Mă dezbrac și îți place…

Mă dezbrac și îți place…

 Shhh… te rog, nu spune nimic. TACI! Nu vreau să te aud. Nu-mi spune nimic. Nu vreau să aud ADEVĂRUL. Minte-mă! Minte-mă frumos. Și rămâi. Rămâi să-mi dezbrac trupul. Așa știu eu. Rămâi să-mi dezbraci mintea. Rămâi să-mi rănești pielea. Rămâi să nu-mi vorbești, să ne ascultăm gemetele în tăcere și palmele să ne vorbească iubirea. Lasă-mă, te rog, în brațele tale. Lasă-mă să-ți alunec în gânduri. Lasă-mă să mă odihnesc în sufletul tău. Lasă-mă să te iubesc așa cum n-am iubit nicioată. Întotdeauna se poate mai RĂU. DAA! Pot! Lasă-mă să-ți fiu și lasă-te să-mi fii. Să-mi fii ultimul gând noaptea și primul dimineața.

Nu pot să te privesc. Nu te uita la mine. Nu mă obliga să-ți întâlnesc privirea. Știu ce zace în ea. Știi că mă dezarmează, știi că devin slabă… așa cum îți place. Nu-mi zâmbi, te rog. Zâmbetul tău îmi topește voința. Nu mă mușca, te rog. Îmi schimbi coordonatele. Și nu, te rog nu, nu îmi frământa sânii, nu îmi respira pe gât, nu mă săruta pe umăr și nu-mi mai șopti că nu vrei să mă pierzi niciodată. De ce-mi faci asta?! De ce sădești speranța? Eu știu să trăiesc doar fără speranță!

Încetează! Ești o curvă! O curvă de bărbat. Dar te plac… și mi se înmoaie picioarele când îți simt mirosul. Mă dezbrac și îți place. Vreau să-mi miroasă pielea a tine. Te vreau cu toată ființa mea. Ce-mi pasă că umbli cu picioarele goale, reci, prin sufletul meu! Știu ce mă așteaptă. Urmează să mă sinucid din dragoste. Din nou. Am mai făcut-o. Nu știi tu… habar n-ai câtă forță de distrugere se află în mine…

Ești naiv. Știi unde te atrag? Ai habar ce te așteptă?! Rupe-mi sutienul! Fă-o! N-ar fi primi dată. Eu promit să-ți dezrădăcinez orice credință. Te voi iubi așa cum nimeni nu a mai făcut-o și nici nu o va mai face. O să-ți dezmembrez fiecare celulă nervoasă și apoi o să jonglez cu emoțiile tale până când o să-mi ia foc rațiune… și-atunci ne vom transforma amândoi în cenușă. Și vei pleca… și voi pleca… cândva.

Acum… însă, e vremea să-mi sucești mințile! Înnebunește-mă! Posedă-mă! Fă-mă să mă doară! Fă-mă să urlu de durere și de plăcere. Fă-mă să te vreau așa cum un alcoolic își vrea băutura pentru a rezista vieții. Fă-mă să tremur în lipsa ta. Vreau să-mi pierd liniștea, iar tu o poți distruge cu un simplu sărut. Dă-l încolo de romantism, acum vreau doar să mă… apăsat… tare…

N-a fost să fie

N-a fost să fie nici acum! Dar ce mai contează?! N-are sens să-mi fac sânge rău! Nici acum n-a fost să fie, nici cândva nu o să fie. Rămân aici ca și până acum.

Uneori lacrimile ușurează sufletul. Lacrimile spală regretele și alungă speranța, lăsând liniștea și resemnarea să-și facă loc în inimile noastre. Și totuși ce te faci atunci când nu poți să plângi?! Sunt femei, oameni, care nu pot plânge. Sunt persoane care oricât de încercate de suferință ar fi din punct de vedere emoțional, nu-și pot revărsa durere printr-o mână de lacrimi sărate. Nu pot plânge și pace. Și eu fac parte din categoria acelor oameni, lacrimile mele se încăpățânează mereu să nu apară. Deși știu că-mi fac bine, m-alină, nu pot plânge. Poate că e mai bine așa sau nu. Dumnezeu știe.

Oare când și cum se risipește negura care nu poate fi ușurată prin plâns?! Clișeul – timpul vindecă rănile – prinde sens. Poate că doar timpul are puterea să schimbe ceva acolo unde nici toate regretele din lume nu pot fi șterse prin voință sau lacrimi. Dau timpului timp și mie iertare! Mă iert pentru tot ce-am făcut și pentru tot ce nu am făcut. Ce mai contează?! Atâta vreme cât timpul nu se întoarce înapoi, atâta vreme cât lucrurile nu mai pot fi îndreptate, măcar să folosesc timpul în favoarea mea de acum încolo. Îi dau voie timpului să-mi spele prostia și incapacitatea de a mă stăpâni. Dacă lacrimile nu vin, măcar să vină resemnarea, o aștept, într-o zi o să apară. N-a fost să fie aștept să accept!

Mă întreb acum, oare de ce îmi vin în minte cuvintele Ileanei Vulpescu?! De ce nu le-am uitat imediat după ce le-am citit?! „Când o dragoste platonică se incheie, rămane un gol în suflet mai dureros decât după sfarșitul uneia consumate. Nicio dragoste trăita real nu are frumusețea și profunzimea celei imaginare.”

Ce este dragostea?

ce este dragostea?

Pfff să dea dracu dacă știu! Și-mi dau seamă că eu sunt plină de amărăciune pentru că toată viața mi-am trăit-o numai arzând. Nu știu ce înseamnă liniștea și siguranța. Habar n-am ce-i dragostea lină, dar știu ce-i dragostea pătimașă, nebunia și-o țâră de obsesie. Ce este dragostea? Grea întrebare. Am scris enșpe articole despre partea degradantă și despre câteva unghiuri roz ale iubirii, însă nu cred că sunt capabilă să dau o definiție cap-coadă a dragostei. Râd și curcile de mine, nu-i așa?! În această clipă mă gândesc la Devill și îmi dau seamă că el sigur ar putea veni cu o definiție originală și extrem de profundă a iubirii. Dar eu n-am mintea lui Devill și încerc să-mi dau seama ce e dragostea pentru mine?!

Chiar dacă eu cred în oameni și-i cred nevinovați până când apare proba care să mă contrazică, pentru mine dragostea n-a fost niciodată oarbă și cred că asta este partea cea mai dureroasă. Văd totul, simt totul, înțeleg perfect ce e greșit sau corect, însă nu îmi pot corecta propiii pași. Nu sunt în stare să spun: „STOP, ești un mitocan, te-am pupat și la revedere!” Nu pot țin de speranță cu dinții și găsesc cele mai bune scuze. Dacă dragostea ar fi fost oarbă, probabil că nu aș mai fi fost vreodată chinuită de sentimentul de vinovăție. Oricât aș fi eu de puternică, realistă și conștientă, oricât mi-aș asuma eu propriile fapte, unele lucruri sunt regretabile și nu cred că există om care să nu se fi simțit vinovat nici măcar o dată. Poate că încă n-am ajuns la acel grad de maturitate încât să spun: „Aia e, ce-am făcut e bun făcut, nu simt nicio remușcare!” Ba da, remușcările există și cred că e normal să fie așa. E un semn de sănătate emoținală. Remușcările sunt o modalitate de a ne corecta, nu?

Ce este dragostea pentru mine? Cred că este un stil de viață. Când te decizi să-ți trăiești viața în iubire, te decizi de fapt să fii un OM, om bun – să iubești, să fii drept, să fii onest, să oferi, să sprijini, să ierți, să asculți, etc. Trebuie să știi să faci toate aceste lucruri ca să simți cu adevărat acest sentiment pe care mulți dintre noi îl numim generic, dragoste. Iubirea pentru viață și pentru cei din jur te fac om, un om mai fericit.

Dragostea pentru un bărbat, respectiv o femeie, ne transformă. Este atât de puternică încât fie ne transformă în cei mai buni oameni, fie în niște draci capabili de cele mai atroce răutăți. Dragostea nu este bună sau rea, rău sau bun este modul în care o trăim. În esență, pentru mine dragostea este precum era călcâiul pentru Ahile – o slăbiciune, o vulnerabilitate, o modalitate de a fi manipulată cu bună știință, uneori.

Dragoste este atunci când sunt eu însămi în preajma ființei iubite.

Dragoste este atunci când nu mă tem să-i spun fricile și nebuniile mele.

Dragoste este atunci când pot vorbi liber, fără să mă tem că nu voi fi înțeleasă sau voi fi înțeleasă greșit.

Dragoste este atunci când NU mi se interzice și NU mi se impune.

Dragoste este atunci când mă simt liberă lângă omul iubit.

Dragostea este atunci când îl simt de parcă l-aș cunoaște de-o viață.

Dragostea este atunci când eu devin aceeași ființă cu el.

Dragoste este atunci când cele mai frumoase momente le petrec cu el.

Dragoste este atunci când nu mai simt tentație și nu mai am ochi pentru nimeni, pentru că sunt cu el.

Dragoste este atunci când aleg să îl respect din toate punctele de vedere.

Tot dragoste este și atunci când pun fericirea lui mai presus de a mea, dar este dragoste doar din partea mea, însă tot iubire se chemă.

De fapt dragostea este atunci când nu există nici măcar un fir de egoism.

Dragostea este atunci când nu simt nicio urmă de îndoială.

Dragostea este atunci când aș pleca cu el la capătul lumii.

Dragostea este atunci când l-aș urma oriunde.

Dragostea este atunci când l-aș susține în toate!

Dragoste este atunci când am încredere în el în totalitate.

Dragoste este atunci când ajunge să îmi cunoască sinele ca pe o hartă, pentru că am vrut să mă cunoască astfel.

Dragoste este atunci când ajung să visez și să îl venerez.

Dragoste este atunci când sper să-i fie bine chiar și dacă nu vorbim.

Dragoste este când ne înțelegem din priviri și din semnele de punctuație.

Dragoste este atunci când cu un simplu cuvânt poate da foc minții mele.

Dragoste este atunci când mă face să tremur printr-un simplu sărut.

Dragoste este atunci când mă dor durerile lui și sufăr odată cu el.

Dragoste este atunci când vine fără să îl chem.

Dragoste este atunci când realizez că el mă face un om mult mai bun din toate punctele de vedere.

Dragoste este atunci când mă imaginez alături de el ani de-a rândul.

Dragoste este atunci când drumurile mele duc la el, iar drumurile lui duc la mine.

Dragoste este în tot și în toate, însă puțini dintre noi avem privilegiul de a o cunoaște pe cea împărtășită! Nu știu ce e dragostea împărtășită așa că nu o pot descrie complet 🙂

Tu cum ai defini dragostea?

De ce investim în dragoste?

De ce investim în dragoste?

În seara asta am poftă de clișee. Mi-a venit să scriu despre nimic. Dragostea devine un nimic atunci când nu o mai ai sau ți-a fost refuzată. Sunt o damă careia îi plac riscurile. De când mă știu am preferat să risc decât să nu simt. Îmi place să simt. Problema este că unii dintre noi ne mulțumim și cu durerea în lipsa fericirii. Și chiar nu mai e bine deloc.

Când vine vorba de dragoste și de finanțe, de ce continuăm să investim?

Investim de cele mai multe ori ca proștii. Suntem mai mult decât conștienți că o să pierdem și puținul pe care îl avem, însă tot investim. Când vine vorba de afaceri și de investiții financiare, calculăm toți parametrii de risc, cunoscuți sau necunoscuți. Dar din dorința de a ne îmbogăți, de parcă banii ar cumpăra fericirea, de a încerca marea cu degetul, investim în speranța că vom da lovitura.

În dragoste se întâmplă la fel. Aflați sub influența celui mai puternic drog – pasiunea împletită cu dorința de a fi iubit investim tot. Adevărul se află sub nasul nostru, îl vedem, îl mirosim de la distanță uneori, însă de cele mai multe ori îl ignorăm. Vedem că cel iubit nu merită mai nimic, pentru că nu e dispus să se implice și nici să ofere, suntem conștienți că ne vom șifona urât la sfârșitul poveștii de „iubire” și totuși mergem înainte. Luăm în brațe celebrul „dă-i să meargă”, cum ar spune cel mai bun prieten al meu. Cred că e cea mai mare tâmpenie din lume să speri într-o minune. La ce minune speri? Cel iubit nu o să se trezească într-o dimineață înnebunit de iubire după tine.

Este adevărat că până ajungi la iubire, durează. Dar când vezi că relația aia e șubredă, scârțâie din toate încheieturile, te simți de parcă ai fi pe teren minat și aproape niciodată nu poți să fii tu însuți, de ce dracu’ mai investești?! Pentru că speri și speranța moare ultima. Iluzie deșartă!

Adevărul este că noi, oamenii, suntem încăpățânați și când ne pică pata pe cineva, ne pică. Și cum lista de pretendeți este scurtă, ne mulțumim adesea cu puțin sau cu ce pică. Tentații sunt la tot pasul, aproape nimeni nu refuză sexul surpriză, însă puțini sunt oamenii cu care poți avea o relație. Și când dai de o persoană cât de cât dispusă să se implice, oricât de defect ar fi omul acela, ții cu dinții de el. Dar până când?