Vorbesc cu tine ca în oglindă!

Vorbesc cu tine ca în oglindă!

Te chem cu gândul! N-auzi?

Te strig pe nume.

Îți spun tot ce nu vrei s-auzi.

Îți povestesc lucruri la care nici măcar nu îndrăznești să ajungi cu gândul.

Îți șoptesc sentimente la care încă n-ai avut acces…

Îți zic despre emoții pe care… abia am reușit să le trăiesc, darămite să le gestionez.

De când e dragostea gestionabilă sau rațională?

Îți mângâi chipul aproape străin și realizez că, în nebunia mea, tu ești ancora mea în artă.

Tu ești cheia de acces la stările care mă inspiră să scriu… să creez lumi paralele în care… lumile noastre nu mai sunt atât de paralele și potrivnice. S-ar putea spune că scriu basme, dar nu… să nu ne mai amăgim. Noi nu suntem prinți și prințese. Noi nu suntem buni. Nu suntem puri. Nu suntem inocenți. Nu suntem lipsiți de scopuri meschine. Vrem TOTUL și dăruim NIMICUL. Iubim și ne prefacem că nu iubim distrugând tot frumosul doar pentru a ne demonstra că putem fi Dumnezei.

Dar nu, greșesc. Nu ne jucăm de-a Dumnezeu. Dumnezeu e bun, e milostiv, este infinit, este lumină și este căldură. Este pace și liniște. Este siguranță și confort. În infinita noastră prostie și ignoranță, noi putem fi cel mult niște păpușari ai sorții. Iar câștigurile noastre sunt doar pe termen scurt. Plăceri de moment. Efemere. Apoi rămâne durerea, pustiul, dezgustul de sine și singurătatea.

Ai văzut? Sunt o mulțime de oameni în jur și noi tot singuri ne simțim. Seara, când punem capul pe pernă, același nume, aceeași strângere de inimă, aceeași singurătate deplină. Ai văzut? Până și îmbrățișările și sărutările au farmec doar pe moment. Suntem strânși în brațe, ni se declară iubirea până la abnegație și, totuși, am devenit incapabili să ne mai bucurăm de iubirea primită. Ceva lipsește, nu-i așa?! Trăim în minciună. Trăim în iluzia că suntem fericiți, că ne este bine. Și totuși bine nu înseamnă să fii fericit. Ce-ți lipsește?

Scriu despre o realitate inaccesibilă, scriu despre orgolii, frici și frustrări ale trecutului neeliberate. Scriu despre regrete nerisipite. Scriu despre doruri nevindecate. Scriu despre inimi frânte și minți distruse. Scriu despre idei diabolice și dezamăgiri crunte. Scriu despre visuri neîmplinite și dorințe deșarte… care încă mai ard. Scriu despre speranțe sfârtecate și despre mine… călcată în picioare, amăgită și abandonată. Scriu despre ce a fost odată și nu o să mai fie niciodată.

Aș putea să mă înec în alcool, așa mintea mea se eliberează și din degete curg șirurile nesfârșite ale gândurilor pe care mă străduiesc din răsputeri să ți le ascund. Dar n-o fac…

Cândva le vei afla… n-o să îți placă, o să mă urăști, o să vrei să termini cu existența mea, dar tot n-o să găsești puterea de a mă înfrunta.

Scrisul reprezintă dragostea pe care nu mi-o poate oferi niciun bărbat.

Scrisul este dragoste pe care nu mi-ai oferit-o tu niciodată și… știi, așa îmi trăiesc eu poveștile neîntâmplate, în scris.

Vorbesc cu tine ca în oglindă. În seara asta mi-am pus demonii în fața alor tăi și i-am lăsat să-și spună ofurile. Îi privesc și zâmbesc. S-ar sfâșia între ei, însă ceva îi oprește. Ceva i-a oprit întotdeauna. E relaxant și eliberator când demonii interiori stau la conversație cu alți demoni dragi.

Închid ușa, deschid fereastră și acopăr oglinda. Mi-am pierdut inspirația…  

De ce trăiești în afara potențialului tău maxim?

De ce trăiești în afara potențialului tău maxim?

– Stai puțin…

– Pleacă din calea mea. Crezi că m-am jucat când ți-am blocat numărul de telefon, pagina de Facebook, Whatsapp-ul, Viber-ul, Telegram-ul și așa mai departe?! Băi, băiatule, pot fi foarte permisivă… dar până la un punct. Nu ești nici primul și nici ultimul de care mă debarasez. Dacă m-ai umilit, mă descotoresc de tine ca de o cârpă uzată. Hai, du-te și lasă-mă!

– Dar parcă lucrurile nu stăteau așa între noi…

– O să-ți spun adevărul. Nu te iubesc și nu te-am iubit niciodată. Da, am fost îndrăgostită de tine, însă când ai început cu aroganța și escapadele, ușor, ușor, mi-ai ieșit din grații. Te-am tolerat pentru că ești bun la pat, pentru că atunci când erai cu mine, erai trup și suflet lângă mine, pentru că mi-ai umplut timpul și m-ai distras de la ale mele pentru o vreme, însă acum nu mai funcționează nimic din toate astea. Ai continuat să fii același egoist superficial, iar eu, ca o micuță nemernică, recunosc, evident că mi-am îndreptat atenția în altă parte. Când tu te bucurai de plăcerile tale „exotice”, nici eu nu eram mai prejos, mă bucuram de prezența și de atenția altuia. Știi, nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta, curvăsăria se plătește. Și eu o plătesc, și tu o vei plăti. Nu cu mine, nici tu nu mă iubești. Ci cu cea pe care o vei dori cu toată ființa ta și care nu va fi niciodată iubirea ta împărtășită.

– Păi dacă suntem o apă și un pământ, de ce nu continuăm așa?

– Pentru că mi-e scârbă. Oi fi eu infidelă cu sufletul, dar nu mă mai culc de ani de zile cu doi bărbați în „același” timp. Asta a fost. Sper să fii bine, i-am spus eu urcându-mă în mașină.

De vreun an de zile oscilez între acești doi „frumușei” pe care, deși îi plac, nu-mi sunt de ajuns. Slavă cerului, am trecut de faza în care îmi găseam scuze sau mă consideram o victimă. Nu, nimic nu justifică această trecere sufletească de la unul la altul. Nu sunt o victimă a destinului tragic. Poate că mi-au fost schimbate coordonatele cândva… însă faza aia a trecut de mult. Deși… cred că ăștia din prezent plătesc polițele celor din trecut… de fapt celui… din trecut. De schimbările ireversibile de acum ceva ani, se lovesc ăștia de acum. Trist, dar adevărat. Imatur, dar puțin îmi pasă.

Uneori săracii nu știu ce i-a lovit. Trec de la starea de femeie înțelegătoare, matură și asumată, la cea de scorpie neîndurătoare. Uh, pe cât de mult îmi place să mă joc, pe atât de tare ador singurătatea de după. Ba îi strâng în lanț, ba îi biciui și îi îndepărtez de mine. În fond, de ce aș fi statornică?! Încă aleg defectuos, nu vreau să mă mărit, copii nu fac, de muncă nu divorțez, în lanț nu mă prinde nimeni. Așa că, ori carpe diem pe muzica mea, ori pa și la revedere.

Îmi place să mă joc și din când în când mai și cedez… trupește, sufletește, cum vreți voi. Bucuria mea este că fac toate lucrurile acestea fiind perfect conștientă. Sunt lucidă. Îmi asum. Mă plictisesc repede și am nevoie de emoție. Ca să-mi iau doza de adrenalină, creez diverse conflicte.

Probabil că sunt și puțin bolnavă mintal, nici pe asta n-o contest, însă măcar nu sunt ipocrită. Nu mint. Nu mă ascund. Nu mă prefac. Nu fac parte din categoria săracelor cinstite necinstite de soartă. Nu îmi plâng de milă pentru că nimeni nu mă vrea. Nu mă dau cu capul de pereți pentru că nu sunt de ajuns pentru un bărbat. Nu îmi vine să îmi pun capăt zilelor pentru că nu-mi găsesc marea dragoste și nici nu trăiesc în tristețe pentru că sunt singură. Da, sunt singură pentru că așa vreau să fiu și mă bucur de prezența unui bărbat doar atunci când îmi cere inima.

Uh, sunt ciudată? Probabil. Este greșit că mă iubesc fix așa cum sunt?! Probabil că o să mă schimb cândva… îl aștept pe ăla care să-mi sucească iarăși coordonatele, deși m-aș mira să se nască doi cu aceeași putere. Deci slabe șanse să mai dețină cineva vreun controlul asupra mea. Nu cred că o să mai cunosc vreun tip care să mă inspire atât de puternic, încât să mă schimb într-o ființă care, deși zace în mine și e absolut incredibilă, nu am pentru cine să o scot la iveală. Pentru că niciunul nu mă determină să fiu ființa dumnezeiască la picioarele cărora bărbații își pierd orgoliul și dorința de a mai agoniza în brațele altor femei, mai bine să fiu o zăpăceală de femeie, o durere de cap. Pot fi minunată, dar mai interesant este să fiu afurisită.

Așadar, dragi doamne și domnișoare, dacă ați ajuns în punctul acela de maximă intensitate în care v-ați săturat de viață și de singurătate, înseamnă că e vremea să vă schimbați. Este momentul perfect să vă depășiți fricile și defectele. Prilejul ideal de a înțelege că viața este o oglindă. Ceea ce semeni, aia primești. Ai lângă tine oamenii pe care i-ai ales, iar iubirea dureroasă pe care o trăiești și singurătatea acută care te macină sunt rezultatele alegerilor tale proaste.

Nu, nu sunt un exemplu pentru nimeni. Am suferit de m-au găsit toți dracii. Nu spun că singurătatea este bună și nici nu vă îndemn să deveniți niște cutre, răutatea nu este nici ea cheia fericirii, vă zic, însă, că a repeta la nesfârșit același scenariu este o dovadă de prostie crasă. A rămâne lângă unul care nu te iubește sau nu te prețuiește, a-l alege întotdeauna pe cel rău sau pe cel însurat, este echivalent cu a-ți rata șansa la o iubire adevărată.

Victimă nu ești, o nenorocită nu ești, de ce trăiești în afara potențialului tău maxim? Lasă scuzele și scutură-te de tot ceea ce îți face rău! În frica aia aproape paralizantă se ascunde un curaj fantastic și posibilitatea de a fi fericită. Înflorești trăind o viață nouă sau te ofilești în același tipar al distrugerii de sine? Nu vezi că arați ca naiba?! Ai devenit anxioasă și depresivă, ai slăbit sau te-ai îngrășat fantastic, ți s-a închis tenul, ochii îți sunt tulburi, ai cearcăne adânci, mâinile îți tremură, ți-e greu să te concetrezi, mănânci ca o spartă sau mai nimic, nu te mai îngrijești și ai un singur gând care te distruge – EL: absența sau prezența lui. Bun venit în Iad! Așa ai de gând să îți duci existența?

Trezește-te și ia-o de la capăt! Povestea aceasta a fost compromisă iremediabil. Renunță la ea! 🙂 Acum, cât încă nu e prea târziu!

Până una-alta, eu îmi aprind o țigară… 🙂

De ce ținem minte toate nimicurile?!

De ce ținem minte toate nimicurile noi, femeile?!

Ieri a fost ziua de naștere a primului meu iubit. Cum a sunat asta iubit! :))))))) Un berbec nebun ca și mine, un tip cu care a fost frumos să-mi încep viața amoroasă, unul din puținii tipi care chiar m-au iubit. Mereu am spus că dacă n-ar fi fost el primul, niciunul din cei care au urmat nu ar fi ajuns în patul meu. Și asta nu pentru că era un bărbat musai virtuos, ci pentru că a știut să-mi câștige încrederea și simpatia. Au trecut 11 ani de când s-a încheiat povestea noastră. Atât cât a ținut, m-am simțit în siguranță cu el. Era bun și blând cu mine, dar n-a știut să mă strunească.

De fiecare dată îmi aduc aminte de el la începutul lui aprilie și de fiecare dată îi scriu la mulți ani pe data de 4, nu pe 3 aprilie. Nu pentru că aș uita, ci pentru că de ziua lui de naștere este emotiv, vulnerabil și exagerat de comunicativ, iar eu nu mai sunt aceeași, nu mai sunt așa cum mă știa el și-atunci, decât să-i tai craca de sub picioare de ziua lui, mai bine i-o tai a doua zi după nașterea lui. Vorbim doar de câteva ori pe an și atunci vrea să știe totul despre mine – ce fac, ce face mama, în ce stare e tot neamul meu pe care îl cunoaște personal, cu ce mă mai ocup, dacă este cineva în viața mea, dacă iubesc pe cineva și vechea lui nedumerire din fiecare an, de ce nu m-am măritat încă?! O întrebare tâmpită, din punctul meu de vedere! Culmea este că nici el, la 31 de ani, nu este însurat

Nu știe blogurile mele și nici nu i le voi spune vreodată. N-aș putea să îl las atât de adânc în mintea mea nici nu cred că m-ar recunoaște nici nu cred că m-ar înțelege și cu siguranță nu mi-ar aproba vreunul din articole. Pentru el dragostea și viața sunt simple, iar el crede că sunt una din cele mai minunate femei. Mai bine să mă țină minte așa cum m-a avut!

Pe mine nu prea mă interesează mai nimic despre el și nici nu-l întreb prea multe, cu toate acestea, îmi amintesc toate nimicurile legate de el: numărul de telefon pe care îl avea la acea vreme, mâncarea preferată, echipa de fotbal preferată, primul film văzut împreună, prima și ultima noapte împreună, felul în care ne-am învățat unul pe altul să ne atingem, parcă îi aud și acum respirația și bătăile inimii, îmi amintesc parfumul lui, felul în care mă săruta, perechea de chiloți care îi plăcea cel mai mult la mine, felul în care mă alinta, cum îi plăcea să fie trezit, tot felul de nimicuri. Am petrecut sute de nopți împreună! Îmi amintesc până și ultima noastră ceartă, calmitatea cu care mi-a reproșat că l-am înșelat și privirea lui dezamăgită când a plecat.

Frumos este că nu ne urâm și putem vorbi fără remușcări. Eu sunt cea care îl evită. Dacă ar fi după el, am vorbi mai des. Totuși n-am scăpat astăzi de celebra lui întrebare – cum stai cu dragostea? Am fost sinceră cu el, de ce aveam să îl mint?! I-am spus că sunt la fel de singură ca atunci când ne-am despărțit. De când m-am despărțit de el am fost într-o continuă căutare și singurătate. Nimeni n-a reușit să fie mai prezent decât el în viața mea. Nimeni

Primul bărbat poate că nu se uită, dar nu e musai să fie și prima dragoste. A fost o poveste din care am învățat multe și atât. Nu știu de ce tresar când îl aud spunându-mi că îi este dor de mine și că i-ar plăcea să mă vadă și să petrecem câteva zile împreună. Știu eu cum ar însemna să petrecem câteva zile împreună, însă sub nicio formă acele zile nu se vor întâmpla. Sper, totuși, să nu mă trezesc cu el la ușa mea într-o zi! Ar fi chiar surpriza suprizelor să vină din Cipru direct la ușa mea! :))))

În clipa asta zâmbesc, nu am întâlnit un alt bărbat cu un apetit sexual mai mare decât el. Era cu adevărat neobosit și o putea face oriunde și oricând. Nu l-am auzit niciodată, într-un an de zile, să-mi spună că era prea obosit pentru a face sex. Sexul era cea mai mare plăcere a vieții lui și nu ar fi refuzat niciodată o partidă. Nu, nu era ca un cățeluș capabil să reguleze orice, era doar foarte tânăr și dornic. Amândoi eram tineri!

Dragul de el, trebuie să mă pregătesc sufletește, pe 11 aprilie iar va dori să-mi vorbească! :)))))

De ce ținem minte toate nimicurile noi, femeile?!

Orgoliul, bată-l vina!

Orgoliul, bată-l vina... e un lanț în jurul gâtului!

Sunt capabilă să tolerez multe, foarte multe defecte le pot trece cu vederea! Sunt în stare să iubesc bărbatul așa cum este el, fără să încerc să îl schimb în omul pe care mi l-aș dori eu pentru mine însă, am devenit neîndurătoare în ceea ce privește orgoliul. Nu o să mai tolerez nici măcar un sâmbure de orgoliu răsfrânt asupra mea, nu o să mai renunț la mine pentru altcineva, nu o să-mi mai înfrânez sinele doar pentru a nu-i înfrunta manifestările exagerate pe fond de orgoliu nesuferit, nu o să mai tac pentru că mi-e frică sau pentru că așa eram eu învățată, să trag, să tolerez, să mă sacrific. Am obosit să mă prefac înțelegătoare și să închid ochii. Am obosit din cauza măștii prin care mă pun pe locul doi și-l pun pe el, acela care o fi să fie, mai presus de mine.

Am obosit și să spun că totul este ok, să îmi ascund propriul zbucium interior doar pentru a nu-i supăra sau necăji pe cei din jurul meu. Sunt om, la dracu’. Și am voie să mă doară și pe mine. Am voie să zbier, să îmi vărs nervi, să plang și să mușc perna dacă așa îmi vine. Am voie și să-mi las la suprafață demonii interiori. Din când în când îi dezleg și îi las să se destrăbăleze chiar dacă ulterior îmi pare rău. Și unde mai pui că în nebunia mea îi cânt celui mai aprig demon. De ce? Ca să vină sau ca să nu plece!

În general sunt văzută ca fiind o femeie puternică, care nu știe să plângă, care nu-și arată slăbiciunile și care n-ar suferi în veci pentru un bărbat. Eheee, cât de puțin mă cunosc apropiații mei. De fapt sunt opusul a ceea ce arat. Mă înfățișez puternică doar pentru a fi respectată pe măsură, însă adevărul este că scutul ăsta pe care îl afișez zi de zi nu este impenetrabil. Până și cele mai zbir femei sunt vulnerabile. Țin minte că acum ceva vreme verișoară-mea mi-a spus nu m-ar vedea niciodată plângând din cauza unui bărbat, că sunt tot timpul veselă și că nu mă las deloc doborâtă de acest gen de sentimente, că am trecut prin prea multe și am învățat să cataloghez și să separ atât de bine durerea încât o pot domina. Am crezut-o. Am crezut-o până când mi s-au dat toate calculele peste cap și m-am „întors” iarăși în copilărie, acolo unde cea mai mare frică a mea era teama de abandon. Din nou m-am trezit în pragul abandonului, iar reacțiile mele au fost aceleași: confuzie, disperare, pierdere de sine, o stare de singurătate soră cu moartea, un gol pe care nimeni nu l-ar fi putut umple cu nimic.

Cu un bărbat orgolios nu se poate construi. Orbit de propria-i masculinitate, te va transforma într-o supusă. Nu există cale de mijloc. Este un joc pe poziții și de poziții. Fie îl lași să-și exercite puterea și masculinitatea, fie renunță la tine mai ceva ca la o măsea stricată. Ești o provocare și vei rămâne o provocare până când te-a domesticit. Nu spun că nu există deloc sentimente la mijloc, există, însă orgoliul vine însoțit de frică și frustrare și-atunci, în dorința de a se menține în siguranță și de a înlătura orice dram de frustrare și slăbiciune, jocul devine mai important, ideea de a se așeza pe o poziție superioară ajunge să devină un adevărat scop. Bărbatul este omul care s-a născut pentru a demonstra. Verbele „a face” și „a demonstra” îi aparțin. Ei bine, când orgoliul există în doze prea mari în sângele unui bărbat, nevoia de a demonstra și de a avea dreptate sunt de enșpe ori mai mari.

Nu vreau să mai fiu o lecție pentru bărbați. Nu vreau să mai învăț lecții prin ei și nici nu mai vreau să le demonstrez ce înseamnă iertarea. Eu, spre deosebire de alți oameni, în nebunia mea nemărginită, nu știu să urăsc și întotdeauna ajung să iert, oricât de tare m-aș încăpățâna să nu uit și să nu iert, ajung să iert. Așa îmi găsesc eliberarea. Cu toate acestea, deși orgoliul bărbatului poate fi un ingredient plăcut într-o relație, recunosc acest lucru, dacă sâmburele de orgoliu este mai mare decât ar trebui să fie în mod normal, o să plec și o să renunț fără nicio remușcare.

Orgoliul a ajuns să fie defectul pe care îl detest cel mai tare la un bărbat. De ce? Pentru că am simțit pe pielea mea cât de tare poate ustura orgoliul unui bărbat încăpățânat!

P.S. Vei aștepta mult și bine dacă tu crezi că un bărbat orgolios o să devină mai puțin orgolios! Orgoliul nu poate fi dozat! 🙂

P.P.S. Nu sunt tristă, e doar o temă pe care mă țineam de mult să o abordez! Acum i-a venit rândul! 😀

Ai rămas singur/ă?! Se vede!

Eheee, ești singur, dar ți-ai redobândit libertatea și nu-ți mai ajunge nici naiba cu prăjina la nas. Ai impresia că ai prins aripi odată cu recâștigarea independenței, nu-i așa?! Crezi că te simți minunat și te vei simți din ce în ce mai minunat? Stai așa, ești abia la început! Chiar dacă acum pare că ai toată lumea la picioare și crezi că afară o mulțime de muieri abia așteaptă să le fuți tu, să știi că mai devreme sau mai târziu o să dai de dracu’. Până la urmă se va găsi o „creștină” care să te facă să te doară serios de tare!

Ei bine, dacă ai rămas singur, să știi că se vede, băiețică!

Te comporți ca un pizderel!

Când femeile rămân singure, ele recurg la tot felul de schimbări. Merg la cumpărături, se tund, își schimbă culoarea părului, își cumpără un animal de companie, caută răspunsuri în cărțile motivaționale, plâng seara și-și promit că dimineața nu vor mai fi proaste. Pentru ca fraierul să aibă păreri de rău, femeile fac aproape imposibilul pentru a deveni mai frumoase și mai „lăptoase”. Ce-i drept, ele recurg și la câteva tertipuri pentru a-i da fostului de înțeles că se simt senzațional singure, dar adevărul este că multe dintre ele suferă teribil. (Nu o să divulg strategiile femeilor.)

Știi ce face fraierul când rămâne singur?

Petrece, se îmbată, face enșpe tâmpenii, se îngroapă în datorii, fute tot ce prinde, își plânge de milă, își denigrează fosta iubită în fața prietenilor (celebra replică: era o curvă, dă-o în pula mea) și câte și mai câte. În plus, își promite că nu o să mai iubească niciodată și că never ever nu o să mai aibă încredere într-o femeie. În momentele fără alcool, dar cu creierul îmbibat în prostie, postează pe facebook enșpe poze cu el ferchezuit, dar singur, șterge toate fotografiile cu ea și MUUUSAI scrie la „starea civilă” că e solo. #CaSăVadăFetiliCochetili.

Din când în când mai aruncă și câte un citat despre femeia-curvă, femeia-materialistă, femeia-pițipoancă, femeia-proastă și despre toate acele femei pe care le urăște. De obicei le urăște pe toate, mai puțin pe mă-sa și pe sor-sa (dacă are). Dintr-o dată fostul bărbat cuplat devine un om care a ieșit dintr-o relație execrabilă cu o nașpa de femeie, se simte incredibil, a învățat totul despre femei și dragoste și gata, le știe pe toate. E un om cu experiență!

Adevărul este că toți suntem proști în dragoste, mai ales atunci când noi suntem cei părăsiți sau neiubiți, dar mor pe ăștia care uită de unde au plecat și cu cine au plecat, care aruncă totul la gunoi de parcă nici n-ar fi fost, care șterg trecutul cu buretele, dau foc la poze, taie hainele cu foarfeca și așa mai departe. Mi se pare patetic! Trecutul nu poate fi șters, iar tâmpenia asta, prefăcătoria, adâncește sentimentul de pierdere și singurătate.

Te prefaci că ce? Că ți-e bine?

Se vede de la o poștă că nu ți-e bine!

Te prefaci că abia acum începe viața ta?

Atunci de ce simți că lumea se sfârșește?

Crezi că dacă ascunzi durerea, o să treacă mai repede sau mai ușor? Pe dracu’! Singurătatea e tot acolo. Golul e tot în piept. Sentimentul de pustiire nu se risipește. Dorul revine în fiecare noapte.

Nu vă sfătuiesc să fiți declarativi ca mine. Eu fac parte din categoria proastelor care cum dau puțin cu curul în penis, cum se duc repede și spun frumosului. Adică? Adică atunci când îmi era dor, îi scriam imediat că mi-e dor. Nu făceam niciun efort să mă abțin. Și ce amar e să nu primești niciun răspuns. Nici măcar un du-te naibii.

Vă sfătuiesc să nu negați ceea ce simțiți. Acceptând durerea, ea se diminuează. Și dacă vă știți slabi: stați departe de rețelele de socializare o perioadă! Măcar până trece furtuna din suflet! De ce? Pentru că aveți tendința de a posta și distribui numai tâmpenii! Mai bine vorbiți cu un prieten! 🙂

P.S. Râde ciob de oală spartă, nu-i așa? Unii își scriu frustrările pe facebook, eu mi le scriu pe blog. Mare filosof în viață sunt! :))))))))

De ce te vreau și nu te alung?!

De ce te vreau și nu te alung?! Este o întrebare căreia i-am găsit răspunsul de mult. Nu te mira te vreau și n-ar trebui să găsesc nicio justificare. Și totuși o fac. O fac pentru că simt nevoia să o fac. Am o mulțime de motive logice și ilogice. Unele mai puternice și mai întemeiate decât altele.

De ce te vreau și nu te alung?! Pentru că ești! Pentru că în tine am găsit cumva, într-un mod aparte, neobișnuit, deosebit și deloc banal, reflexia propriului meu suflet.

Te vreau pentru că într-un fel anume și specific, semănăm. Providența ne-a adus în același punct, iar singurătatea și durerea ne-au apropiat. Avem dureri diferite, dar în fond, tot durere se cheamă.

Te vreau pentru că oricât de diferiți am fi, de nepotriviți, de departe și de complicați; oricât de bine sau de rău ne-am înțelege, există ceva între noi. Există o forță. Niciunul dintre noi nu a cunoscut numele acelei forțe și totuși, ea ne leagă și ne îndeamnă să înaintăm.

Te vreau pentru că ne-am susținut. Ne-am ajutat. Ne-am iubit. Ne-am detestat. Ne-am împiedicat de multe ori. Ne-am îmbrâncit. Ne-am lovit. Ne-am doborât. Ne-am izgonit. Și totuși iată-ne!

Te vreau pentru că nimeni nu trezește în mine ceea ce tu reușești dintr-un singur cuvânt sau gest.

Te vreau pentru că nimeni nu ajunge mai bine, mai adânc, mai fierbinte și mai intens la inima mea.

Te vreau pentru că doar tu mă cunoști, înțelegi, știi, faci și nu faci, fără să îți spun.

Te vreau pentru că mă auzi, mă asculți, mă accepți și mă vrei, oricât de multe nebunii, obsesii, temeri, greșeli sau gafe aș face.

Te vreau pentru că știi să te joci, mă amăgești, mă provoci, mă întărâți, mă ațâți, mă stimulezi, mă impulsionezi și mă motivezi.

Te vreau pentru că în tine am găsit fantezia, erotismul și dorința. Toate depășeșc cu mult limita cunoscută de oameni. Mereu am impresia că noi nu suntem oameni. Suntem atât de diferiți de restul lumii. Prin ochii noștri și prin sufletele noastre trec altfel lucrurile. S-ar putea spune că suntem speciali sau ciudați.

Te vreau pentru că totul între noi este inexplicabil. Pentru că nu poate fi povestit. Pentru că n-avem nevoie de părerea nimănui și pentru că nimeni și nimic nu poate să influențeze ceea ce facem sau nu facem.

Te vreau pentru că nimeni nu știe, nu ar înțelege și nu ar aproba legătura noastră.

Te vreau pentru că nimic nu e simplu. Pentru că nu câștig nimic ușor. Pentru că totul este o provocare și pentru că niciodată nu știu la ce să mă aștept.

Te vreau pentru că mă surprinzi. Pentru că adesea mă iei pe nepregătite și pentru că scoți la iveală vulnerabilitatea din mine. În brațele tale ador să mă simt vulnerabilă, slabă lipsită de voință și apărare.

Te vreau pentru că mă faci să simt. Pentru că trezești în mine emoția și pasiunea.

Te vreau pentru că mă faci să îmi fie dor, să tânjesc și să fierb.

Te vreau pentru că din prima clipă, atunci când ți-am văzut palmele, mi le-am imaginat pe trupul meu. Iar ele nu m-au dezamăgit ba din contră, m-au îmblânzit.

Te vreau pentru că mi-ai redat culoarea. Pentru că de când cu tine, totul a început să conteze și să capete importanță.

Te vreau pentru că tu m-ai făcut să privesc viața cu alți ochi. Pentru că mi-ai dat curaj și poftă.

Te vreau pentru că datorită ție m-am redescoperit și am decis să încerc din nou. Să am încredere. Să vreau. Să las trecutul în urmă și să încerc, fie ce-o fi.

Te vreau pentru că împreună cu tine și datorită ție, ziua de mâine poate să nu mai vină.

Te vreau pentru că m-ai învățat să prețuiesc clipa, momentul, secunda. Pentru că tu mi-ai arătat că nici timpul, nici spațiul nu mai contează atunci când într-o singură secundă reușești să cuprinzi în brațe toată fericirea și plăcerea lumii.

Te vreau pentru că atingerile tale mă electrizează. Pentru că degetele tale așază pe pielea mea fiori și emoție.

Te vreau pentru că săruturile tale sunt unice. Pentru că pe buzele tale se află o dulceață care până nu de mult, eu nu o cunoșteam.

Te vreau pentru că parfumul tău mă îmbată de la distanță. Pentru că ochii tăi mă intimidează și mă incită.

Te vreau pentru că mă încurci adesea, dar tot tu mă descurci.

Te vreau pentru că mă faci să tremur și pentru că doar pielea ta poate să îmi încălzească trupul.

Te vreau pentru că mă faci să râd cu poftă, cu glas. Știi tu, „veselia și soarele dimineții”.

Te vreau pentru că ai fost al meu și pentru că mai poți să fii.

De ce te vreau și nu te alung?! Te vreau pentru că ești și sunt.

Alungă-mă tu dacă vrei, dar mai bine decide-te să mă păstrezi în viața ta! Pentru acum, pentru un moment, pentru cât o să fie sau pentru cât o să dureze. Timpul și-a pierdut de mult valoarea și farmecul. Să nu mai măsurăm ceea ce avem în timp, să lăsăm forța căreia nu-i cunoaștem numele, să ne lege sau să ne dezlege!

Te vreau și nu te alung! Ce vrei să știi mai mult de atât?!

Orice femeie vrea să fie salvată?!

Orice femeie vrea să fie salvată?

De la o vreme urmăresc serialul Totul despre Sex. Este redifuzat în fiecare seară pe Euforia TV, de la ora 23.00. Eu nu l-am văzut niciodată pentru că nu m-a atras. Însă acum, l-am nimerit exact de la primul episod al sezonului 1 și-am zis, de ce nu?! M-a prins, îmi place. Seara nu am ce face, nu mai sunt bună nici de scris și cu atât mai puțin să comunic cu cineva. De ceva timp prefer să-mi petrec timpul uitându-mă la TV. Și cum vă spuneam Totul despre Sex ca să nu mă abat de la subiect. De fapt serialul ar fi trebuit să se numească Totul despre Femei și Relații, însă asta este altă poveste. Ceea ce îmi place este exact faptul că fiecare episod are câte o temă. Tema de aseară a fost orice femeie vrea să fie salvată?

Așa am ajuns să mă întreb și eu dacă chiar orice femeie vrea să fie salvată de un bărbat. Dacă m-aș raporta strict la mine, aș spune că nu, într-un fel bolnav îmi place singurătatea. Nu orice femeie își dorește să fie salvată de un bărbat. Ba chiar mai mult decât atât, eu am prostul obicei de a salva. Nu știu de ce, nu știu de unde această pornire, probabil că numele îmi este predestinat și îmi influențează personalitatea, însă vreau tot timpul să salvez pe cineva și slăbiciunea mea sunt bărbații. Parcă numai pe ei vreau să-i știu bine și fericiți. Fiecare om are câte o problemă, fiecare dintre noi suferim din cauza a ceva. Ei bine, dintotdeauna am simțit că menirea mea este să alin. Uneori îmi iese, reușesc o perioadă, însă ajung să dau greș mai devreme sau mai târziu. Puterea mea nu este atât de mare încât să salvez complet un bărbat. Probabil că dacă aș fi fost înzestrată cu mai multe calități, aș fi putut să salvez nu doar bărbații, ci lumea întreagă. Dar nu sunt o eroină, sunt doar o femeie cu prea multe defecte și prea puține calități.

Orice femeie vrea să fie salvată? Când ajungem la o vârstă și realizăm că suntem singure, cred că toate ne dorim salvarea și ajungem să ne agățăm de bărbați mai ceva ca de un colac de salvare. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât devenim mai pretențioase. Suntem pretențioase până la un moment dat, apoi ajungem să ne mulțumim cu prea puțin. După treizeci de ani, pretențiile noastre scad direct proporțional cu gradul de singurătate. Cu cât ne simțim mai singure, cu atât vrem mai cu disperare să fim salvate de un bărbat. Singurătatea pentru noi, femeile, este precum înecul. Ne înecăm zilnic în aceeași apă stătută a dezamăgirilor și a iubirilor pierdute.

Oricât de puternică și de independentă ar fi o femeie, oricât de învățată ar fi ea cu singurătatea, oricât de confortabil s-ar simți ea în siguranță, departe de furtuna unei relații, ajunge să își dorească un bărbat lângă ea. Nu neapărat pentru a fi salavată de la „înec”, ci pentru că femeia funcționează la capacitate maximă numai atunci când este iubită. Cu cât este mai iubită, cu atât este mai frumoasă, mai radioasă, mai puternică, mai capabilă și mai productivă. Noi ne extragem energia din iubire, de aceea în jurul nostru sunt atât de multe femei „ofilite”. Pentru că sunt singure sau sunt nefericite. Cred că cea mai cruntă formă de nefericire este nefericirea la umbra unui bărbat, dar despre asta o să scriu altă dată.

Și da, orice femeie vrea să fie salvată, pentru că femeia se hrănește cu dragoste. Dragostea este problema, miza, scopul și rezolvarea pentru o femeie. Restul sunt doar detalii.

Închide ușa după mine…

Am intrat, suntem înăuntru, în camera noastră. Este pentru prima dată. Pășesc prima, apoi îți spun:

Închide ușa după mine!

Cât ne-a luat să ne vedem! Oh, cât de dor mi-a fost de tine! Cât de mult mi-am dorit să te văd să te simt să mă iubești, acum, aici, trup și suflet fizic și mintal! Taci! Nu-mi spune nimic! Strânge-mă în brațe! În această clipă sunt a ta! Nu vreau să-mi spui nimic. Nici măcar nu vreau să-ți aud vocea. Nu mă interesează numele tău! Nu vreau să-mi reamintești trecutul. Nu-mi pasă ce ne rezervă viitorul. Timpul se oprește aici! Cu noi doi! Ceasul a încetat să mai ticăie, doar vântul pătrunde pe ferestrele larg deschise. Este aproape întuneric. A apus soarele. Dintotdeauna am urât apusul. Îmi amintește de singurătatea nesfârșită pe care o simt în fiecare seară. De afară se aude un soi de gălăgie mută. Orașul e treaz. Noi fierbem sub atingerile fierbinți ale iubirii.

Vreau să mă lași să te iubesc așa cum nu am făcut-o niciodată! Vreau să mă lași să te răsfăț! Vreau să mă lași să te ating! Pot să te ating? Pot să te sărut? Lasă-mă să-mi aștern buzele pe pielea ta fierbinte. Tremur când îți simt palmele căutându-mi sânii! Fiori reci îmi străbat coloana! Îți sărut buzele și te mușc ușor de cea inferioară. Gura ta are gustul piersicilor coapte. Sunt deasupra ta și-mi las pielea să o mângâie pe a ta. În brațele tale mă simt în siguranță. Parcă m-ai purta spre înaltul cerului. Mă simt vulnerabilă, tremur, nu pot să mă abțin. Te privesc în ochi și văd cum pupilele ți se dilată. Chiar dacă ai ochii închiși, întunericul din ei se mărește. În întunecimea lor, strălucesc. Îți zâmbesc și-mi las buzele să-ți caute gâtul, îți șoptesc o vorbă dulce la ureche, apoi încep să-ți descopăr trupul ca pe o hartă. Îți sărut fiecare centimetru de piele, îmi las mâinile să-ți mângâie corpul puternic și cu o poftă nestăvilită, încep să-ți ațâț cu nesaț penisul cu limba. Îți place, știu că-ți place, te văd cum freamăți sub buzele mele. Te întărât și mai tare, ai gust bun, miroși a dragoste, deja tot corpul meu miroase a tine. Ești întins pe pat, afundat în așternuturile vișini, te lași pradă senzațiilor pe care eu ți le ofer cu multă afecțiune. Mâinile mele te descoperă, buzele te iubesc, sunt doar a ta și tot ce vreau este să te fac al meu.

Deodată preiei controlul, te tragi de sub mine, mă răsucești aproape cu violență sub tine, îmi imobilizezi mâinile deasupra capului și începi să intri cu delicatețe. Aș vrea să mă eliberez și totuși te strâng cu coapsele-mi cât pot de puternic, îți fac loc și te las să intri cu generozitate. Faci cercuri nebune în mine, te apeși, ieși, mă gâdili cu vârful penisului tău erectil, te joci cu simțurile mele, mă amăgești. Tânjesc după tine cu toată ființa. Mă eliberez din strânsoarea ta și te apuc cu fermitate de fund. Te trag în mine și te apăs, încerc să preiau controlul mișcărilor. Șoldurile mele dansează în tăria bărbăției tale. Mina feței tale este de neprețuit. Te privesc în ochi, îți aud geamătul, îți sărut buzele dulci, apoi mă întorc cu spatele la tine. Te las să intri și să ieși în voie, în timp ce degetele tale îmi frământă sfârcurile. Îți simt buzele pe gâtul meu, pe umerii mei. E atât de bine. Sunt aproape gata bătăile inimii mi-o iau razna. Ești aproape gata respirația ta se accelerează. Îți sună telefonul. Nu știu cine este, în acest moment nici nu mă interesează, tot ce vreau este să eliberez toată tensiunea care mi s-a strâns în pântece. Reușim să ne eliberăm în același timp, explodăm, mă prăbușesc pe burtă în pat, fericită, iar tu te întinzi după telefon.

Ăsta e primul tău gând după? Telefonul?

Este ea, nu te supăra!

Este EA

Și deodată cerul își pierde nuanța. Realizez că e noapte. Atât de întuneric încât aproape că îmi vine să mor! Cine sunt eu și ce caut aici?! Ce mi-am făcut singură?! Aproape că m-am sinucis cu propria-mi slăbiciune! Te-am vrut și te-am avut. M-ai vrut și m-ai avut! Acum gata! Tu poți să te întorci la EA, eu îmi reiau viața și am terminat această poveste. Am încheiat capitolul numit NOI. Mă doare! Dar nu-i nimic, o să îmi treacă! Așa cum mi-a trecut de fiecare dată. Suntem animale. Am ajuns să ne iubim, dar acum faptul este consumat. Ar trebui să redevenim oameni. Ne-am satisfăcut poftele! Oricât te-aș iubi, nu te mai vreau. Din acest moment, îmi iau singură piatra de pe inimă. Și parcă durerea este tot mai grea începe să îmi placă de tine, de noi. Tocmai am mărturisit că te iubesc. Mă arde sufletul. Îmi dau seama că din cea mai dulce persoană, ai devenit o capcană. Am ajuns la final.

Lacrimile îmi năpădesc obrajii, sunt cu spatele la tine. Mă ridic, îmi adun hainele, mă îndrept spre duș, mă spăl, vreau să-mi scot din piele mirosul tău. Nu reușesc. Mă îmbrac și plec spunându-ți:

S-a terminat, închide ușa după mine!

A fost o poveste…