșez. Îmi pare rău. Aceea n-am fost eu. Aceea a fost femeia rănită care nu se aștepta la o asemenea lovitură de grație. Nu ți-aș face niciodată rău, să nu te îndoiești de asta. Cândva ți-am promis că orice ar fi, nu voi spune nimănui ceea ce mi-ai povestit. Mi-am îndeplinit promisiunea și o să țin pentru mine toate confesiunile tale. Pentru că știu că nu a existat persoană în care să ai mai multă încredere.

Dacă mi-am pierdut ceva, mi-am pierdut încrederea în tine, dar asta tot nu mă face să te urăsc. Pentru că ura nu mă caracterizează. Și chiar dacă ar fi mai ușor să te urăsc, nu pot și nici nu vreau. M-aș înjosi, m-aș umili urându-te. Pentru ce să te învinovățesc?! Pentru ce să te urăsc? Că nu m-ai iubit la fel?! Că n-ai mai suportat felul meu de a fi?! Că m-ai umilit? Că n-ai știut cum să gestionezi situația?! Nu te pot învinovăți că ai acționat imatur. La cât de mult ai suferit în ultimii trei ani și la cât de mult te-a marcat ea, n-aveai cum să iei o decizie înțeleaptă și frumoasă. N-aveai cum să alegi calea ușoară, ești radical, tai răul de la rădăcină, pentru că așa ai fost învățat. Dar ai văzut și tu încă o dată, pe pielea ta și pe a mea, că tehnica asta de „vindecare” nu dă roade.

Te-am iubit pentru amândoi, astăzi te iert pentru amândoi. Mă iert și pe mine pentru tot ce-am făcut greșit, pentru tot ce n-am făcut și pentru tot ce-aș fi putut să fac. Cu acest articol închei povestea noastră. Odată pentru totdeauna. Sper să îți găsești calea. Sper să îți găsești echilibrul. Sper să fii bine. Sper să-ți găsești liniștea sufletească. Sper să fii fericit. Sper să găsești o femeie care să-ți redea ceea ce prima ți-a furat, iar eu nu am știut să-ți ofer. Sper să revii pe calea cea bună și sper să înțelegi, mai devreme sau mai târziu, că ești minunat! Dă-ți voie să crezi că ești minunat. Doar așa vei ieși din durere și vei învăța să apreciezi viața și iubirea celor din jur. Trebuie să crezi în tine, cu aceeași forță cu care am crezut eu! Poate că sunt nebună, poate că sunt penibilă, însă încă nu am nicio îndoială în privința ta și încă mai cred că te poți salva. Dar trebuie să o faci singur!

Să nu faci nimic necugetat indiferent de cauză! Și nu-ți mai frânge inima singur, voit și intenționat!

P.S. Să știi că eu m-am liniștit! 🙂

Calcă-l pe nervi, fii indiferentă!

Calcă-l pe nervi, fii indiferentă!

Vara asta a destrămat cam multe povești de dragoste, iar bloggerițele au început să-și verse dorul și neputința pe blogurile lor. Cred că se ia acest obicei nociv. Aparent a-ți scrie sentimentele pe blog este un soi de terapie, însă dacă Făt-Frumos citește, mai bine nu mai scrii. Alexandra îl ridică în slăvi pe ex și chiar crede cu tărie că nu o să mai cunoască un bărbat mai extraordinar decât el, Ana își scrie de zor dorul și mărturisește că l-ar suna, dar de fapt așteaptă să o sune el, Raluca încearcă din răsputeri să îl întoarcă în viața ei prin textele ei.

Până nu de mult la fel făceam și eu. Încă am moment în care aș scrie despre el romane. Am făcut chiar un blog întreg despre el, cu toate acestea, privesc aceste fete din afară și îmi dau seama că băieții aia nu merită nici măcar un regret din partea lor. Este mai mult decât evident faptul că au fost părăsite și tot ele plâng și suferă. Nu e bine! Nu îi mai transformați în nemuritori pe blogurile voastre. Scrisul este un cuțit cu două tăișuri. Există posibilitatea ca masculul să realizeze ce femeie deosebită a pierdut, însă odată ce te-a părăsit, e clar că nu te-a iubit suficient de mult și nu merită să-l primești înapoi. De ce ai face-o?! Din dragoste? Care dragoste dacă el a ales să plece?!

Fetelor, în esența dragostea este ușoară. Nu înseamnă suferință sau luptă, ci echilibru, liniște, pace, siguranță și frumos. Nu puteai face nimic mai mult. Nu ai greșit voit. NU aveai cum să îl păstrezi sau să îl oprești. El a ales să plece sau să te părăsească pentru altă femeie. A făcut o alegere, iar tu trebuie să respecția asta. Ești o femeie puternică, poți să treci peste această dezamăgire. Decepția asta te călește. Nu-i hrăni egoul scriind despre el. Îi plesnește inima văzându-se prin ochii tăi, iar femeile care te vor urma vor avea de suferit mai mult decât tine. De ce? Pentru că l-ai transformat în buricul pământului, iar el se va comporta ca atare. El nu este centrul Universului. Tu ești centrul vieții tale. Tu ești actrița principală în filmul vieții tale și meriți un bărbat complet, care să te iubească deplin. Eu vă știu, vă cunosc și vă spun cu mâna pe inimă că n-ați pierdut nimic. Să nu plângeți după asemenea iubiri. Asta nu e iubire, e doar o poveste din care înveți.

„Sunt atât de recunoscătoare că m-ai făcut să simt, să cunosc dragostea, să mă descopăr și să învăț să iubesc cu toată ființa. Mi-ai colorat viața, m-ai făcut să zâmbesc, m-ai făcut să trăiesc și m-ai făcut să mă simt femeie. M-ai făcut să visez, m-ai făcut să cred că dragostea adevărată există, că nu este doar un basm și că oamenii nu se găsesc întâmplător, că nu există coincidențe și nici povești trăite în zadar.”

Recunoașteți replicile? Aparent sunt afirmații de femeie resemnată, dar știi că nu este așa. Te învârți în cerc. Implori tacit întoarcerea lui. Te încăpățânezi să idealizezi acea poveste și fără să-ți dai seama, te lipești și mai puternic de trecut. Scriind și descriind astfel povestea voastră nu înseamnă că ți-ai învățat lecția sau că ai luat partea bună a relației eșuate. În realitate încă îl iubești și te macină pe dinăuntru faptul că nu mai este cu tine. Îi simți lipsa și-i duci dorul cu toată ființa. Și e normal să fie așa, dar nu mai scrie despre asta. Nu-l mai umfla în pene chiar dacă a devenit sursa ta de inspirație. Nu merită. El știe oricum că l-ai primi înapoi oricând, dar uite, nu vine. El a mers mai departe și a pus punct relației voastre.

Prin aceleași stări am trecut și eu și am adoptat toate tacticile posibile pentru a-i smulge câteva reacții cu articolele mele. De câteva ori am și reușit. M-am convins de niște lucruri, mi-am obținut finalul după care tânjeam și acum s-a așternut liniștea în sufletul meu. Dar îmi amintesc fiecare articol pe care l-am scris despre el și pentru el și fiecare stare care m-a încercat atunci când scriam, îmi amintesc dorul sfâșitor pe care îl simțeam și golul care mă apăsa. Îl visam noaptea și mult timp am sperat la un mesaj din partea lui. Țineam telefonul lângă mine, însă în zadar. Atât de multă vreme am sperat că o să mă caute. Îmi amintesc până și tâmpeniile pe care i le-am spus și de care mă rușinez acum. Uneori parcă aș vrea să-mi șterg din memorie toate cretinitățile pe care am fost în stare să i le zic sau să i le scriu, însă nu pot și-mi dau seama că am învățat din greșeli și m-am maturizat mai mult decât îmi place să recunosc.

Așa că, dacă știi că el citește, nu mai scrie despre el. Calcă-l pe nervi, fii indiferentă. Oprește-te și nu îți mai face rău. Deși pare că ți-e mai bine după ce publici un articol, de fapt te afli într-un cerc vicios.

P.S. Nu îl manipula voit! Nu ține! 

Iubirea nu se explică…

Sunt nebună. Declar. Recunosc. Și fac ce nu fac?! Fac de toate pentru a defini iubirea. Scriu. Beau. Fumez. Mă regulez… din dragostea sau nu. Cu toate acestea, am ajuns la o concluzie: iubirea nu se explică și nu se justifică. Oricât m-aș fute în norocul meu, oricât mi-aș provoca sufletul și inima, nu voi putea în vecii vecilor să definesc iubirea sau să o explic. Nu pot. Și cel mai tare mă enervează să-mi înăbuș sentimentele tocmai ca să nu mi le justific. Urăsc să-mi reprim sentimentele doar pentru a nu fi judecată greșit.

Știi, m-am simțit prea mult timp bolnavă, absurdă, exagerată, obsedată. Nu mai pot. Nu mai vreau. Iubesc sau nu, ce mai contează?! Nu interesează pe nimeni. Totuși, nu o să mă mai rușinez niciodată cu sentimentele mele și nu o să le mai ascund. Nu vreau. În plus, mi le-am subestimat prea mult timp. Le-am refuzat.  Acum le accept. Le primesc și le las să-mi învăluie sinele tocmai pentru a mă elibera de povara neîmplinirii. Nu doare. Știi ce frumos este să iubești dezinteresat?! Abia acum simt că e dezinteresat. Aștept doar să treacă timpul.

Am încercat să-mi explic niște lucruri, însă explicația este imposibilă. Ce mama dracului să explic, că m-am îndrăgostit?! Păi să mori tu, când e iubirea rațională? Alegi veodată rațional, conștient sau obiectiv? Bineînțeles că nu. Îl alegi pe ăla care trezește în tine cele mai colorate și mai vii trăiri. Îl alegi pe ăla care-i mai dificil, mai frumos, mai enervant și mai provocator decât toți bărbații unui oraș la un loc. Îl alegi pe ăla care nu ți se potrivește, care nu este pentru tine, care te lovește cu adevărul, dar care-ți pune toate motoarele în mișcare. Am mai spus, femeile dacă nu luptă, nu se simt bine. Au impresia că dacă fac tumbe, dacă se dau peste cap, vor primi ceea ce restul femeilor nu primesc de obicei.

De ce te-am iubit? Te-am iubit pentru că habar n-am de ce! Cred că ești mai cu moț. Clar cred că ești mai deosebit decât orice alt bărbat. Cu toate acestea, sunt conștientă că ești special pentru mine și poate pentru actuala, următoarea, viitoarea, etc., înțelegi tu, ești bărbat deștept. Nu pot explica nimic. Am avut încredere. Am crezut. Am vrut. Am riscat. Mi-am asumat doar parțial. Mai mult decât orice, mi-am dorit. M-ai sedus, să dea naiba dacă nu m-ai sedus. Dar mi-a plăcut. Am închis ochii și ce bine a fost. Plăcut, dureros, nefiresc, unic. A fost. S-a dus.

Aș putea să îndrug N motive, adevărul este că așa a fost să fie. Nu mă las la mâna destinului. Întotdeuna sunt stăpână pe situație, însă dragostea nu se explică și nici nu se justifică. Dacă nici aici nu sunt liberă, atunci unde?! Da, am fost șireată, am mințit, am păcălit, am momit, însă adevărul este că emoția nu poate fi controlată. Simțirea nu poate fi dictată sau manipulată. Așa că dragul meu cititor, iubește.

Așa că iubesc, beau, fumez și-mi f*t norocul! Ador viața! Cât de mișto e când simt. Tu de ce te temi? De ce aștepți explicații? Ce sens vrei să găsești? Iubirea în sine este sensul vieții. Suferi? Să te doară, frate! Ehe, alții n-au nici măcar privilegiul ăsta.

Când e dragoste și când e obsesie?

Când e dragoste și când e obsesie?

Unde se termină iubirea și când începe obsesia?

Există vreun factor declanșator?

Cred că da există un factor declanșator. Există o limită între dragoste și obsesie. Deși pe mine viața m-a învățat că dragostea nu prea există. Cel mult ne atașăm și ne îndrăgostim. Și dacă e împărtășită, durează puțin. Dar sentimentele astea sunt aproape întotdeauna inegale. Unul iubește mai mult decât celălalt. Sau și mai „frumos”, unul iubește și celălalt nu. Știți și voi, situația aceea de „vis” – ne îndrăgostim de oamenii pe care nu îi putem avea. Mi-ar plăcea să văd un cuplu pe deplin fericit. Jur că aș săruta pământul în urma lor.

Am strâns atât de multă furie și indignare în mine, încât nici nu-i de mirare că trec printr-o perioadă în care nu vreau să mai scriu zânisme. De fapt, de acum este foarte probabil să citești numai articole care denigrează iubirea. Carrie Bradshaw din mine simte nevoia să dea de toți pereții cu „dragostea”. Scriu pentru că așa pot să rezist conflictului interior.

Cine dracu’ mai are nevoie de dragoste când căile ei sunt atât de complicate și linia dintre iubire și obsesie este atât de fină?! Nebun să fii să-ți mai complici existența astfel. Și pentru ce?! Pentru o despărțire care nu te va lăsa intact. Ci te va sidefa… căci ăla mai slab, mai credul și mai implicat, iese întotdeauna șifonat.

Până la urmă, când e iubire și când e obsesie? Este iubire când sentimentele sunt împărtășite și „proștii” trag în același sens. Nu devine obsesie nici măcar atunci când unul din amărâți are parte de neșansa de a nu fi iubit. Nu e asta o problemă. Că nu ești iubit, nu ești iubit. Nimeni n-a murit din asta. Nu e un motiv destul de întemeiat încât să-ți pierzi mințile. Dar când ești umilit și sentimentele ți-au fost disprețuite în asemenea hal, devine obsesie. Pentru că nu-ți închipui cum ai putut investi atât într-un om care nu merita nici măcar un zâmbet de-al tău, cu atât mai puțin regretele sau lacrimile tale.

Normal că devine obsesie, cum să nu devină obsesie când știi că ți-ai oferit sufletul pe tavă, ai dat totul și totuși persoana aceea nu doar că n-a apreciat nimic, dar și-a mai și bătut joc. Da, devine obsesie când ai sentimentul că ai fost luat de prost, când îți vine să te dai cu capul de toți pereții, jignindu-ți propria persoană pentru miile de compromisuri pe care le-ai făcut sperând și găsindu-i scuze. Devine obsesie când îți găsești o mulțime de culpe, când îți dai seama că trebuia să te fi oprit cu mult timp în urmă, când realizezi că… este pentru prima dată când cineva te-a rănit atât de profund. Cum să nu devină obsesie când tu cunoșteai un om, credeai că este într-un fel și el se dovedește a fi opusul a ce credeai despre el?! Cum să îți mai găsești împăcarea când realizezi că toate convingerile pe care îți construiseși „iubirea”… erau false?!

Devine obsesie… dar până și obsesiile pier. Căci existența noastră nu se încheie niciodată la un singur om. Ba din contră, după ce obsesia își face mendrele și conștientizezi tot ce era de conștientizat, vine timpul să o iei de la zero. Dar cu lecțiile făcute. Și știi de ce?! Pentru că oricât de înșelat ai fost, ai permis să fii înșelat. Cu cât permiți mai multe, cu atât ai mai multe de suferit. Și-apoi ajungi să te întrebi, de ce eu?! Pentru că n-ai fost capabil să fugi când ai avut șansa. Ai stat și ai sperat la cai verzi pe pereți. Iată rezultatele acum! Suferă și ia aminte, apoi vindecă-te și ia decizia de a fi puternic. Măcar pe viitor să fii puternic, dacă în trecut n-ai fost în stare!

P.S. Puternic nu înseamnă să plătești cu aceeași monedă oamenilor care se vor apropia de tine. Puternic înseamnă să știi să te aperi și să ripostezi în fața celor care încearcă să te joace pe degete, oferindu-ți dragoste cu lingurița, afecțiune cât să nu-ți pierzi interesul și o mulțime de minciuni frumos împachetate!

De ce se ceartă oamenii care se iubesc?

Mereu m-am întrebat… de ce se ceartă oamenii care se iubesc? De ce partenerii, care deși nutresc unul pentru altul sentimentele cele mai puternice, ajung să se certe ca la ușa cortului?

Mi-am pus aceste întrebări chiar dacă sunt o drama queen și-mi place să mă cert. De fapt nu-mi place să mă cert, dar ajung să o fac. Sunt impulsivă și rareori mă pot stăpâni. Mi-e greu să mă stăpânesc atunci când furia mă orbește. Cu motive întemeiate sau nu, obișnuiesc adesea să-mi dau în petec. Nu îmi place, dar nu sunt atât de puternică încât să-mi stăpânesc pornirile. Îmi permit acest „lux” deși de fiecare dată am de suferit.

Fac adesea din țânțar armăsar, exagerez, reproșez, mă enervez, acuz, insult, însă rareori plâng. Fac și eu la fel cum procedează toate femeile. Nu sunt cu nimic mai specială. Însă… am observat un lucru: urmările certurilor sunt întotdeauna părerile de rău, regretele și dorul. Da, părerile de rău pentru că ajungem să conștientizăm că am exagerat și lucrurile nu erau atât de întunecate pe cât păreau. Sau dacă erau întunecate, poate că ar fi putut fi reparate. Și dorul pentru că partenerul ori pleacă, ori se retrage, ori se supără atât de tare încât nu îl mai poți întoarce din drum.

Și atunci, de ce ne certăm?! Mai ales că întotdeauna dăm piept cu regretele și ne-am fi dorit să fim mai înțelegători, mai stăpâniți, mai toleranți. Puțini dintre noi învățăm să evităm acele altercații care se lasă de fiecare dată cu păreri de rău. Puțini reușesc să comunice pe un ton normal, decent, fără să sară la gâtul celuilalt. Puțini sunt în stare să-și spună punctul de vedere fără să se impună, fără să lupte pentru adevărul absolut și pentru puterea din relație.

Într-o relație nu există o singură putere. Ci un schimb de puteri între parteneri. Fiecare cedează celuilalt genul de putere de care are nevoie. Când schimbul dintre ei se dezechilibrează, când unul primește mai mult și altul mai puțin, când unul se decide că vrea mai mult, iar celălalt nu vrea să cedeze din puterea lui, apar certurile și neînțelegerile. Ce este de făcut? Înțelept ar fi să se ajungă la un compromis, la un numitor comun. Însă cei mai mulți nu știu să cedeze, așa cum puțini știu să tolereze.

Chiar dacă uneori nu putem evita certurile, rupturile sau despărțirile, pentru că stă în natura firii noastre să fim aprigi și să dăm cu piciorul șanselor, există o singură certitudine – la sfârșit rămân întotdeauna părerile de rău și dorul!

Mi-ar fi plăcut să fi fost bărbat…

Astăzi m-a „lovit” o idee. Mi-ar fi plăcut să fi fost bărbat. Dacă eram bărbat aș fi putut să fac mult mai multe lucruri și aș fi avut mai puțin de suferit.

Aș fi putut să fac sex fără obligații, pentru că bărbații se pot detașa emoțional de minune.

Aș fi putut să fac sex din curiozitate, pentru că foarte puțini bărbați au un criteriu real de selecție. Dacă e curată, este tot ce contează, poate să fie și urâtă.

Aș fi putut să fac sex să fie, pentru că bărbații foarte rar ratează o ocazie, dar și mai rar refuză o femeie care li se oferă aproape pe tavă.

Aș fi putut să fac sex de poftă, pentru că mulți bărbați privesc actul sexual ca pe o descărcare fizică și atât, fără să-și mai bată capul cu sentimentele și alte implicații.

Aș fi putut să fac sex din plăcere, pentru că bărbații se bucură de o plăcerea garantată. Dacă în cazul nostru, al femeilor, putem sau nu să avem orgasm; dacă bărbatul a ejaculat, înseamnă că s-a simțit bine. Bineînțeles că ejacularea și plăcerea fizică nu sunt totuna cu plăcerea emoțională și cea intelectuală, însă tot plăcere este. O plăcere de scurtă durată, ce-i drept, care nu îi marchează pe bărbați de niciun fel. Cineva mi-a zis la un moment dat: „dacă îmi dau drumul nu înseamnă că m-am simțit fantastic”. Dar câți bărbați gândesc așa?! Cei mai mulți urmăresc plăcerea fizică, nu și extazul psihic.

Și nu, nu totul se reduce la sex pentru mine. Absolut deloc. Tocmai pentru că totul se învârte în jurul iubirii, mi-e ciudă pentru că nu pot fi mai detașată. Nu pot să fac sex fără obligații, am trecut de mult de faza sexului din curiozitate și sigur, sub nicio formă, nu sunt în stare să fac sex de poftă, pentru că așa mi-a venit și îl iau pe primul sosit. Nu fac sex să fie, nu există așa ceva pentru mine.

Noi, femeile, suntem în stare să acceptăm un contact sexual în urma căruia să nu avem orgasm, numai dacă iubim bărbatul respectiv. Dacă nu-l iubim și ne culcăm cu el înainte de atașamentul emoțional, atunci suntem neîndurătoare și îl trecem imediat pe lista de bărbați „așa nu”. Pe când dacă îl iubim poate fi oricum, poate chiar să sufere de ejaculare precoce, nu contează, alte calități sunt mai importante decât potența.

Bineînțeles că sunt și femei, să le spunem deștepte, care pot să facă sex fără obligații, din curiozitate, de poftă, să fie și din pură plăcere. Jos pălăria pentru ele. Poate că știu ce vor, poate că nu vor să-și complice existența sau poate că au anumite interese. Nu le judec, ba chiar le admir. Eu nu sunt așa și cele mai multe femei nu sunt așa. Noi nu ne putem culca cu un bărbat fără să ne facem speranțe. Nu ne putem culca cu un bărbat urât. Nu facem sex doar pentru a ne descărca fizic. Nu facem sex doar pentru plăcerea unui orgasm. Nu facem sex să fie. Întotdeauna este vorba de mai mult, însă foarte puține femei recunosc adevărul. De ce? Poate că n-au curaj să-și recunoască sentimentele sau poate că speră la o relație ulterioară.

„Dacă îi dau ce vrea, poate că o să ajungă să mă iubească!” Și uite așa se nasc relațiile din plăcerea sexului. O astfel de relație are un fundament instabil. Nicio astfel de relație nu rămâne „în picioare” la infinit. De ce? Pentru că bărbații se pot detașa emoțional ușor, se plictisesc la fel de ușor și părăsesc atunci când nu mai au pentru ce să rămână. Ei nu se sacrifică dacă nu au pentru ce. Noi, în schimb, facem multe însă rareori suntem atât de puternice și de curajoase.

Mi-ar fi plăcut să fi fost bărbat viața sentimentală ar fi fost mai ușoară! Dar avem și noi avantajele noastre, la noi viața socială și cea profesională sunt mai simple și mai ușor de construit. Dacă vrem, putem avea o carieră de succes, însă greu ne mai facem iubite.

P.S. Nu bag toți bărbații în aceeași oală, așa cum nu fac asta nici cu femeile. Există pe lumea asta și bărbați pe cale de dispariție serioși, sensibili, selectivi, care vor mai mult decât sex; așa cum există și femei superficiale care vor doar sex. 🙂